În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
În lipsa gravitaţiei
Andrei Dan Constantinescu se trezi în dimineaţa aceea cu o senzaţie stranie. (De ce în dimineaţa „aceea”? Pentru că altădată nu i s-a mai întâmplat un fenomen asemănător). Se simţea uşor-uşor, de parcă plutea, de parcă… Privind în jur, văzu că se află la nivelul candelabrului şi se trezi de-a binelea abia când constată că se găseşte la vreo doi metri deasupra patului.
– Cum naiba am să mă dau jos de aici? fu primul lucru ce-i trecu prin cap, realizând abia mai târziu că se află într-o situaţie dintre cele ce „nu pot avea loc”. În dimineaţa aceea, Adrian Dan Constantinescu îşi pierduse gravitaţia.
Pe drum, în timp ce mergea la slujbă, îşi dădu seama că darul cu care se procopsise pe neaşteptate nici măcar nu oferea satisfacţii deosebite: în tramvai era aglomeraţie şi el încercă să se culce sub tavanul vagonului, dar o pereche în vârstă se uită atât de mustrător la el încât Andrei reveni cuminte la loc. Şi la serviciu trebui să aştepte mult liftul, motiv pentru care se gândi să urce prin golul din casa scărilor, însă întâlni aceleaşi mutre dezaprobatoare. (Aşa că intră direct din stradă, printr-un geam de la etajul cinci. Zărise fereastra deschisă, intră şi cum venise primul în birou, nu-l văzuse nimeni dintre colegi, iar pe bulevard cine să se uite în sus ca să vadă dacă nu cumva îi arde cuiva să se ridice la ceruri? Nu cunosc om atent la aşa ceva.)
În timpul serviciului, se strădui să se poarte la fel ca toţi oamenii, deşi nu-i veni prea uşor. De câteva ori i se năzări să facă mici demonstraţii, însă simţi imediat că un asemenea comportament nu era pe placul nimănui. Doar atunci când Mia se plânse din nou că neonul de deasupra planşetei ei nu se mai aprinde de cinci zile şi când toţi s-au grăbit care mai de care să alerge după o scară, s-a ridicat uşor până la tavan şi a înşurubat tubul înapoi. E adevărat că după această ispravă Mia i-a mulţumit galeş, dar ceilalţi au început să-l privească duşmănos, iar Radu chiar l-a tras la o parte şi i-a spus pe şleau că nu s-a aşteptat de la un om matur, „vaccinat şi cu armata făcută”, să se preteze la asemenea tertipuri de puşti. De altfel, doar el, Radu, l-a apărat întotdeauna pe Andrei de insinuările cum că n-ar fi decât un golan cu pantaloni lungi, însă de acum gata, de acum s-a lecuit şi Radu să ia la nesfârşit partea unui copil răsfăţat.
Când ai anumite calităţi pe care nu ştii să le foloseşti ori nu vrei din anumite motive să le foloseşti, ţi se pare un adevărat blestem că ai fost mai înzestrat decât alţii. Andrei Dan Constantinescu s-a stăpânit cât s-a stăpânit toată dimineaţa, însă când a ieşit şi el pe coridor să fumeze o ţigară, convingându-se că nu-l vede nimeni, s-a ridicat până la tavan şi s-a lipit de el. Se simţea ca şi cum s-ar fi întins pe un pat plutitor. Ba, se simţea chiar şi mai bine. Niciunde şi nicicând nu cunoscuse Andrei o poziţie atât de liniştitoare. Însă, bineînţeles, nici în felul acesta nu izbuti să nu dea naştere unui mic incident. Cum Lăpuşneanu şi Todoarcă au apărut ca din senin, nu i-a mai rămas timp să coboare de sub tavan. Aşa că tăcu mâlc, nerămânându-i decât să spere că nu va fi observat de cei doi. Ceea ce, pentru o vreme, se şi întâmplă. Pentru o vreme… Todoarcă începu să şuşotească, însă treptat se înfierbântă şi vocea îi câştigă în consistenţă în vreme ce-i explica lui Lăpuşneanu despre toate porcăriile săvârşite de Alecu. Ceea ce nu era nici mai mult, nici mai puţin decât curată delaţiune. Una că Alecu nici nu era responsabil de toate câte i le punea Todoarcă în cârcă, a doua că Lăpuşeanu, se ştia, era uşor de influenţat, aşa că, după „serviciul” făcut de Todoarcă, Alecu se putea considera ca şi retrogradat. Andrei stătu mai departe cuminte – ce era să facă? -, dar când îl auzi pe Todoarcă spunându-i şefului că Alecu s-ar fi încurcat cu Rodica, nu se mai putu stăpâni. În primul rând, că nu mai era un secret pentru nimeni că Todoarcă însuşi îi făcea avansuri lascive şi neîntrerupte femeii şi că aceasta îl refuza cu dezgust faţă de toţi. Şi, atunci, să ai tupeul să vii tu şi să…
– N-aveţi un foc? făcu Andrei, în timp ce cobora la nivelul celor doi.
