În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
– Povestea asta ce caută aici? Până acum, parcă a existat o legătură între toate câte ne-a fost dat să trăim în diferitele etaje ale turnului, dar chestia asta?!
– Aţi observat şi dumneavoastră? Mie mi s-a părut chiar că, pe măsură ce vizitam diferitele locuri…
– Etaje!
– …etaje…
– Ale diferitelor turnuri!
– …ale diferitelor turnuri, pe măsură ce mergeam…, pe măsură ce urcam, totul a început să prindă un sens.
– O tensiune în ascensiune, preciză şi domnul cu cravată roşie.
– Ce sens? Ce tensiune?! se băgă iar în vorbă domnul care până nu de mult a tăcut mâlc şi care parcă i-a luat locul celui cu veşnicul aparat de fotografiat, cel ce a fost eliminat pe drept încă înainte de a ajunge în Al patrulea Turn.
– Viaţa însăşi nu este decât o înşiruire de întâmplări, filosofează domnul cu mustaţă. De întâmplări şi de coincidenţe. Nu vedem întotdeauna legătura dintre ele, dar ea, legătura există!
– Bravo! exclamă ghidul.
– Nu vă supăraţi, dar dacă n-aţi simţit deloc legăturile, atunci aţi venit degeaba aici, spune şi dom’ profesor.
– Ce legături? De ce nu vreţi să recunoaşteţi că totul nu e decât o cacialma! O însăilare de…
– Domnule! Domnule! vă revoltaţi cu toţii.
– O… O făcătură! Nu vreţi să recunoaşteţi că regele e gol! Gol aşa cum l-a făcut mă-sa.
– Domnule! Domnule! Domnule! revolta voastră i-a amploare.
– Bine. spuneţi-mi ce legătură are tânărul acesta murdar pe pantaloni cu Medicul de umbre sau cu… cu Medicul şi timpul?
Nu ştiţi imediat ce să răspundeţi, însă vă salvează iarăşi ghidul.
– Asta trebuie să descopere fiecare singur!
– Trebuie?! Am venit aici cheltuind bani şi oboseală pentru ca să trebuiască să facem ceva singuri?
– Nu v-a obligat nimeni să participaţi la această experienţă! Ba, mai mult, dumneavoastră aţi fost cel care – liber şi nesilit de nimeni – aţi depus o serie de diligenţe spre a fi acceptat…
– Da? Daaa? Păi, atunci, eu îmi doresc banii înapoi!
– În regulă, spune ghidul, coborâţi la parter şi vi se vor restitui toţi banii.
– Bine, bine, zice omul, dar se vede că nici prin cap nu-i trece să renunţe.
– Vă fac atent că suntem la etajul al cincilea Al celui de al Patrulea turn. Mai avem de vizitat puţin. Dacă nu vă retrageţi acum, nu vi se vor mai restitui banii!
– Bine, bine, mai zice…, mai mormăie o dată domnul cu cravată roşie. Pauză. Nu plecăm mai departe?
Etajul şase al Celui de Al patrulea turn (Antepenultimul etaj!):
Refuzul
Poarta. O poartă din metal masiv, de pe care te priveşte un cap străvechi şi ciuntit, ce poate să fi fost odată dragon, sau leu, sau zmeu, sau poate doar un om cu barbă. Contururile s-au şters de bătrâneţe şi permit mai multe interpretări. Însă pe dinăuntru, din figura aceasta din care pe dinafară n-a mai rămas decât un ciot – pe dinăuntru zic – s-a păstrat, poate, dragonul, poate, leul sau, poate, zmeul. Sau, poate, toţi ăştia la un loc.
