În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
– Bine, spune doamna cu coc, data trecută nu m-aţi crezut că l-am revăzut, în altă ipostază, pe domnul Dan Adam, dar acum ce mai aveţi de comentat?
– Ce a fost asta? O glumă? întreabă domnul cu mustaţă.
– Ce glumă? Nici acum n-aţi văzut că seamănă?
– Mă refeream la povestea asta cu „managerul de fantome”.
– Eu am impresia că şi numărul personajelor din turn este limitat, insistă doamna cu coc. Asta cred că au vrut să ne spună: că, aşa cum numărul sufletelor este limitat de doar câte a făcut Dumnezeu de la început, aşa şi în simbolurile de aici.
– Ce simboluri?!
– Asta este la fel ca în unele seriale de la televizor, unde anumiţi actori apar în roluri diferite de-a lungul povestirii. Într-un episod îi joacă pe poliţiştii, într-altul pe nişte medici sau chiar pe răufăcătorii care…
– Ce simboluri?!
– Păi, nu se încearcă iniţierea noastră? O iniţiere se face prin simboluri.
– Asta de unde aţi mai scos-o?
– Domnule, dumneavoastră nu ştiu de ce aţi mai venit aici.
Nu veţi afla niciodată dacă ceea ce aţi putut urmări după uşa pe care scrie ANEXĂ reprezintă mai mult decât o glumă, dacă reprezintă un simbol – ce fel de simbol?! – şi nici dacă numărul personajelor din turn este limitat: de undeva din casa scărilor se aude un ţipăt. Ghidul fuge să vadă ce s-a întâmplat, el fiind răspunzător pentru vizitatorii care i-au fost încredinţaţi. O doamnă s-a hotărât mai târziu să se ridice din atât de comodul fotoliu de la parter şi să-i urmeze pe ceilalţi în continuarea itinerarului. Numai că i-a alunecat un picior şi a căzut mai multe trepte. Ghidul a devenit palid.
– Nu e vina dumneavoastră, încearcă să-l liniştească mai mulţi oaspeţi.
– Suntem abia la primul etaj, se căinează ghidul.
– Veţi fi sancţionat? îi scapă cuiva şi ceilalţi percepeţi o umbră de satisfacţie.
– Nu, îngână ghidul. Când vi s-a făcut instructajul de la poartă, vi s-a spus, printre altele, că nu aveţi voie să vă deplasaţi fără însoţitor. Sărmana doamnă nu a respectat acea regulă elementară.
– Însă dumneavoastră sunteţi cel care răspunde de noi, se aude iarăşi aceeaşi voce. Parcă ar fi vocea domnului cu veşnicul aparat de fotografiat. Păi, domnul cu veşnicul său aparat de fotografiat a fost eliminat încă înainte de a urca voi în Al patrulea turn! Nu, nu-i domnul cu veşnicul său aparat de fotografiat, ci cu totul altcineva: un om fără vârstă, pistruiat de zici că e adolescent, numai că are părul alb şi poartă barbă. O clipă aveţi impresia că e machiat, mai ales că nu ţineţi minte să-l fi văzut până acum!
– Dacă aţi avut amabilitatea să citiţi Regulamentul reprodus în fiecare ediţie a Ghidului de vizitare, aţi putut constata că noi, însoţitorii, avem o marjă de 6% admisibilă pentru asemenea incidente.
– Atunci e bine, concluzionează un domn mai în vârstă. Şi lui şi soţiei sale ghidul le este foarte simpatic şi îi iau mereu prompt apărarea. Cu orice prilej! Ghidul seamănă cu nepotul lor drag. Şi vocea îi seamănă.
– Păi, nu e bine, zice ghidul. Suntem abia la primul cat al Ultimului turn. 6% reprezintă o marjă mică. În curând, în mod firesc, toată lumea va fi mult mai obosită şi atunci… Cine vrea, poate să rămână aici, ceilalţi vom urca şi la următorul etaj.
– Dar cu doamna care a căzut pe scări ce se întâmplă? insistă domnul pe care abia acum l-aţi sesizat. O lăsaţi să zacă acolo? Ca pe un câine?!