Aceştia l-au observat abia atunci când Andrei ajunsese deja aproape cu picioarele pe pământ.
– Cam mult te plimbi, spuse Lăpuşeanu, luat prin surprindere.
– Eu?! Păi, n-am ieşit decât să fumez, ca tot omul, o ţigară.
– Ar trebui să stabilim ore fixe pentru fumat.
– Lăsaţi, dom’ inginer, că doar nu vreţi să se spună despre dumneavoastră că încurajaţi fumatul!
– Eu nici nu fumez!
– Ştiu! Cine n-o ştie?! Însă dacă aţi pune ore fixe de fumat, ar însemna să fumăm poate mai mult decât am fi tentaţi s-o facem. Eu, de pildă, dacă fumez cinci… opt ţigări pe timpul cât sunt la slujbă… Dacă…
– Tu de unde ai apărut? se interesă Lăpuşneanu.
– Păi, v-am spus că am ieşit doar pentru o ţigară.
– Lasă, lasă! Am fost informat că în ultimul timp ai cam început să umbli pe sus, adăugă Todoarcă.
– Cum, adică?! se miră dom’ inginer.
– Păi, nu poate toată lumea să se coboare atât de jos ca nea Todoarcă, replică Andrei şi intră în birou.
Totuşi, din clipa aceea îşi spuse că n-ar strica să fie mai atent pe viitor. Iar în tot restul timpului, îşi bătu capul să afle ce foloase practice ar putea trage de pe urma faptului că şi-a pierdut gravitaţia. La urma urmei, e la mintea cocoşului: o invenţie ce nu aduce nici o folosinţă omului nu-i decât o gogoriţă teoretică. Aşa spune şi inginerul Lăpuşneanu („inginerul Lăpuţneanu”, cum îi spuneau pe la spate), şeful biroului. Numai că el, Andrei Dan Constantinescu, nu-i o invenţie… El e… el e un om ce şi-a pierdut gravitaţia.
Ar putea, de pildă… ia să vedem…ar putea să se ocupe de lucrări la mare înălţime. Numai că nu i-ar face mare plăcere. Adică să stea toată ziua pe frig ori pe căldură pe afară şi să ridice tot felul de lucruri – care nu şi-au pierdut gravitaţia! – la cele mai înalte repere… Nu, mulţumesc! Numai să nu le vină ideea altora şi să-l însărcineze să… L-ar transforma într-un fel de „om-macara”. În fond, ar fi… Numai să nu-i treacă unuia prin cap ideea!
Gândul acesta începu să-l sperie de-a binelea. Stătu cuminte în faţa planşetei până la terminarea programului şi-şi munci creierul la ale lui. (Ceilalţi îşi imaginară despre el că lucrează. Chiar se şi mirau de atâta conştiinciozitate la Andrei.)
„Mda, îşi spuse acesta, singura soluţie ca tipilor să nu le vină tot felul de idei ar fi să le-o iau înainte. Mai devreme sau mai târziu, după ce-şi vor epuiza mirarea, după ce vor fi în stare să raţioneze la rece şi-şi vor da seama că am scăpat cu adevărat de chingile gravitaţiei, nu se poate să nu-i caute cu toţii, care mai de care, o aplicaţie practică fenomenului. Şi dacă-i trăsneşte cuiva prin minte chestia cu <omul-macara>? Aşa că nu-i rămâne decât să caute, da, dom’le, să caute el o aplicaţie atât de nemaipomenită, atât de utilă, atât de raţională şi atât de economicoasă, încât să stea mâţul în coadă, iar ceilalţi să-şi uite gândurile de atâta admiraţie şi să nu-şi mai amintească în vecii vecilor de ipoteticul <om-macara>. Da, dar care să fie invenţia aceea uluitoare?”