Din ceea ce a fost odată o gură, iese un inel gros. Vizitatorul vine, apucă de cercul masiv, îl ridică şi-l lasă să cadă înapoi cu zgomot. Atunci dragonul se înfioară, leul rage şi zmeul geme. (Depinde cât de tare smuceşti de inel şi cu câtă putere îl izbeşti de poartă.) După ce s-a liniştit zgomotul, aştepţi. Stai în faţa matahalei din fier, îi urmăreşti desenele, la început indiferent, apoi, fiindcă aşteptarea se prelungeşte, priveşti mai cu atenţie, încercând să identifici raţiune şi asemănare acolo unde doar vremea şi-a lăsat patina. Aşa că, neînţelegând ceea ce nu eşti încă pregătit să pricepi, îi respingi logica. Şi, fiindcă poarta încă nu s-a deschis – tu nu îndrăzneşti să izbeşti din nou metalul de metal, nu vrei să pari nepoliticos şi nici nu ştii de la ce distanţă trebuie să vină cel ce va deschide şi, deci, nu ştii cât timp îi este necesar să ajungă -, continui să priveşti masa informă şi grea, cu ciotu-i aproape descompus, logodit de lume cu un biet inel de fier şi el. Te uiţi rugător la poartă, şi cu ură, şi până la urmă mai ridici o dată inelul şi-l mai laşi să cadă o dată; în vreme ce ecoul zgomotului abia produs apucă să se stingă, ridici deja din nou cercul de metal şi-l izbeşti mai cu forţă de poartă. Poarta pe care o priveşti tot mai încordat şi nu mai aştepţi să se stingă zvonul fiindcă îţi spui că, în fond, nici nu-i chiar atât de important pentru tine să se deschidă şi să te lase să intri. Dar îţi pare parcă totuşi rău de efortul făcut spre a veni până aici – chiar dacă doar în trecere – şi de strădania de a lovi poarta şi de a o privi neputincios atâta timp. Te gândeşti la toate astea când te-ai întors deja să pleci şi când numai mâna mai porneşte într-un gest automat spre clanţă şi, în vreme ce o apucă şi o împinge, îţi trece prin minte şi că această clanţă în formă de labă, de picior ori de simplă gheară – cine să mai ştie? – îi aparţine zmeului, sau leului, sau dragonului închis şi care, oricare dintre ei, îşi scoate doar botul şi laba printre gratii. Este desigur o simplă observaţie fugară – probabil provenită de la o vizită la menajeria circului, reminiscenţă aproape uitată – pentru că nu ai vreme să gândeşti mai departe -, clanţa cedează şi uşa se deschide greoi.
Te aşteptai să scârţâie, întrucât ai asociat întotdeauna porţile masive cu zgomot de fier pe pietriş, dar uşa se deschide în linişte, doar că trebuie s-o împingi cu putere pentru că-i grea. Eşti puţin buimac, te aşteptai că va veni cineva să-ţi deschidă sau, cel puţin, să te întâmpine, să te întrebe cine eşti şi ce doreşti. Însă poarta n-a fost încuiată şi nu te-a întrebat nimeni nimic, iar acum poţi păşi într-un coridor întunecos şi strâmt. Ai lăsat poarta întredeschisă ca să vezi în coridorul îngust îţi spui, dar ştii bine că nu de aceea, ci pentru a-ţi lăsa liberă o comunicare cu lumea de afară. „Prostii, îţi mai spui, n-are de ce să-mi fie frică, am venit într-o casă din mijlocul oraşului, ce mi se poate întâmpla aici?” Şi zâmbeşti cu superioritate. Dar ai lăsat, totuşi, uşa întredeschisă.
(Când păşeşti într-un loc unde încă n-ai fost şi unde nici nu eşti aşteptat, te simţi mereu pe punctul de a fi surprins făcând ceva ruşinos ori nepermis şi, în funcţie de moment, se întâmplă uneori ca acest simţământ să devină covârşitor. Dar parcă acum nu-i numai aceasta.)
Pereţii coridorului sunt scorojiţi, ţi-a rămas ceva tencuială pe umeri, fără să vrei te ţii pe lângă zid. E destul de întuneric şi abia vezi pe unde să calci – te şi miri cum de nu te împiedici. Te gândeşti la tot felul de lucruri, la faptul că parcă ai fi vrut chiar să nu-ţi deschidă nimeni deoarece n-aveai chef să tratezi ceva ori să iei o hotărâre, dar cum, pe măsură ce te aflai acolo, afară, ţi s-a făcut ciudă că ai stat degeaba, că ai făcut un drum de pomană şi că va trebui să mai vii o dată. Apoi îţi spui că e o neglijenţă să laşi poarta deschisă şi că… dar nu-ţi mai poţi urma gândurile pentru că îţi dai seama, pe aproape întuneric, că zidul coteşte şi te întrebi din nou dacă o să dai de cineva.
