AUTIŞTII CĂRŢILOR (79)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013

Cei din neamul său n-au moştenit mare lucru după el, doar numele. Poate de aceea i se spunea şi lui Kocka Ignac că ar fi fost descendentul cartoforului intrat în legendă. Poate de aceea, dar şi fiindcă şi el, după atâtea generaţii, a fost nevoit să petreacă douăzeci de ani pitit într-un pod. Să petreci douăzeci de ani singur într-un loc izolat, fără nici o întâmplare adevărată, fără să se petreacă nimic altceva decât că o zi îţi trecea anonimă după alta, nu e puţin lucru! Şi nu sunt mulţi oameni în stare să supravieţuiască fără a se scrânti în asemenea condiţii. (Isidor poate că n-a rămas atâta timp neştiut în ascunzătoarea de deasupra grajdurilor grofului ori poate că a rămas acolo chiar mai multă vreme: legendele depind de cel ce le povesteşte cel mai bine…)

Deci şi Ignac şi-a petrecut o bună parte din viaţă ascuns în podul casei. De data asta, casa în al cărui pod s-a refugiat personajul nu mai era parte a unui conac de ţară, ci se găsea chiar în buricul unui târg şi avea vecini în stânga, vecini în dreapta, vecini în şirul de clădiri din partea cealaltă a străzii şi vecini a căror curţi dădeau în fundul curţii familiei Kocka. Aşa că, într-un asemenea loc, era cu totul contraindicat să ieşi chiar şi numai pentru câteva clipe la aer, fiind foarte probabil ca de undeva, de după un geam, să te surprindă până şi în miez de noapte privirea cuiva care nu putea să doarmă (fie că acela tocmai suspina de boală, fie că suspina de doru’ lelii, fie că îşi căuta inspiraţia la lumina lunii pentru poemul care spera să-l facă pe veci nemuritor). Aşa că Ignac n-a ieşit nicicând din pod, nicicând vreme de douăzeci de ani, nici măcar o singură dată, aşa cum a încercat o singură dată Isidor cel Tânăr, strămoşul.

Acum în mod sigur cititorul aşteaptă nişte lămuriri absolut necesare: cu ce a păcătuit aşa de grav tânărul pentru a împărtăşi o soartă atât de dramatică, cine şi ce l-a ajutat să supravieţuiască fără a-şi pierde minţile nici el, ce l-a determinat să iasă, după atâta vreme, la lumină şi ce a făcut el aflat din nou printre oameni, cum s-a readaptat la tumultul şi la interesele celor printre care a nimerit. Sunt acestea întrebări multe şi pe deplin îndreptăţite, numai că povestitorul nu prea e pregătit cu răspunsurile. El nu l-a amintit pe Ignac decât pentru că a auzit şi de el în calitate de personaj din acelaşi neam al acelui şir de sechestraţi pe termen atât de lung. Ar fi fost chiar păcat să nu-l amintească, întrucât nu e de ici de colo ca una şi aceeaşi familie să producă membrii succesivi ajunşi în situaţii aşa de asemănătoare, în ciuda caracterului atât de excepţional al întâmplărilor.

De aceea l-a amintit povestitorul şi pe Kocka Ignac, considerându-l, de la bun început, doar o verigă de trecere spre Izidor Coţcaru, de fapt eroul care l-a interesat în primul şi în primul rând pe povestitor în această relatare. Şi dacă l-a considerat pe Kocka Ignac de la bun început doar ca o verigă de trecere spre Izidor Coţcaru, nici nu s-a mai obosit el, povestitorul, să scotocească printre hârţoage şi să amuşineze legendele spre a afla amănuntele relevante în legătură cu cineva despre care doar a făcut vorbire. (Aşa cum s-ar fi cuvenit.) Încât povestitorul, nerăbdător să ajungă cât mai repede la ceea ce l-a interesat în primul rând, nu va putea decât să spună ceea ce a auzit en passant prin târg: că acel Ignac ar fi delapidat o mare sumă de bani, că ar fi fost dator vândut şi creditorii l-ar fi vânat cu o furie de înţeles, ori chiar că ar fi luat viaţa unui om – deşi el a pretins că s-ar fi aflat în legitimă apărare¹ – şi-l aştepta ştreangul de ar fi fost prins. (Motiv pentru care ar fi aşteptat cei douăzeci de ani necesari spre a i se prescrie pedeapsa.) Dacă vrei totuşi să afli mai multe, în loc să te lămureşti, dai de amănunte tot mai contradictorii! Povestitorul nu are la îndemână decât vorbe – din cine ştie a câta sursă – despre un om ce a trăit cu atâţia ani în urmă. Dacă acel Kocka Isidor cel Tânăr şi-a umplut anii petrecuţi în ascunzătoarea de deasupra grajdurilor grofului exersându-şi formidabilul talent de a îmblânzii zarurile după plac şi, din când în când, îşi mai potolea aleanul şi cu July, dacă Isidor Coţcaru ştim cu ce şi-a omorât timpul, despre ce a făcut Kocka Ignac fără a-şi pierde minţile, închis vreme de douăzeci de ani într-o ascunzătoare din scânduri, povestitorul n-a reuşit să afle. Şi, de aceea, personajul nici nu i s-a mai părut suficient de interesant pentru a se ocupa mai temeinic de el. Ce a făcut Ignac, după ce a coborât din pod? Povestitorul habar n-are.