Niciodată până atunci n-a „lucrat” Andrei Dan Constantinescu atât de intens.
– La prins Lăpuşneanu hoinărind pe afară, îi şopti Rodica Miei. L-a beştelit serios. Nu l-am văzut niciodată atât de beştelit.
– Nu bei şi tu o cafea? îl întrebă Mia mai târziu, vrând parcă să-i mulţumească în felul acesta pentru că i-a înşurubat înapoi tubul de neon.
– O cafea?!
– Hai că am eu una clasa întâi!
– Păi, ăăă… nu, mulţumesc, mai am de lucru…
– Tu, i-a spus atunci Mia Rodicăi, nu ştiu ce a putut să-i zică şefu’, însă Andrei e mort-copt. L-am văzut, altădată, când l-a ameninţat Lăpuşeanu că o să-l dea afară – atunci când s-au certat pentru proiectele neterminate de la punctul termic de la gară – şi Andrei i-a râs pur şi simplu în nas. Şeful s-a făcut roşu ca racul, de credeam că o să-l lovească pe Andrei, dar acesta i-a întors spatele şi a plecat. Şi acum… Parcă i-ar fi zis că o să-l spânzure mâine.
Că nu era ceva în regulă cu colegul lor, au observat toţi cei din birou. L-au întrebat, i-au oferit ajutorul, dar n-au primit nici un răspuns. Andrei se perpelea negăsind nici o aplicaţie practică, aşa cum şi-ar fi dorit, pentru fenomenul al cărui subiect devenise.
Abia aştepta să se termine programul şi să ajungă acasă. Îşi aminti că fratele său, cu care locuia împreună într-un apartament de două camere confort doi, era plecat cu echipa de handbal şi că nu se va întoarce decât duminică spre seară. Deci, nu-l va agasa nimeni. Se va putea gândi în linişte. Da, într-adevăr, abia aştepta să ajungă acasă, de atâta zel şi adâncit în gânduri, apucase să nu se mai controleze. La o traversare, o luă prin aer şi survolă coloana de maşini, fapt pentru care era să se procopsească şi cu o amendă, noroc doar că a izbutit să se facă nevăzut în mulţime în timp ce poliţistul fluiera după el. Ajuns în faţa blocului, chiar că nu-i mai păsă deloc de ochii din jur. Se înălţă brusc de pe trotuar şi se făcu nevăzut printr-o fereastră de la etajul ultim, etajul unde locuia.
Mâncă puţin şi fără poftă, gândind mereu numai şi numai la extraordinara aplicaţie practică nevoit s-o găsească stării lipsei de gravitaţie şi sfârşi prin a se culca sub tavan. În poziţia aceea în care constatase deja că se poate odihni şi dormi cel mai bine, mai bine ca oriunde. Însă, poate şi datorită faptului că nu fu deranjat de nimeni, întins aşadar sub tavan, găsi tot felul de idei, una mai valoroasă decât alta. „E clar, hotărî Andrei, ori de câte ori va trebui să iau o decizie ori va trebui să găsesc o soluţie mai dificilă, aceasta va fi poziţia pe care o s-o folosesc. Iată prima aplicaţie!”
Îi veniră, într-adevăr, multe idei. Şi, curios, pe măsură ce se gândea mai mult stând în poziţia aceea deosebit de comodă, simţea că se şi odihneşte perfect. Poate că nici nu va mai fi cazul să mai doarmă. Ca şi fata aceea din Spania, despre care citise într-o revistă la rubrica de curiozităţi că nu doarme niciodată. Formidabil cât timp ar câştiga!
Acum nu-i mai rămânea decât să trieze ideile. Se opri la două: să lucreze la reţelele de înaltă tensiune în munţi, deasupra prăpăstiilor adânci (lucru care chiar l-ar încânta, deşi aportul său n-ar fi atât de însemnat ca le cea de a doua idee: Andrei era un drumeţ pasionat şi nu exista lucru pe lume să-i placă mai mult decât să cutreiere munţii pe schiuri, iarna şi să atace piscurile cu bocancii cu cuie, vara). Să se specializeze în lucrări fine, „lucrări fine” am spus şi nu căratul la înălţimi a unor greutăţi. Sau să repare antene de telecomunicaţii, de pildă. Şi câte n-ar mai putea face în locuri de unde alţii ar risca să-şi rupă gâtul? La nevoie, ar putea ajuta şi pompierii.