Îţi zici că şi aşa e târziu – a căzut înserarea şi afară – şi că ai să te întorci mâine sau altădată, cu toate că eşti convins că n-ai să mai revii niciodată. „N-are nici un rost” îţi zici în timp ce te-ai oprit locului în mijlocul întunericului şi aproape că vorbeşti cu voce tare. Nici nu-ţi mai tăgăduieşti că ţi-e teamă, nici n-ai mai putea s-o faci: frica – faţă de ce? – a crescut prea evidentă. Te învârţi locului şi tresari când te-ai hotărât, în sfârşit, să te întorci – eşti gata s-o iei la goană (dând brusc drumul resortului care te strânge, însă auzi undeva pe aproape un zgomot uşor, un fel de hârâit, un susur insinuant, şuierător, un gâlgâit, zgomotul pe care-l face o broască atunci când sare în apă ori sunetul degajat de propriul trup mişcându-se în aşternut când tresari în somn. O clipă te opreşti, îţi mişti degetele în buzunare, le scoţi şi spui cu voce tare:
– E caraghios!
Pe urmă îţi aminteşti că ai putea să aprinzi un chibrit şi să mai faci cei câţiva paşi până la capătul coridorului, aşa că te întorci din nou, dar nu mai aprinzi băţul pe care l-ai scos deja din cutie, te afli mai marginea gangului, într-un fel de curte-grădină.
„Minunată grădină” gândeşti, în vreme ce admiri florile frumos rânduite în glastre şi în răsaduri. Nu le poţi deosebi prea desluşit din cauza întunericului ce se lasă şi pentru că eşti conştient că şi aşa nu te prea pricepi la plante. Te afli, de altfel, la capătul grădinii de flori – grădină pe care, traversând-o, se dovedeşte mult mai mică decât ţi s-a părut a fi de când ai văzut-o ieşind din coridor – şi baţi la o uşă la care începi să ai certitudinea că va fi şi ea deschisă. De aceea nici nu mai aştepţi vreun răspuns şi împingi clanţa: uşa se deschide şi te lasă să pătrunzi, însă nu într-o încăpere cu două paturi, şi masă, şi dulap, şi două scaune (sau poate şase?), după cum te-ai aşteptat, sau poate o bucătărie cu o bătrână surdă, gătind la o sobă ce fumegă uşor. Te afli din nou în faţa unui culoar, o încăpere de formă lunguiaţă, fără geamuri, un hol ce-ţi dă impresia de coridor întrucât locul nu este mobilat. Locul este gol. În capăt, dai de o altă uşă – la care nu mai baţi -, o împingi şi treci grăbindu-te. Teama stupidă, teama ce te-a cuprins în primul coridor, ţi-a mai rămas undeva prinsă în manşeta de la pantaloni şi agăţată de reverul hainei şi o simţi cum îţi grăbeşte picioarele şi cum îţi înţeapă, din când în când, inima. O odaie murdară şi întunecoasă – s-a şi înnourat, iar prin geamuri nu mai pătrunde decât zvonul nopţii care se lasă –, un iz stătut de paşi târşiţi. Peste tot e praf şi prin crepuscul nu deosebeşti decât câteva lăzi şi câteva obiecte nedesluşite aruncate prin colţuri.
Totuşi, n-ai uitat pentru ce ai venit şi măsori încăperea din ochi şi treci şi într-o altă cameră, între timp aprinzând un chibrit.