– Fiţi liniştit, doamna se află de acum la infirmerie. În urma noastră vine de fiecare dată o echipă de intervenţie.
– Da? Eu n-am sesizat-o!
– Nici nu era bine s-o sesizaţi. Nimeni nu vrea să sperie onoraţii vizitatori cu posibilitatea unor episoade neplăcute. Şi, dacă veţi respecta întocmai Regulamentul, nu vi se va putea întâmpla absolut nimic rău.
Aveţi cu toţii o senzaţie de deja vu. Ciudată discuţie! Ghidul o ia deja pe casa scărilor spre etajul următor. Abia spre etajul al doilea al Celui de Al patrulea turn, cum a remarcat atât de îngrijorat ghidul. Toate astea v-au făcut să uitaţi să mai căutaţi şi alte uşi glisante în pereţii ce par atât de compacţi. Dar de asta vă aduceţi aminte mult mai târziu.
Medicul şi timpul
După ce ieşi doctorul din salon, cei doi oftară cu compătimire:
– E tot timpul conştient că e normal spune Dan.
– Da, răspunde Adam, celălalt nebun, e singurul dintre ei care e conştient de acest adevăr. Şi care-l trăieşte în toate consecinţele sale.
Pătrunşi de eveniment, cei doi nebuni mai tac o vreme. Încăperea are trei paturi şi pereţii sunt acoperiţi peste tot cu diagrame, grafice şi schiţe complicate. În mijlocul salonului se află o masă şi trei scaune acoperite toate cu hârtii.
Cei doi nebuni se scoală şi, după ce-şi golesc câte un scaun de dosare şi caiete, se aşează gravi la masă. Apoi, unul dintre ei se ridică şi eliberează şi cel de al treilea scaun cu multă grijă, de-a dreptul cu gesturi afectate, s-ar putea spune. Îl şterge cu o batistă, îl examinează atent, ţinându-l ridicat sub lampă şi, în sfârşit satisfăcut, îl lasă jos în locul de unde l-a luat. După care se reaşează pe scaunul său.
– Va trebui să procedăm cu grijă.
– Acest om poate fi salvat.
Şed în linişte şi aşteaptă. După un timp, unul dintre ei spune:
– Graficele sunt în ordine. Şi schemele. Totul depinde de elocinţa noastră şi de gradul lui de receptivitate.
– Îl lăsăm să stea în picioare? M-am tot gândit la acest aspect. Pe al treilea scaun oricum nu poate sta. Iar pe pat… Şi, astfel, mai avem şi un avantaj psihologic, cel ce stă în faţa ta în picioare este întotdeauna mai docil sau… în orice caz incomodat de cel ce stă jos.
„Omul acesta mai poate fi salvat tocmai fiindcă are un grad suficient de ridicat de receptivitate. Depinde doar de elocinţa noastră să…”
– Dar dacă intră Zenon?
Însă nu intră Zenon. Se întoarce doar medicul.
– Ei, am venit…
Primul nebun şede ţeapăn pe scaun şi aşteaptă. Celălalt liniază cu grijă o coală cât masa. Cu rigla măsoară şi cu vârful de ac al creionului însemnează puncte mici. După care trasează un pătrat subţire la 25 milimetrii de marginile hârtiei. Apoi unul la 5 milimetrii de primul pătrat. Şi unul de √5 de următorul. Hârtia este încinsă cu un chenar tot mai gros.
Primul nebun şede pe scaun şi aşteaptă. Celălalt măsoară cu rigla şi însemnează cu acul creionului său.
Medicul, rămas în picioare, priveşte şi-şi muşcă între dinţi ţigara rămasă neaprinsă.
– Peste cinci minute plec.
– Nu există cinci minute!
Celălalt a ajuns la radical de patru din 5. Chenarul se îngroaşă încet şi arată ca o linie tot mai lată.
Primul nebun şede pe scaun şi aşteaptă.
„Depinde de elocinţa noastră” şi zice:
– O broască ţestoasă are un metru avans faţă de un alergător. El fuge de o sută de ori mai repede decât ea. Dar n-o va ajunge niciodată.
– Pentru asta m-aţi chemat?
