În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
– Şi ce mai vezi? se tot agita şi le făcu şi pe gazdele noastre să se scoale în picioare şi să vină să admire cusătura murdară, care abia de se mai ţinea în nişte cuişoare ruginite.
– „Fiat ius…, iusti…, Fiat iustitia,… at…”, silabisea noul proprietar al apartamentului.
– Nu „at”, „pereat”, îl ajută Fandaropol, acolo unde e gaura, a fost „pere”, deci „pereat”!
– „Fiat iustitia, pereat mundus”, termină de citit gazda.
Profesorul ne măsură pe rând, cu un fel de zâmbet şiret triumfător, privire pe care i-o cunoşteam atât de bine. Nici măcar ţâncii de grădiniţă, adunaţi pe lângă noi, nici măcar ei n-au fost scutiţi de acea privire. Dar, bineînţeles, nici după aceasta nu s-au simţit nici copiii şi nici noi, adulţii, mai pregătiţi de a-l urma pe Fandaropol în demonstraţia sa.
– Ce-i asta,…, ce înseamnă „Fiat iustitia … at…”?
– „Fiat iustitia, pereat mundus”, îl mai ajută încă o dată prietenul meu. E o poveste veche. Cuvintele şi-au schimbat de mult sensul. Pe vremuri, un pretor a condamnat pe cineva la moarte, dar, chiar înainte de execuţie şi-a făcut apariţia prezumtiva victimă pentru a cărei asasinare a fost osândit nefericitul. Centurionul a suspendat pedeapsa, lucru pentru care pretorul i-ar fi condamnat la moarte atât pe osândit, întrucât exista deja o sentinţă capitală împotriva sa, cât şi pe centurion fiindcă n-a pus-o în aplicare, dar şi pe prezumtiva victimă, deoarece din pricina ei au trebuit să moară doi oameni, altfel nevinovaţi. Atunci ar fi pronunţat pretorul „Să se facă dreptate, chiar de ar fi să piară lumea!”
– Aha! făcură gazdele noastre, crezând epuizat subiectul şi întorcând spatele pânzei de deasupra chiuvetei.
– V-am spus că asta nu mai are acum importanţă. Nu vă intrigă ce caută cuvintele acestea în bucătăria dumneavoastră?
M-am sculat şi eu de la locul meu şi am examinat mai atent cusătura.
– De obicei, am spus, asemenea lucruri sunt cusute pe nişte bucăţi de pânză simplă. Aici, parcă… aici parcă avem etamină…
– Aşa, aşa… mă încuraja Fandaropol.
Şi iar n-am mai găsit nimic deosebit de adăugat.
– A, da! Nu prea se puneau în bucătărie asemenea cusături. Aici îşi au locul mai degrabă desene înfăţişând o femeie în faţa unui cuptor, ori servindu-şi bărbatul la masă, ori… ori tăvi încărcate cu bunătăţi…, mai ales fructe, naturi moarte cu râşniţe de cafea, pahare… M-am întrerupt. Nu mi-a mai venit chiar nimic în cap spre a continua.
– Zi-i mai departe! Eşti pe drumul cel bun! Şi, cum eu continuam să tac, reluă el explicaţiile: Prietenul meu a observat foarte corect amănuntele ce, de la început, m-au frapat şi pe mine. Materialul mai complex din care a fost confecţionată şi cusătura… modul cum a fost realizată cusătura, pe de o parte, precum şi locul cu totul nepotrivit unde a fost surghiunită, pe de alta, reprezintă elemente ce, prin însumare, încep să ducă la concluzia că o cauză temeinică şi intenţionată, s-a situat la originea acestor întâmplări. Să mai zăbovim, o clipă, asupra subiectului: aici avem o clasică „Răpire a sabinelor”, după cum i se spune în popor acestei teme sau şi „Răpirea din Serai”. Păi, e clar că nu-i nici una şi nici cealaltă. Sabinele au fost fiicele unui popor vecin Romei lui Romulus, iar despre un serai aici, ce să mai vorbim? Confuzia aceasta a intrat în vorbirea curentă a celor ce-şi împodobesc locuinţa cu asemenea producţii. Dar, decât cadâne sau sabine, cele două personaje feminine sunt îmbrăcate, mult mai degrabă, exact ca doamnele de la sfârşitul veacului al XIX-lea. Dacă sunteţi puţin mai atenţi, veţi vedea că autoarea lucrării…
– De unde ştiţi că nu e un autor?
