În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Bărbatul nu i s-a mai întors şi nici copii n-au avut, de e să credem mai departe albumul.
– Poate că în paginile lipsă…
– Nu. Pozele nu sunt aşezate în ordine cronologică. Ei, şi dacă tot au chinuit-o atât rudele binevoitoare pe gazda noastră pentru a o determina să-şi retragă opera din salon – unde nici nu era locul unei asemenea lucrări -, dacă au obligat-o să mascheze negul, identitatea soţului infidel, n-au putut să meargă atât de departe încât să poată s-o oprească să afişeze lucrarea incriminantă într-un loc unde toate aceste neamuri agasante n-au avut acces, dar unde bârfa este mai puternică decât oriunde – în împărăţia slugilor, în bucătărie. Răzbunare de suflet, dacă doriţi, satisfacţie ascunsă prin umilirea duşmanilor, chiar fără ca aceştia s-o simtă vreodată, porţia de masochism, satisfacţia din insatisfacţia oferită de auto-compătimire, locul urii de sine, cum ar spune psihanaliştii. O răzbunare capabilă numai la fiinţele introvertite în stare să pregătească îndelung o vânătoare cu gloanţe oarbe. Dar! Dar cei ce aveau acces la ea, luau pânza noastră drept una dintre numeroasele cusături de acest gen, aproape nelipsite de pe pereţii oricărei bucătării a vremii – cei ce ar fi putut s-o descifreze, n-aveau cum s-o citească, doar autoarea putea să-şi savureze în taină răzbunarea ei de suflet.
Contemporanii n-aveau cum să citească mesajul ţesăturii, aşa cum nici noi n-am dat de el decât cu atâta dificultate, deşi s-a aflat tot timpul în faţa noastră.
Bineînţeles că, iniţial, n-a acceptat uşor să-şi scoată această pânză din salon, de sub privirile celor în stare să perceapă alegoria. De aceea, când n-au încetat s-o cicălească, s-a opus şi a scris acel „Fiat justitia, pereat mundus!”. Aşa ceva nu spune decât cineva hotărât să nu-i mai pese de nici un fel de consecinţe.
– Dar a acceptat totuşi să mute cusătura în bucătărie, am spus.
– Quod erat demonstrandum. Fandaropol se uită la ceas, iar eu am auzit parcă din nou oftatul obosit al gazdelor. Trebuie să ne grăbim, dacă vrem să mai prindem trenul. Îşi aruncă rucsacul pe spate şi ne-am luat rămas bun de la noii locatari. Aceştia se tot uitau la cusătura aceea murdară şi banală, pe care acum o vedeau cu totul altfel. Până la urmă, cu părere de rău, dar mărinimoşi, i-o oferiră profesorului. Care mulţumi şi o lăsă acolo. Pânza aceea nu mai prezenta nici un interes pentru el. (Pe urmă, probabil, nici gazdele n-au putut să se decidă uşor ce să facă şi unde s-o pună: pe perete la vedere, în nici un caz!)
În tren, l-am rugat pe Fandaropol să-mi comunice, după ce va fi citit acel jurnal de zi pe care-l ducea cu el în rucsac, printre celelalte „trofee ale recentei expediţii”, dacă se confirmă teoria cu alegoria pe care tocmai a descifrat-o.
– Păi, clar că se confirmă, a făcut el foarte sigur pe sine.
Când l-am întâlnit, peste mai multe săptămâni, l-am întrebat din nou.
– Nu-i decât un jurnal unde găseşti notat ce a mâncat autorul său într-o anumită zi la prânz, câţi bănuţi l-au costat lemnele de foc şi câţi spiţerul. La ce te poţi aştepta de la o asemenea lectură? mi-a răspuns.
– La nimic, am consimţit, dar am insistat, cerându-i să mă lase să citesc, la rândul meu, acel caiet vechi legat într-o muşama care a fost odată roşie. În timpul lecturii, am avut tot timpul impresia că găsesc, printre fleacuri zilnice, un destin pe care-l cunoşteam acum atât de bine. Şi, deşi jurnalul nu m-a confirmat explicit, cred, totuşi, că n-am greşit.
Autoarea mi-a devenit tot mai apropiată, ajungând cu duioşie s-o iubesc ca pe o bunică pe care n-am mai apucat s-o cunosc în viaţă.
– Ceea ce vreau să vă spun…
– Asemenea pasiuni dau nişte valori pe care nu le poate preţui decât cel ce le trăieşte, spune doamna cu poşetă roşie.
– Sau cei ce-i sunt foarte aproape unui asemenea obiect, completează profesorul.
Într-adevăr, pe cei mai mulţi nu vă prinde această poveste.
– Eu tot cred că ne aflăm la etajul şapte! spune cineva.
– Păi, asta am vrut şi eu să vă spun!
– Sigur că ne aflăm la etajul şapte: eu mi-am notat totul aici! E clar: ne aflăm la etajul şapte! şi domnul cu servieta maro le arată notiţele din carnetul său.
Vă uitaţi cu toţii spre ghid. Acesta, iarăşi cu mina sa de sfinx impasibil, nu spune decât:
– Acum vom urca la etajul şapte! şi nu mai permite obişnuita pauză de odihnă dintre două etaje, deşi şi aici se află pregătite fotolii şi măsuţe cu băuturi răcoritoare.