Poate ţi-ar place aceste locuri, dacă ai putea să vezi mai bine şi dacă n-ar fi atâta murdărie peste tot. N-ar fi exclus… Mai aprinzi un băţ şi cântăreşti cu privirea pereţii – aici s-ar potrivi biblioteca, dincolo barul… sau mai bine scrinul – dar apoi ochii îţi alunecă şi se împiedică de ceea ce se află acum în încăpere – fiindcă iar ai trecut într-o altă odaie. Mai mult experienţa decât lumina tremurătoare a chibriturilor îţi sugerează semnificaţia formelor de care dai la tot pasul. După ce că tot te-ai ciocnit de o ladă, subţiindu-i stratul de praf, te apleci asupra ei şi-i deschizi capacul, însă nu vezi nimic şi chibritul ţi s-a stins. Te întâmpină doar o duhoare groasă, în timp ce de jos ţâşneşte cu coada dreaptă ceva. („E şobolan” îţi zici, spre a-ţi face curaj), ceva ce a dispărut de acum în nimic. S-a făcut atât de întuneric încât nu mai distingi pereţii şi ţi-au rămas doar puţine chibrituri, aşa că te decizi din nou să te întorci.
„Ce o fi fost totuşi în lada aceea?” te întrebi, lada a fost aproape plină cu ceva, iar stratul de praf nu putea fi atât de gros. „Nici nu există un strat atât de gros de praf!”. E întuneric, imaginaţia îţi lucrează şi-ţi închipui că în lada aceea s-a aflat cine ştie ce (sau cine ştie cine?), aşa că grăbeşti şi mai tare pasul fiindcă te împinge ceva în călcâi şi te înţeapă ceva de după reverul hainei. Sunt şi alte moviliţe peste tot şi, ca să te linişteşti, mai ridici capacul unei lăzi. Însă lada pare goală sau aproape goală – nu ajungi să-i vezi chiar fundul.
Casa pare mare şi ar avea urgentă nevoie de reparaţii. Sau poate numai de o curăţenie generală straşnică şi, probabil, şi de vopsitul pereţilor, schimbarea parchetului şi tencuitul tavanului. În orice caz, trebuie să revii ziua, să apreciezi pe timp de lumină aspectul general şi amănunţit al clădirii şi al interioarelor.
Şi deodată simţi din nou zgomotul acela pe care l-ai perceput şi în coridor, atunci când nu l-ai înţeles şi n-ai ştiut de unde vine. Acum ţi se pare foarte aproape şi constaţi că acum chiar îţi sunt pe terminate chibriturile, aşa că te năpusteşti spre ieşire cu gândul a ajunge cât mai repede în curtea-grădină – ţi-e deja groază că va trebui, după aceea, să traversezi din nou gangul întunecos -, dar nu nimereşti grădina, ci o altă încăpere şi apoi iar o altă încăpere aidoma celei din care abia ai ieşit.
– M-am rătăcit! îţi scapă cu voce tare, însă imediat tragi şi o înjurătură fiindcă penultimul chibrit, cel cu care ai făcut prea multă economie, te-a ars la degete. Şi, în întuneric, zgomotul acela se aude din nou, îl simţi chiar în spatele tău, încât nu mai poţi rezista şi te întorci şi aprinzi şi ultimul băţ. Doamne! mai poţi să spui, înainte de a tresări atât de puternic, încât lumina îţi cade la podea. M-ai văzut în spatele tău şi ai recunoscut zgomotul din gâlgâitul pipei mele. În loc să te liniştească asta – un lucru atât de firesc –, te sperii şi mai tare.
– Sunteţi proprietarul? bâigui.
Nu-ţi răspund. De ce aş face-o? Nici măcar nu mi-ai văzut faţa. Tu înţelegi acest raţionament şi în tăcerea ce se tot umflă, te simţi tot mai înspăimântat, încât pot palpa, prin balonul de linişte, vibraţia spaimei tale. Tăcerea implică întotdeauna nesiguranţă, cu atât mai mult acum, când totul a devenit incertitudine. În întuneric ochii n-au ce să vadă, iar în nemişcare urechile n-au ce să audă. Aşa că spaima ţi se alimentează cu gustul amintirilor şi dintr-un contact nemijlocit cu ceea ce apuci să atingi.