– Vom ajunge şi acolo! (Teoria profesorului părea gata articulată în mintea sa.) O să ajungem şi acolo! Autoarea lucrării, ziceam, n-a uitat să împodobească costumele şi cu nişte detalii care, vă rog să mă credeţi, nici ele nu apar întâmplător nici pe ansamblu şi nici pe amănunt. Dar să nu anticipăm! (În clipa aceea, am observat că gazdele noastre priveau cu groază la Fandaropol pentru că au înţeles că îi aşteaptă un nou discurs şi, cum ele n-aveau antrenamentul necesar pentru a-l suporta pe prietenul meu atâta vreme, simţeau că au aflat şi aşa destul.) Trebuie să recunosc, continuă implacabil profesorul, că amicul meu a sesizat foarte bine, de la început, elementele esenţiale care m-au făcut şi pe mine să-i dau atenţia cuvenită acestei producţii.
Atunci am înţeles pentru prima oară că Fandaropol nu era un simplu nesimţit în modul cum îi teroriza pe toţi cei din jur cu elocinţa sa: măgulindu-mă pe mine, căuta un aliat spre a-şi obliga auditorul să-l suporte, fapt ce dovedea, cel puţin, că era pe undeva conştient că duce o permanentă luptă cu ascultătorii săi.
Tot vorbind, scotoci prin rucsac şi scoase la iveală cele câteva file rămase din albumul străvechi.
– Iată, spuse, arătându-ne o poză reprezentând o doamnă cu pieptănătură înaltă, prinsă într-un piaptăn ciudat, priviţ-o pe dânsa şi priviţi acest desen diletant de pe perete!
Da, pieptenele acela era prezent şi aici şi acolo, dar ce să dovedească asta?
– Se poate foarte bine ca pieptenele să fi făcut parte din moda vremii, am spus.
– Eu îţi dau zece mii de lei, dacă îmi mai găseşti pe vreo stampă, sau într-o descriere, sau oriunde altundeva un asemenea obiect sau măcar atestarea unui asemenea obiect! Fandaropol tăcu şi continuă să ne privească triumfător.
– Bine. Şi mai departe?
– Mai departe e simplu, odată ce am stabilit cu precizie că această ţesătură este cu cifru şi că protagonista face parte dintre membrii familiei. Avem noroc şi cu jurnalul intim găsit. Şi numai din câte l-am răsfoit, mi-am dat seama că autorul lui nu obosea să noteze preţul fiecărui aliment cumpărat pentru prânz, starea vremii şi ora când a venit lăptăreasa. De obicei, asemenea caiete nu ne oferă nimic interesant, în afară de cursul pieţii la ora alcătuirii lor. Însă referiri, probabil, că tot vom găsi acolo şi, oricât de eliptice ar fi ele, sunt convins că, într-o oarecare măsură, ne vor sluji drept confirmări ale supoziţiilor noastre. Acum să revenim la desenul de pe perete: două femei, două doamne şezând pe nişte scaune stil Empire sunt atacate de trei mauri care, neîndoielnic, vor să le răpească. De ce cred eu că avem de a face cu mauri? Pentru că aceşti agresori au fost întotdeauna numiţi aşa, chit că nici după port şi nici după alte semne n-au nimic de-a face cu respectiva populaţie. Bineînţeles, la fel de bine le-am putea spune… indieni… sau… sau sălbatici. Totul nu vine decât dintr-o convenţie, dintr-o prejudecată. Bun! Acum: de unde ştiu eu că aceşti trei indivizi vor să le fure pe cele două cucoane? Păi, uitaţi-vă şi dumneavoastră ce poziţie au în desen, uitaţi-vă cum trag de femei şi cât se prezintă de înarmaţi pentru isprava lor eroică! În nici un caz nu s-ar putea spune că ar fi venit să le invite la dans, deşi…Fandaropol începea să se încălzească şi, ca de obicei în asemenea ocazii, începu să se certe cu auditoriul, cu toate că nimeni nu-l contrazicea câtuşi de puţin. Dacă am identificat-o pe una dintre cucoane, s-o căutăm şi pe cealaltă! Se uită lung la pânza de pe perete, apoi începu să frunzărească cele câteva file rămase din album. Nu-i! Era şi prea simplu dacă am fi avut-o aici! Cu toate că aş pune pariu că se află şi ea de faţă! Gazdele noastre îl urmăreau cu un zâmbet strâmb, neştiind dacă glumeşte ori vorbeşte serios. Dar pe unul dintre domnii „mauri” tot l-am descoperit, continuă Fandaropol triumfător. Aţi mai văzut vreodată un sălbatic purtând cioc şi monoclu? Ar fi prea puţin, îmi veţi spune, pentru a-l putea identifica în acest brav cetăţean, şi ne arătă un tip băţos şi fără vârstă, care poza de pe o filă pe jumătate distrusă. De unde putem trage concluzia că aceşti doi gentleman sunt unul şi aceeaşi persoană? Ei? Aud?