– Iar nu răspunde la întrebări, explodează din nou domnul cu veşnicul său aparat de fotografiat.
De data asta, vă aliaţi cu toţii împotriva a ceea ce vi se pare insolenţă: „Suntem de acum deja la etajul şapte!”, „De ce nu recunoaşteţi că şi dumneavoastră vă mai puteţi înşela?”, „Suntem deja la etajul şapte!”
„Turnul trei, etajul opt” repetă ghidul şi o ia înainte pe casa scărilor.
– Vedeţi? Spune doamna cea împăciuitoristă: a recunoscut!
– N-a recunoscut, n-a făcut decât să anunţe, ca de fiecare dată, următoarea haltă!
– Credeţi? spune doamna, în timp ce o luaţi cu toţii pe casa scărilor. Mie şi de data asta mi s-a părut că…
Crima din tren
– document din Capitala istorică, desecretizat din fişierul lui Dan Adam –
Acceleratul se deplasa, ca întotdeauna, în ritmul molcom al trenurilor româneşti. În compartimentul de clasa întâi se aflau doar două persoane: inginerul Dan Adam, consilierul ministrului, adică eu, şi celălalt, de asemenea inginer, dar sătul de a fi slujbaş la stat, actualmente om de afaceri specializat în lucrări de hidroamelioraţii.
Era o zi neverosimil de frumoasă pentru sfârşitul lui noiembrie, un soare puternic ţintindu-l direct pe tovarăşul meu de drum. Cu un semn uşor, acesta îmi ceru permisiunea de a trage perdelele, după care şi-a reluat lectura. Ca să nu existe nici o îndoială că nu dorea să continue orice fel de discuţie, îşi ţinea pe urechi casca de la micul său player şi dădea din când în când din cap în ritmul melodiei doar de el auzite. Eu mi-am luat cu mine, ca de obicei, o revistă cu cuvinte încrucişate, îndeletnicirea mea obişnuită pentru drumurile lungi în provincie, însă în ziua aceea, deşi ţineam publicaţia deschisă pe măsuţa de lângă fereastră, n-aveam nici un chef să dezlege vreun careu. M-am rezemat de speteaza fotoliului şi priveam în gol. În faţa mea, vedeam coperta cărţii pe care o citea celălalt: era o culegere de povestiri de Ray Bradbury. Fiind un obişnuit al librăriilor, cunoşteam diferitele colecţii ale principalelor edituri din ţară. Volumul din faţa mea nu părea tipărit în România, avea un design uşor ţipător pentru gustul meu, iar titlul era sufocat de culoarea închisă a unui desen a ceva ce părea să fie un submarin cu cap de peşte. Sunt de multă vreme un fan al lui Bradbury, am citit tot ce am găsit din scrierile marelui scriitor, iar acum simţeam cum îmi creşte ciuda că nu pot desluşi titlul volumului din faţa mea. Să mă aplec şi mai mult în faţă îmi era penibil, să conversez nu se întrevedea nici o şansă. Eu vorbesc engleza destul de bine, însă nu eram în stare să-mi dau seama despre ce carte a lui Bradbury era vorba.
La un moment-dat, celălalt îşi aprinse o ţigară, dar tocmai atunci a venit şi conductorul şi i-a atrase atenţia individului că în trenurile româneşti fumatul este interzis. Iniţial conductorul păru că vrea chiar să-l amendeze, dar omul dădu de înţeles că nu pricepe limba română şi, dezarmat, conductorul cedă, nu înainte de a mi se adresa mie: „Ăştia vin de la dracu’ şi ne dau nouă lecţii de bună purtare! Dar lăsaţi că numai noi suntem de vină: le dăm nas şi ei atâta aşteaptă!” Îi mai comunică o dată prin semne străinului că nu are voie să fumeze, îl gratulă cu o înjurătură autohtonă şi plecă mormăind. Englezul – sau ce o fi fost, pentru că am aflat de la el în limba română că „s-a săturat să mai lucreze la stat” – se uită lung după conductor. Ar fi fost momentul prielnic să încerc o discuţie. Aşa că am gândit un subiect neutru, de pildă să-i pomenesc despre reglementarea interzicerii fumatului în tren, fără a se asigura măcar un mic spaţiu unde să-ţi poţi satisface viciul pe parcursul unei călătorii atât de lungi. E un subiect bun, mi-am zis, în felul acesta o să se creeze imediat o legătură între noi, amândoi fiind de aceeaşi parte a baricadei. După aceea, dovedind că avem şi gusturi literare asemănătoare, lucrurile o să meargă de la sine.
Era o situaţie cu totul neobişnuită pentru mine: de obicei, nu intervin în discuţiile din compartiment, poate că sunt socotit nepoliticos, arogant, chiar îngâmfat, însă pur şi simplu nu suport ca, timp de atâtea ceasuri, să devin coşul de gunoi al defulărilor celor din jur: mă enervează să aud toate bolile nesuferitei soacre, toate toanele imposibilului şef, comentariile politice suficiente ale unor oameni total neinformaţi, tot acel catharsis izbucnit în prezenţa cuiva pe care bănuieşti că n-ai să-l mai întâlneşti niciodată. Mi-e groază de compania tovarăşilor de drum, însă, de data aceea – mă tot întreb de ce – mă simţeam eu cel jignit de suficienţa celui din faţa mea. Aproape că-mi venea să reacţionez asemenea conductorului revoltat pe străini.