Şi, în sfârşit, i-a venit rândul şi altui Isidor. În sfârşit! De data asta mult mai repede, după doar două generaţii faţă de predecesorul său întru destin ciudat: acest Isidor a fost chiar nepotul lui Ignac Kocka. Porecla iniţială, devenită nume oficial, nu a ţinut cont de prejudecăţi. Dovadă că, după Marea Unire de la 1918, familia Kocka a ajuns familia Coţcaru şi nimeni n-a sesizat vreo tentă peiorativă în noul nume.

Isidor a devenit Izidor. Deci: Izidor Coţcaru a trebuit să stea pitit în podul casei douăzeci de ani – a urcat acolo pe vremea primului război mondial şi a ieşit la lumină în preajma celui de al doilea război mondial. (Istoria omenirii este plină de războaie mondiale, numai că Isidor/Izidor n-a putut să constate când s-a terminat unul pentru a-şi înteţi vâlvătăile următorul.)

Acest Izidor, chiar dacă devenit din Kocka Coţcaru, este cel de al treilea caz cunoscut în aceeaşi familie de dispăruţi pentru douăzeci de ani. Da, cam mult, cam neobişnuit pentru membrii uneia şi aceleaşi familii! (Unde mai pui că Isidor a ajuns din Kocka Coţcaru aproape fără ştirea sa: când ai lui au trecut la noul nume, el se afla, de acum, în ascunzătoarea din pod şi doar faptul că tatăl său a fost un om cumsecade, funcţionar conştiincios, membru în Consiliul Eparhial, beneficiar al unui respect neştirbit în întreaga comunitate, a făcut posibil ca şi actele fiului absent să poată fi rebotezate în contumacie. Nu, asta nici n-a fost ceva ilegal: oficialităţile nu puteau admite să le scape din vedere un condamnat a cărui sentinţă, chiar de n-a fost – încă! – executată, mai era în vigoare.)

Isidor Kocka a săvârşit delictul de dezertare în vreme de război, când fiecărui cetăţean major apt îi este oferită şansa – putem spune chiar onoarea! – de a-şi da, la nevoie, chiar şi viaţa pentru apărarea patriei. (Profitând de faptul că respectivul Kocka Isidor, cetăţean austro-ungar a ajuns Izidor Coţcaru, cetăţean român, tatăl său a încercat să-şi pună în mişcare toate relaţiile pentru a dovedi că feciorul său a dovedit mult curaj refuzând să lupte în uniforma cezaro-crăiască, străină de neamul său şi a încercat părintele nu numai să-l reabiliteze, însă chiar să-l ridice la rang de erou. Noile oficialităţi i-au dat tot sprijinul, dar roţile justiţiei se învârt îngrozitor de încet şi, când se părea că s-au pus, în sfârşit, în mişcare, tânărul – cu douăzeci de ani mai bătrân – ar fi fost din nou chemat sub arme, urmând să se declanşeze noua conflagraţie. Aşa că lucrurile au rămas la fel ca la început, iar Izidor Coţcaru n-a apucat să fie condamnat pentru cea de a doua dezertare.)

Ei, ia să reluăm întrebările fireşti, la care povestitorul nu s-a dovedit în stare să răspundă în privinţa lui Kocka Ignac: cu ce a păcătuit aşa de grav Isidor pentru a împărtăşi o soartă atât de dramatică, cine şi ce l-a ajutat să supravieţuiască fără a-şi pierde minţile, ce l-a determinat să iasă, după atâta vreme, la lumină şi ce a făcut el aflat din nou printre oameni, cum s-a readaptat la tumultul şi la interesele celor printre care a nimerit etc. Păi, motivul pentru care Izidor Coţcaru (pe atunci încă Isidor Kocka) a trebuit să se ascundă povestitorul crede că l-a lămurit: pentru că a dezertat în vreme de război şi-l aştepta ştreangul. De data aceasta, povestitorul are răspunsul şi la cea de a doua întrebare, cine şi ce l-a ajutat să supravieţuiască singur în pod, fără a-şi pierde minţile: l-a ajutat un tablou uitat de vreo doi ani printre lucrurile pe care nu ai unde să le pui, însă de care nici nu-ţi vine să te desparţi definitiv. Şi unde să depui asemenea boarfe, dacă nu în pod?