– Ce urât e nenea! exclamă unul dintre copiii ce urmăreau acum şi ei, în linişte, elucubraţiile profesorului.
– Care? Acesta sau cel de pe perete? Însă copilul nu părea dispus să continue să contribuie la demonstraţie. Dar, oameni buni, observaţi, vă rog! Nu vedeţi că acesta de pe album are un neg oribil sub ochiul stâng? Desigur că şi dânsul – şi ni-l arătă pe cel de pe perete -, desigur că şi dânsul a avut acest semn, însă aluzia ar fi fost prea incriminantă şi negul a fost acoperit.
– De unde ştii?
– Păi, uită-te cu atenţie la cusătură!
M-am apropiat şi am examinat-o. Materialul era atât de vechi şi atât de stricat, încât mi-a fost imposibil să-l aprob sau să-l contrazic pe prietenul şi maestrul meu.
– Uite ce e! E clar că, dacă negul a fost îndepărtat, atunci asta s-a întâmplat fiindcă autoarea desenului a fost obligată de cineva s-o facă. Acest cineva putea să fie foarte bine întreg clanul revoltat că această cusătură ar încerca să spele rufele murdare ale familiei în văzul oricui. Iar, dacă eşti obligat de cineva să ascunzi un lucru împotriva voinţei tale, atunci faci rectificarea cerută cu cât mai puţină atenţie ori, mai bine zis, cât mai ostentativ. Cu mii de precauţii, de parcă s-ar fi aşteptat ca pânza să se descompună în nenumărate bucăţi, Fandaropol a desprins desenul de pe perete: într-adevăr, pe spate, nodurile adăugate ulterior se prezentau cât se poate de vizibil chiar şi după atâtea vreme. Desfăcându-le cu îndemânare, pe faţa cu desenul, sub ochiul „maurului cu cioc şi monoclu” apăru ceva ce semăna cu un neg! Gazdele noastre au scos exclamaţii de uimire. Eu eram prea sigur că profesorul nu se înşeală, pentru a fi surprins. Bun, continuă Fandaropol, acum că am înlăturat acest „pansament”, am mai avansat cu un pas. Cel puţin nu mai avem nici un dubiu că ne aflăm în faţa unei alegorii cu personaje reale. O ceartă de familie? Răbufnirea unei fiinţe jignite? O simplă mică răutate? Să mai examinăm o dată lucrarea! Avem deci, carevasăzică, trei mauri care vor să fure două doamne. Sau… În asemenea desene naive, buna dispoziţie este dată de o gură cu comisurile în sus, iar nefericirea, plânsul, de o gură cu marginile buzelor în jos. Ţesătura noastră nu face nici ea excepţie, aşa că, dacă ne uităm mai bine la cele două personaje feminine, putem vedea limpede că una pare destul de nenorocită că va fi răpită, în vreme ce cealaltă râde şi că… şi că le vine chiar în ajutor agresorilor. Care te întrebi, în cazul ei, dacă mai pot fi numiţi agresori… şi nu complici…
– Dar de ce vor să fure trei bărbaţi două doamne?
– Întrebarea este firească, însă nu cred că răspunsul ar avea prea multă relevanţă. Mai există nişte reguli în desenele de acest soi, cutume ce-i scutesc pe autorii lor de eforturi suplimentare de imaginaţie. Aş putea chiar spune că ne întâlnim cu nişte demersuri stas, atât de mult seamănă compoziţiile între ele. Diferenţele sunt, de obicei, doar de domeniul calităţii, deşi lipsa de gust este aproape indispensabilă! Nu, nu cred că are vreo importanţă de ce sunt trei „mauri” şi doar două „fecioare”. Ceea ce sare în ochi este că doi dintre bărbaţi sunt cusuţi cu o totală lipsă de interes, aproape schematic. Nu cred că greşesc când afirm că ei reprezintă doar „umplutura”.