Andrei închise ochii. Îşi imagină un bloc – un anumit bloc – unde la un geam de la etajul al patrulea ar apare chipul înspăimântat al Rodicăi. Oameni în jur cât vezi cu ochii, însă blocul cuprins de flăcări a rămas fără casa scărilor. Lupta pompierilor se dovedeşte eroică, nu mai sunt locuitori în imobil, doar femeia aceea de la etajul IV. Cum de-o fi rămas acolo? Pompierii încearcă să urce cu o scară, dar flăcările par mai rapide decât efortul lor. „Fata e pierdută!” murmură mulţimea. Pierdută? Nici vorbă! Superman în carne şi oase, Andrei Dan Constantinescu – din nou tot el! – a smuls o toporişcă din mâna unui pompier şi se repede până la etajul patru, sparge geamul şi intră printre flăcări exact ca eroul din filme. Apoi revine, în braţe cu fata leşinată. Andrei Dan Constantinescu şi-a făcut din nou datoria! Lumea aplaudă, fata deschide ochii şi-i zâmbeşte şi…
„Da, gândeşte Andrei, mâine voi face primele demersuri ca să fiu încadrat corespunzător noilor mele misiuni.” Nu mai era îngrijorat, acum se simţea uşor, asemenea trupului său lipsit de gravitaţie. Hotărârea fiindu-i luată, putea să se lase în voia gândurilor dulci: se află într-un avion cu mulţi pasageri – bărbaţi, femei, copii, bătrâni. Brusc se aude un zgomot suspect venind de la motoare. Ce să fie? Aparatul pierde din înălţime. Suntem pierduţi! Aş! Aţi uitat că se află cu noi şi Andrei Dan Constantinescu? Aceştia îi ia pe toţi, rând pe rând, mai întâi femeile cu copii mici, apoi bătrânii, apoi ceilalţi pasageri. Două minute să menţii avionul, îi strigă căpitanului şi-i salvez pe toţi! Poate că nu-i nevoie să-i evacuezi, răspunde căpitanul, poate poţi să repari aparatul pe dinafară, nu e mare lucru, doar nişte şuruburi desprinse ar trebui strânse, poate am putea salva şi avionul. Nimic mai simplu, zice Andrei, nimic mai simplu! Iar Rodica, aflată desigur şi ea în avion, Rodica le spune celorlalţi călători că „salvatorul nostru este colegul meu de serviciu, el este…”
Andrei Dan Constantinescu adoarme fericit şi se trezeşte dimineaţa la fel de fericit. Cât să fi dormit? N-are importanţă. Va merge la birou şi îi va informa pe toţi cu ce se va ocupa el de acum înainte. Se scoală, se spală, mănâncă şi se pregăteşte de drum. Mai vrea să se odihnească vreo cinci minute sub tavan, dar… dar nu poate, gravitaţia i-a revenit, nu mai e nimic de făcut. El e parcă mai uimit de cum a fost ieri, atunci când s-a pomenit cu ciudatul fenomen. Pur şi simplu nu-i vine să creadă. Se uită la ceas: trebuie să se grăbească, de nu vrea să întârzie. Clar că nu vrea să întârzie! Pe stradă merge în rând cu toată lumea, în faţa liftului aşteaptă ca toată lumea, în birou se uită împreună cu toţi colegii la tubul de neon de deasupra planşetei Miei, tub care clipeşte iar.
– Nu eşti amabil să mi-l mai înşurubezi la loc? întreabă fata.
– Păi, m-am mai maturizat şi eu…
Peste vreo oră apare şi Lăpuşneanu şi începe să se răstească la Andrei că din nou nu şi-a terminat la timp proiectul. Şi, fiindcă tânărul zâmbeşte impertinent, şeful se supără, se înroşeşte şi toţi cei de faţă au impresia că o să-l şi lovească pe nefericitul prins în ofsaid. Care nefericit? Andrei, zâmbind tot mai impertinent, se întoarce încet pe călcâie şi părăseşte biroul. Ceilalţi sunt uimiţi, dar îl şi admiră: prin gestul său, a răzbunat şi umilinţele lor.
„Dacă am învins o dată gravitaţia, de ce n-aş învinge-o şi altădată?” îşi spune Andrei Dan Constantinecu, privind în jos prin fereastra de la capătul coridorului.