Tabloul acela nici nu era vechi: când a fost urcat în pod, n-avea mai mult de unu-doi ani, însă era prea mare pentru a i se găsi un loc în casă. Era acela un carton gri, înnobilat cu mai multe figuri mitologice şi cu un citat din Vulgata: „Posside sapientiam; et in omni possesione tua acquire prudentiam”². Pe fondul acela gri erau înşirate fotografiile Directorului, a Directorului adjunct, ale Profesorilor şi ale absolvenţilor promoţiei 1916 a Şcolii Superioare de Ştiinţe Comerciale. Printre ele, în rândul doi, chiar la mijloc, şi poza absolventului Kocka Isidor. Totul încadrat de o ramă groasă, neagră, bogat ornamentată şi ea. Acesta, tabloul de absolvire, a fost cel ce l-a ajutat să supravieţuiască fără a-şi pierde minţile pe tânărul aflat singur în pod atâta amar de vreme.

Isidor/Izidor a privit de sute de ori tabloul şi, după un timp, i-a cerut tatălui său să-i aducă un caiet şi un creion. După care a trecut pe câte o foaie numele fiecărui personaj. De la Domnul Director şi până la Flavius Caius Zau, colegul aflat la capătul ultimului rând. (Când a aflat că nu-l mai cheamă Kocka Isidor, ci Izidor Coţcaru, a încercat să romanizeze toate numele. În unele cazuri a fost simplu, de pildă Káposzta Janos a devenit fără dificultate Ioan Varză, iar Varadi Sandor s-a transformat fără probleme în Alexandru Orădanu. Dar ce să faci cu unii, asemenea deja pomenitului Zau? Şi nici pe cei patru evrei nu i-a românizat, deşi Weis putea fi uşor botezat în Albu, însă să-l traduci pe Goldstein în Piatrăauriferă – sau Piatră-auriferă – nu sună nicicum. Pe urmă a aflat totuşi că şi Weis şi-a schimbat numele, dar nu în Albu, ci în Cristescu! Goldstein însă, e adevărat, a rămas Goldstein. Şi majoritatea ungurilor şi-au păstrat numele.)

După ce i-a trecut pe toţi pe câte o pagină de caiet, Isidor a început să le construiască, pe rând, câte un drum al vieţii, pornind chiar de la ziua absolvirii Şcolii Superioare de Ştiinţe Comerciale. Doar pagina lui Pop Lorand a lăsat-o necompletată, întrucât acela a suferit un accident de maşină la numai câteva zile după festivitatea solemnă a încheierii cu succes a cursurilor şi a decedat pe loc.

În rest, însă, studiind chipurile ce-l priveau atât de festiv de pe cartonul gri bogat ornamentat cu figuri mitologice, precum şi folosindu-se cu folos de cunoştinţele de fiziognomie, pasiunea sa din anii de liceu, când a sperat să ducă învăţăturile lui Johann Caspar Lavater şi ale lui Sir Thomas Browne spre noi culmi, Isidor era tot mai convins că poate descrie cu o probabilitate destul de mare, pornind de la feţele de pe tablou, viitorul destin al foştilor săi colegi, după ce el a trebuit să se retragă în pod. Însemnările din caietul de şcoală ne stau mărturie demersurilor sale, iar povestitorul a încercat să afle cât s-a confirmat şi cât nu din biografiile paralele, cele descrise de Coţcaru şi cele mărturisite de subiecţii înşişi ori de urmaşii acestora. (Povestitorul a avut prilejul să mai discute faţă în faţă cu patru foşti colegi ai lui Isidor/Izidor, toţi patru trecuţi, la vremea acelor întâlniri, de nouăzeci de ani. Cu unul dintre ei nu te mai puteai înţelege, însă ceilalţi au fost coerenţi şi au exprimat o satisfacţie evidentă că este cineva care se mai interesează de trecutul lor, trecut care, brusc, li s-a părut incomparabil mai important decât l-au simţit înaintea acelor discuţii.)