– Atunci, n-ar fi exclus ca şi cea de a doua femeie, cea pe care ai căutat-o în van pe cele câteva file de album, să nu fie decât tot o „umplutură” şi să te fi obosit zadarnic, atunci când ai sperat să-i găseşti corespondenţe fotografice.
– Nu, personajele feminine sunt făcute ambele cu mare grijă, asta se vede imediat şi, în afară de asta, ceea ce spui nu este plauzibil fiindcă respectiva doamnă este autoarea acestei pânze…
– Asta de unde o mai ştii?
– Ajungem imediat şi acolo! Până atunci, să revin la o întrebare anterioară: „De ce să fure trei bărbaţi (doar) două femei?” Pentru că n-au găsit mai multe, ar fi răspunsul cel mai la îndemână. Însă adevărul este că aceşti trei bărbaţi nu se ocupă, de fapt, decât de una dintre femei. „Se ocupă” şi n-o răpesc, întrucât, aşa cum am mai stabilit, doamna abia aşteaptă să fie „răpită”. În timpul acesta, cealaltă se opune, într-adevăr, se opune chiar vehement, aş zice, doar că pe ea nici nu-şi manifestă cineva intenţia s-o fure… Şi acum, după ce ştim deja atâtea, cred să a sosit timpul să stabilim adevăratele relaţii dintre personaje. Avem, deci, trei eroi reali şi doi figuranţi. Dintre cei trei eroi reali, unul doreşte să răpească o doamnă (şi se află pentru aceasta în tovărăşia a doi ortaci de ai săi şi se include el însuşi în grupul arhetipal al cuceritorilor, având în vedere toate nuanţele acestui cuvânt). Mai avem, apoi, un personaj ce acceptă din tot sufletul acest joc, precum şi unul care nu-l acceptă.
– Şi care pretinzi tu că ar fi autorul ţesăturii.
– Da. Acum să luăm din nou albumul!
– Sau ce a mai rămas din el…
– A mai rămas destul. Priviţi această poză veche de peste o sută de ani! Cine este domnul? Evident, personajul nostru. Dacă l-am recunoscut pe această fotografie, unde este singur, trebuie să fim de acord şi cu cel găsit pe poza unde se află împreună cu o femeie.
– Şi care sigur nu este cea cu pieptenele spaniol.
– Evident şi asta! Da. Mai priviţi şi la această fotografie, unde le zărim pe cele două personaje din nou împreună!
– Soţia domnului cu negul sub ochi, exclamă gazda noastră.
– Soţia?! De unde ştiţi? făcu profesorul. De ce nu sora? Să încercăm să desprindem pozele! Operaţie dificilă, însă el se pricepea. Pe spatele unei fotografii nu se mai putea citi decât o dată. Cealaltă provenea dintr-un atelier fotografic care a avut grijă să-şi imprime pe verso datele firmei. Mai exista şi o imagine în care apărea prezumtiva soţie sau soră alături de o altă femeie. Aici am avut mai mult noroc – pe revers scria: „La Karlsbad cu Anni”. Care dintre cele două femei a fost Anni? Şi, dacă aflăm aceasta, ce câştigam? Un lucru era clar: albumul nu-i aparţinuse numitei Anni, ci celeilalte doamne, care a păstrat printre amintirile ei o poză de pe vremea când a fost cu Anni la băi. Deci, cealaltă femeie a fost proprietara albumului, deci, de pe urma ei au rămas acele poze în pod, deci ea a fost stăpâna casei.
– Şi dacă a adus cineva din afara familiei albumul aici?
– Cine? Cine se desparte de fotografiile de familie, adunate grijuliu, spre a le face cadou altcuiva? Ce fel de cadou o mai fi şi ăsta? Decât dacă, să presupunem, o fi fost vorba de vreo mătuşă bătrână care a rămas singură şi care, moştenită fiind de nepoţi, a lăsat în urma ei acest album. Iar nepoţii, nemaiavând ce face cu el şi nici păstrând vreun sentiment de apartenenţă faţă de nişte imagini ale unor personaje ce nu le spuneau nimic, l-au aruncat în pod. Da. Dacă o cunoaştem pe stăpâna albumului într-unul dintre cele două personaje feminine de pe pânză şi anume în cea care se opune atât de vehement răpitorilor (răpitori ce nici măcar nu încearcă s-o fure!), atunci ar fi cu totul improbabil ca nepoţii să arunce pozele, dar să păstreze această zdreanţă pe peretele bucătăriei, adică să n-o păstreze, ci chiar s-o afişeze ei acolo dintr-un acces de pietate, pietate pe care până atunci n-au simţit-o. Nu, prietena acelei Anni este şi cea care a cusut şi pus pe perete ţesătura, fiind, aşadar, la un moment-dat şi doamna casei. De altfel, bătrâna de pe această poză – şi Fandaropol ne mai arătă o fotografie – pare să fie tot cunoştinţa noastră, dar acum în postură de bunică…
– Şi unde-s nepoţii?
