În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Chiar dacă nu mai sunt amintite, cu timpul, doar trei turnuri, ci patru, dacă în toate povestirile cunoscute, Castelul albastru este atent localizat geografic, niciodată, în schimb, semnificaţia sa nu este certă. Cine l-a construit şi de ce rămân, de obicei, întrebări născute odată cu „întemeierea”. Castelul se află acolo unde se află dintotdeauna.
Scribul a amintit despre legenda celor de trei (sau patru) ori opt zări care nu se întretaie niciodată. Castelul albastru poate fi vizitat pe o singură poartă, dar, odată intrat, constaţi că ţi se deschid toate acele privelişti distincte. Se spune că tocmai în acest fapt stă (a stat?) pericolul cel mare: odată cu imaginile dispersate, fiecare fiinţă, fiecare obiect, fiecare fenomen primeşte mai multe înţelesuri, apte de a tulbura mintea celor ajunşi la asemenea revelaţii.
*
O antologie a legendelor despre Castelul albastru se impune, deşi este evident că un asemenea demers ar fi imposibil. Fiecare legendă are zeci de variante, unele concentrate într-un singur cuvânt (câteodată cu semnificaţii şi trimiteri pierdute), altele sunt întinse pe sute de pagini, fără ca precizarea că s-ar referi la subiectul nostru să fie explicită.
Singura posibilitate de a intra în acest hăţiş este identică singurei posibilităţi de a privi afară din Castel: alegerea întâmplătoare şi continuarea drumului de-a lungul acelei alegeri.
Şi iată ce ne poate oferi întâmplarea: o legendă adusă în timpul conchistei, facilitată, probabil, şi de tulburarea provocată de mulţimea de fiinţe şi de lucruri imposibile venite din cele patru zări proaspăt descoperite.
Un cavaler spaniol (pe care l-am putea desemna la fel de bine şi drept un bandit spaniol), un oarecare Don Felipe Galecha, tovarăş şi ofiţer al lui Pizzaro (şi rămas alături de acesta în conflictul Pizzaro – Almagro), a adus cu el, din prima expediţie pe care a efectuat-o pe cont propriu, o corabie încărcată cu un minereu ce-şi schimba culoarea: se oferea privirilor când galben strălucitor, moment când părea asemenea aurului, când alb, când roşu sângeriu. Zile întregi rămânea albastru. Don Felipe a povestit că atunci când a încărcat corabia cu acest minereu, a fost ferm convins că a încărcat aur; l-a apucat disperarea când, după periculoase peripeţii, i-a fost dat să constate că „aurul” a devenit verde, de parcă ar fi coclit; i-a mai venit inima la loc când zăcământul din verde s-a făcut rubiniu şi a rămas mai multe zile în larg, văzând ţărmurile iberice, aşteptând ca „aurul” său să devină iarăşi aur, pentru a se putea întoarce astfel triumfător şi pentru a-l putea înstrăina, cât minereul se mai afla în acea stare. Până la urmă, însă, „aurul schimbător” n-a putut rămâne o taină şi metalul miraculos a stârnit vâlvă. Don Felipe a găsit în marfa sa un tezaur mai valoros decât chiar dacă ar fi fost vorba despre aur adevărat. Minereul lui a început să fie prelucrat asemenea metalelor preţioase şi nobilii şi femeile frumoase au avut surpriza de a purta coliere şi alte bijuterii mereu de altă culoare. Nenorocirea s-a declanşat atunci când darurile făcute din „aur schimbător” catedralelor au început să fie înlocuite cu obiecte identice din material ordinar, sub pretextul că „aurul schimbător” ar fi luat acele noi înfăţişări. De fapt, acest lucru nici nu reiese în mod clar din povestire: dacă obiectele au fost subtilizate de răufăcători sau dacă s-au transformat singure. Până la urmă, Don Felipe a fost anchetat de Sfântul Oficiu şi în modul acesta s-au păstrat şi mărturiile scrise despre felul cum un spaniol ar fi venit cu „aur schimbător” dintr-un castel albastru. Între timp, metalul „necurat” a fost afurisit, însă din cantitatea considerabilă adusă de Don Felipe Galecha pe corabia sa, cea mai mare parte a dispărut foarte repede cu desăvârşire, autorităţile nemaireuşind să confişte decât puţine piese confecţionate din minereul blestemat. În curând, „aurul schimbător” pur şi simplu n-a mai fost de găsit.