– Când alergătorul va fi refăcut handicapul de un metru, broasca va mai avea un avantaj de un centimetru, distanţă pe care o parcurge în timp ce atletul a alergat de o sută de ori mai mult. Iar când acesta străbate şi centimetrul, broasca tot va fi înaintea sa cu o zecime de milimetru. Când şi această distanţă va fi parcursă de alergător, el se va pomeni cu broasca la o miime de milimetru tot în faţa sa. N-o va ajunge niciodată.
– Cunosc, zice medicul, mototolindu-şi ţigara între dinţi.
– Nu va ajunge din urmă niciodată broasca.
Celălalt nebun a îngroşat linia, care a ajuns acum să cuprindă şi segmentul cu distanţa de radical de nouă din 5, faţă de dreapta precedentă.
– Niciodată nu va apuca să umple acest spaţiu gol de la mijloc.
– Dacă vă interesează chestia aia a lui Zenon, n-aveţi decât să vă procuraţi răsturnarea ei. E dovedit că are o fisură. Una gravă, care o răstoarnă în întregime, se încăpăţânează medicul. Eu nu am nimic împotrivă…
– Matematicianul tău a infirmat altceva. Şi-a infirmat, desigur, propriile lui calcule.
Un timp, medicul urmăreşte cum celălalt nebun calculează radical de 14 din 5.
– Pentru asta m-aţi chemat?
– A calculat matematicianul tău când va ajunge alergătorul broasca?
– Vrei să spui că nici unul dintre ei, nici alergătorul şi nici broasca, nu va supravieţuii finalului alergării? Că nu va trăi suficientă vreme?
– Nu. Nu vreau să spun asta.
– Atunci, de ce m-aţi chemat?
– Vă rog, nu mă conturbaţi cu vorbe inutile, spune celălalt nebun, în timp ce bâjbâie cu lupa deasupra colii sale. Când ne chemi la tine, nu întrebăm niciodată de ce o faci.
„Totul depinde de elocinţa noastră”, gândeşte primul nebun.
– El crede, totuşi, că alergătorul va avea timp să ajungă broasca, rupe medicul tăcerea, arătându-l pe cel ce trasează linii cu ajutorul lupei.
– Dar tu-l crezi?
Medicul îl ia la o parte pe primul nebun şi îi şopteşte la ureche: „Nu!”
– Dar pe alergător de ce-l crezi?
Din tratatele studiate, din multele ore de disecţii, din dimineţile reci cu vizite în saloane, din consultaţiile ambulatorii de seară – şi mai ales din drumurile de întoarcere de la bolnavi, când cerul se întunecă şi frunzele zboară pe lângă geamurile laterale ale maşinii, din discuţiile cu colegii, cu surorile, cu asistenţii, din anecdotele povestite cu atât succes la revelioane şi reuniuni – întâmplările adevărate despre bărbatul din salonul 7 ori despre bătrânul din rezerva 3 -, din gândurile avute în legătură cu acidul ribonucleic şi ambiţiile în legătură cu el, din serile petrecute în faţa televizorului sau în faţa ecranului mare în timpul jurnalului de actualităţi, din serile din trenul acela rapid şi nopţile de la club ori de altundeva, şi nici măcar din supa de la restaurant sau din excelenta cafea turcească de la PALACE, de niciunde, de niciunde nu apare răspunsul.
– Pe alergător îl pot vedea oricând…, vreau să spun că oricând pot să pun un alergător să întreacă o broască ţestoasă. Şi nici măcar nu trebuie să alerge prea iute omul…
– De ce nu mai foloseşti rigla?
Nebunul s-a îndepărtat de planşă şi calculează fără a mai trasa linii.
– Nu am un vârf de creion suficient de subţire. Şi, chiar de l-aş avea, tot n-aş putea continua. N-am ochii suficient de puternici. Ar trebui aparate.
– Atunci, de ce mai calculezi în continuare?
– Ce altceva aş putea să fac?
Peste tot sunt risipite diagrame, hârtii, desene… Pe pereţi sunt fixate coli mici şi mari, majoritatea cu liniaturi complicate, cele mai multe cu rubricile goale. Din loc în loc, au fost bătute cuie şi de ele atârnă bucăţi de aţă colorată.