– Exact! Bunică fără nepoţi.
Am luat toate pozele la rând, căutând cele trei personaje a căror identitate ni s-a relevat. „Maurul cu negul sub ochi” mai apărea o dată într-o fotografie de tinereţe, doamna cu pieptenele spaniol doar în imaginea de pe care am identificat-o, în vreme ce stăpâna casei mai putea fi zărită încă o dată, într-un grup.
– E clar, am admis, albumul aparţine acestei femei, imaginea ei apare cel mai des. Să fim de acord că accept raţionamentul şi că ea a fost şi stăpâna casei. Mai departe?
– Mai departe e că nu mai apare niciunde cu individul cu negul, fratele sau soţul ei, dar după poziţia din pozele comune, mult mai degrabă soţ. Regulile „bunei cuviinţe” din epocă nici n-ar fi permis o asemenea atitudine dacă n-ar fi fost vorba de un cuplu legitim. Aş zice că nu mai apare de când „spaniola” noastră se grăbeşte să fie răpită de…el. Să fie răpită de el, de lângă cealaltă femeie, care se opune din răsputeri la acest act. Ei, şi acum am ajuns la ultima şaradă: dacă tot a cusut această alegorie, atunci de ce şi-a surghiunit opera în bucătărie, la vederea slugilor? După ce vom răspunde şi la această ultimă întrebare, istoria de pe pânză ni se va prezenta cu totul la îndemână.
(„Această ultimă întrebare”: am avut impresia că gazdele noastre au scăpat un suspin de uşurare, sperând că lunga demonstraţie se apropie de sfârşit… Eu eram mai liniştit: se apropia ora venirii trenului, motiv suficient pentru ca discursul să se termine.)
– După câte înţeleg, tu propui următorul scenariu: în viaţa unui cuplu, ca de atâtea ori, apare o altă femeie, soţia se împotriveşte acestei legături, dar cealaltă femeie este totuşi cucerită de soţ, după care dispare împreună cu el. Mai putem adăuga şi amănuntul că, în accepţiunea soţiei înşelate, cealaltă nu a fost cucerită numai de bărbatul gazdei noastre, ci şi de alţi amatori la nurii rivalei, femeia cu pieptenul spaniol fiind, deci, socotită de autoarea compoziţiei drept o stricată notorie.
– După cum îşi judecă majoritatea soţiilor rivalele. Da, acesta trebuie să fi fost rolul celorlalţi bărbaţi doar schiţaţi. Numai că întâmplarea nu era dintre cele cu care să se afişeze o doamnă, mai ales una dintre cele părăsite. Şi atunci, dacă ţinem seama şi de faptul că a trebuit să acopere negul soţului, este probabil că binevoitorii familiei – toate rudele ce bântuie cu asemenea prilejuri asemenea unor pieze rele – au obligat-o să mascheze identitatea oii negre a turmei lor. Totuşi, continuă Fandaropol gânditor, protagonista noastră trebuie să fi fost o fire tare, dacă n-a distrus poza rivalei, ci a păstrat-o mai departe în albumul familiei, care – vă asigur – pe vremea când trăia ea, nu a fost încă aruncat să mucegăiască în pod, pradă şobolanilor. Nu spun, nu-i exclus ca, dacă am mai fi găsit şi restul albumului, să fi dat şi peste vreo poză zgâriată a doamnei cu pieptenele spaniol. Dar nici prea probabil n-ar fi, fiindcă o femeie capabilă s-o păstreze în album pe cea care i-a stricat familia, o femeie în stare să înfăţişeze scena spre a o avea tot timpul sub ochi este o persoană ce ştie strânge din dinţi aşteptând clipa prielnică pentru a lovi.