Povestitorul nu va reproduce aici cuvânt cu cuvânt însemnările din caiet, chiar dacă simpla copiere a celor optzeci şi trei de pagini ar reda, poate, mai fidel strădaniile de atâţia ani ale autorului lor. N-o va face din două motive: în primul rând fiindcă textul conţine numeroase abrevieri, ştersături, scheme – unele într-un cod strict personal, aşadar riscând să rămână indescifrabile pentru cititor. Iniţial, chiar şi povestitorul n-a ştiut ce să facă atunci când a luat în mână manuscrisul cu un conţinut ce i s-a părut, la primă vedere, lipsit de orice sens, produsul unei minţi rătăcite, de înţeles pentru cineva aflat în situaţia celui sechestrat de prea multă vreme în podul unei case. Treptat, însă, sensul a început să apară la lumină, chiar dacă nu întotdeauna în întregul său. Deci, aceasta a fost prima raţiune pentru care povestitorul a crezut de cuviinţă că e mai bine să ofere materialul în mare parte decriptat, decât să-l pună şi pe cititor într-o lungă şi obositoare muncă de descifrare. Al doilea motiv pentru care s-a oferit povestitorul să prezinte cu cuvintele sale acele însemnări provine din faptul că în afara primului caiet, există şi un al doilea, iar modul cum se completează cele două este de asemenea posibil de înţeles doar după ce te-ai obişnuit pas cu pas cu metoda de lucru a lui Isidor/Izidor. Asta fiindcă acest cel de al doilea caiet nu este doar o anexă, o completare a ceea ce n-a încăput în primul, deşi, la început, povestitorul credea că aceea a fost intenţia iniţială. Iată: autorul s-a ocupat, de pildă, de Adam Victor, datele s-au acumulat, n-au mai încăput pe cele două file destinate respectivului şi a fost nevoie de o adăugire într-un alt spaţiu. Iar cele dintâi completări ne duc, într-adevăr, la o asemenea concluzie. Însă, treptat, din studierea mai atentă a datelor, au apărut şi alte trasee posibile de urmat pentru Adam Victor, logica raţionamentelor bifurcându-se adesea şi fiecare răspântie oferind căi spre orizonturi diferite. Da, dar în următoarea etapă, Isidor/Izidor a descoperit că dacă „algoritmul fiziognomic” (sau „Ştiinţa viitorului care este în noi”), cum şi-a numit el metoda, nu este interpretat greşit, atunci toate meandrele identificate se unesc mai devreme ori mai târziu într-un singur şuvoi. Uneori, aceasta se petrece nu cu mult înainte de finalul vieţii pe pământ a respectivului subiect, alteori mai devreme. De aceea, cel de al doilea caiet a devenit locul unde sunt descrise abaterile de la drumul trasat în notiţele iniţiale. Dificultatea pentru cititor vine din semnele născocite de autor, menite să indice punctele de aderenţă şi cele de divergenţă (care şi ele sunt ierarhizate pe mai multe nivele, în funcţie de amploarea diferenţelor în spaţiu şi în timp.)

Pe tablou, primul din stânga, dinspre privitor, este tocmai Adam Victor, cel deja pomenit drept exemplu. Dar Victor Adam a fost şi unul dintre cei patru patriarhi cu care povestitorul a mai avut norocul să stea de vorbă. În primul caiet, Isidor a notat: „Toate indiciile duc spre o carieră militară”³. Izidor i-a răspuns în „anexe”: „Faptul că Victor s-a distins pe câmpul de luptă şi a primit nu ştiu câte medalii nu este suficient pentru a conchide că a rămas în armată. Victor a fost întotdeauna un individ extrem de disciplinat, iar această însuşire l-a ajutat şi în viaţa civilă. De aceea, nu trebuie să ne mirăm că Victor a ajuns un om politic de succes, distincţiile obţinute în război ştiind să le folosească din plin în cariera ulterioară. Întreaga conformaţiei a feţei sale, de la bărbie şi până la densitatea ţesutului pilos îl recomandă pentru un rol de conducător”. Desigur, mai sunt şi alte pasaje, mai ales cele de interrelaţie dintre cele două caiete, pasaje prea puţin clare pentru povestitor.

Şi ce a reieşit din varianta propusă de Victor Adam însuşi prin amintirile depănate în faţa povestitorului? Bătrânul personaj a intrat, într-adevăr, în politică, aşa cum au făcut atâţia tineri de vârsta sa în agitata perioadă interbelică. Numai că n-a ajuns niciodată şeful prevestit de Izidor, ci a rămas doar la nivelul structurilor secunde. Ceea ce nu a împiedicat regimul comunist al „dictaturii proletariatului” să-l trimită la închisoare, unde a rămas aproape cât a petrecut fostul său coleg în pod. „Eu nu am fost niciodată cu adevărat un animal politic” i-a mărturisit nonagenarul povestitorului.