Iar Don Felipe, cu toate că a venit din apus, s-a încăpăţânat să localizeze Castelul albastru undeva în apropiere de Capul Bunei Speranţe.
Şi iată şi fragmente originale dintr-un protocol păstrat în urma unui interogatoriu la care a fost supus Don Felipe Galecha, text în care scribul n-a intervenit decât prin transcrierea într-o variantă mai inteligibilă cititorului contemporan.
„Corabia a trecut cu bine furtuna, însă oamenii erau epuizaţi. Zăceau pe punte asemenea unor obiecte aruncate de valuri pe mal. Pluteam duşi de curenţi, nu mai eram capabili să ne impunem voinţa [asupra vasului]. Odată cu venirea nopţii, am dat poruncă să se arunce ancora. Ne aflam aproape de ţărm şi riscam să ne lovim de stânci. Ştiam că nu există forţă pământeană capabilă să-i mai ţină mai multă vreme pe picioare pe oamenii mei. Când ne-am trezit dimineaţa, ne-am simţit cu toţii întremaţi. Însă starea aceea [de eliberare, probabil] a durat doar câteva clipe. Mi-a fost dat să constat că ne aflam într-un loc pe care nimeni de pe corabie nu-şi amintea să-l fi văzut cu câteva ore înainte, atunci când am aruncat ancora. Ne aflam într-un golf îngust, unde doar pronia cerească putea să ne fi pilotat, atât era de strâmtă şi de înţesată cu stânci intrarea care semăna cu gura căscată a unui rechin. In faţă, pe un perete de munte, drept înaintea noastră, se înălţa, semeţ, un castel albastru asemenea cerului, de care ochii noştri uimiţi abia-l puteau deosebi. Părea o construcţie a unor creştini şi nicidecum un locaş păgân, de soiul celor descoperite la oamenii goi, sălbatici şi coloraţi, cum ne-a fost dat să vedem în alte drumuri ale noastre şi cum ne aşteptam să întâlnim iarăşi. Oamenii negri, sau galbeni, sau roşii, sau verzi [!] se deosebesc întru totul de oamenii albi, deşi nici albii, după cum ştim, nu sunt toţi devotaţi adevăratei credinţe. (…) Aşa că am dat poruncă să se lase o barcă la apă şi l-am trimis pe Don Pedro Adam Terres cu opt oameni spre Castelul albastru. I-am urmărit cum au ajuns la mal, cum doi oameni au rămas cu luntrea, iar Don Pedro, împreună cu ceilalţi, au început să urce panta destul de abruptă, pe care nu se deosebea, de unde ne aflam noi, nici un drum. I-am văzut urcând, apărând şi dispărând după stânci. Pe urmă, nu i-am mai zărit. Singur Castelul se profila tăcut şi albastru, asemenea cerului din faţa noastră. Dacă te uitai mult la el, de la un timp începeau să-ţi joace ochii, pentru că lumina era atât de albastră şi castelul la fel, încât nu trecea mult şi nu mai puteai desluşi turnurile şi meterezele de văzduhul din jur. Şi dacă te încăpăţânai [să te uiţi], nu mai puteai fi sigur dacă ceea ce vezi este realitate sau imaginaţie. (…) Atunci mi-au atras atenţia [oamenii mei] că a dispărut şi barca, împreună cu cei doi [oameni] lăsaţi de Don Pedro s-o păzească. Am continuat să aşteptăm, dar, cu cât priveam mai mult, cu atât deosebeam mai anevoie contururile Castelului şi Castelul însuşi.
După două zile, am fost pus în situaţia de a alege între a lansa o altă barcă la apă, cu perspectiva de a mai pierde, eventual, şi alţi oameni ori de a-i abandona pe primii. Mi se părea evident că dacă locuitorii Castelului albastru nu erau bucuroşi de vizita noastră, nu aveam nici o şansă să-i putem împresura şi cuceri, mai ales că oamenii mei, puţini, arătau de parcă abia s-ar întrema după o boală grea. Am trimis, totuşi, o barcă, lansând-o la apă din partea în care n-ar fi putut fi văzută din Castel, deşi, la un moment-dat, în drumul ei tot trebuia să fie observată [din Castel]. Cei din barcă au primit ordin sever să nu se aventureze în nici o confruntare, sarcina lor era doar de a încerca să afle ce s-a întâmplat cu Don Pedro Adam Torres şi cu cei opt oameni ai săi şi [să mai afle] ce fel de oameni stăpânesc şi locuiesc Castelul albastru. Totodată, i-am anunţat că a doua zi în zori aveam de gând să încercăm să ne strecurăm afară din golf, cu sau fără ei.
S-au întors în cursul nopţii, aducând remorcată în urma lor şi prima barcă. Aceasta era încărcată până la refuz cu aur, care, după cum s-a dovedit mai târziu, a fost „aur schimbător”. Dar n-a mai revenit nici don Pedro Adam Torres şi nici patru dintre însoţitorii săi. Au ajuns înapoi cei doi care au păzit barca, unul care fusese în Castelul albastru, însă aflat în ultimul hal [de boală], avea frisoane puternice, aiura şi era fierbinte ca o plită încinsă. O zi mai târziu a trebuit să-i aruncăm leşul în mare. Am apucat să vedem cum îl sfâşie rechinii încă înainte de a apuca trupul să i se afunde în apă. Al patrulea părea cu mintea răvăşită. O spaimă cumplită îi schimonosea faţa. Nu mai putea vorbi şi ne tot îndemna prin strigăte şi gesturi să ne îndepărtăm cât mai degrabă de locurile acelea. Ceea ce am şi făcut. Nu ştiu ce s-a ales de Don Pedro Adam Torres şi nici de ceilalţi patru oameni ai săi. Şi nici cine locuieşte acel castel. De teamă să nu se fi îmbolnăvit şi acela [cel cu minţile răvăşite], l-am azvârlit şi pe el în mare. Între sălbatici am întâlnit boli ce îi lasă pe ei nevătămaţi, dar pe noi ne omoară ca pe nişte muşte. Nu puteam şti motivul şi nici felul beteşugului [care l-a lovit pe acel om].
ÎNTREBARE: Ce au declarat cei doi [bărbaţi] rămaşi să păzească barca şi cine sunt ei?
RĂSPUNS: Ei [au spus că] au tras într-un golf mai ferit şi că au aşteptat acolo întoarcerea celorlalţi. Într-o noapte s-au trezit cu toată cantitatea aceea de aur în barcă şi cu ceilalţi doi, care-i tot îndemnau să plece cât mai repede. Ei au vrut totuşi să aştepte noaptea următoare pentru a putea reveni la corabie pe întuneric, dar, între timp, i-au găsit şi bărbaţii din cea de a doua barcă.
ÎNTREBARE: Cine erau cei doi?
RĂSPUNS: Unul a dispărut pe drum, a căzut, cred, de pe punte în cursul unei alte furtuni. Al doilea a revenit în Spania, însă nu l-am mai văzut de atunci. Mi-au spus că nu ştiu cum a ajuns cantitatea aceea mare de „aur schimbător” în luntrea lor şi nici cine a adus-o. Nu le mai cunosc numele, dar pot afirma cu siguranţă că erau creştini amândoi…”
