În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Autiștii cărților apărută la editura eLiteratura, în 2013
Dar nu va mai auzi nimeni ecoul, ecoul unor sunete stinse de mult. Iar ceaţa prafului ce pluteşte şi se ridică, rămânând suspendată ameninţător, gata oricând să cadă înapoi, ceaţa prafului te adăposteşte.
Reîncepi lucrul. Scântei şi ace ţi se înfig în nervi, şi încetează pentru a chinui şi mai puternic braţul strivit.
Însă alţii au avut şi mai mult de suferit, infinit mai mult, cântecele şi râsetele s-au stins, iar amintirea le este acoperită sub durerea care-şi arată cu migală încă o faţă şi încă una. Veselia s-a dovedit trecătoare şi oamenii şi-o ispăşesc în linişte. Doar gemetele celor răniţi se mai ridică, dar nimeni nu le alină, întrucât sunt socotite meritate. Şi nici pe morţi nu-i jeleşte nimeni, ci doar păcatele acestora, păcate ce s-au răzbunat pe cei ucişi, dar şi pe cei blestemaţi să mai trăiască. Şi, în tăcerea ce se aşterne, urci şi şoldul şi-l acoperi înfăşurând interpusul în cercuri de neputinţă, cercuri ce se strâng tot mai mult, se ridică spre brâu şi-i înăbuşe inima. Rănit de moarte, interpusul îşi mişcă într-o parte capul şi-n alta – nu se mai poate nici măcar zvârcoli -, respiră tot mai greu, învolburând pământul cu respiraţia sa.
Sfârşitul este aproape.
Lucrezi liniştit mai departe, iar neputincioasele zvârcoliri devin tot mai slabe. Interpusul vrea să strige, dar nu mai poate. Rămâne cu ochii căscaţi la soare şi cu gura deschisă, mut până la capăt. Se descompune în neant şi liniştea dispare şi ea.
Interpusul e mort. Obstacolul a fost înlăturat.
Acum vremea, cu veşnica ei răbdare, poate să înalţe din nou gâturile încovoiate. Şi, ridicându-se capetele, după ce s-au convins îndelung şi temeinic, privind pe sub sprâncene, oamenii se scoală în picioare şi trec prin faţa interpusului întins, mort şi parcă ireal. Îl văd, de la distanţă, cum se descompune – uimitor cât de repede se descompune – şi nu se apropie prea tare de el. Oamenii au stat mult timp cu capul în pământ fără să-l privească şi acum, când se uită spre el, interpusul se descompune cu iuţeală.
Oamenii nu mai cântă, însă nici nu-şi mai bat joc.
Vorbesc între ei despre întâmplarea la care au asistat, îşi amintesc de cei ce au murit, dau gânditori din capete, îşi aduc aminte şi de tine, care stai mai la o parte, îngrijindu-ţi rănile şi întremându-te la soare.
Vorbesc despre tine nu fără puţină invidie şi teamă. Te văd încă tânăr, îţi cunosc ambiţiile şi calităţile, ştiu că eşti liber, că ţi-ai doborât toţi interpuşii, că te mai poţi bucura de libertatea ta, mai eşti tânăr, mai eşti pur, mai eşti tânăr.
În vreme ce interpusul se descompune în faţa lor – fantastică priveliştea aceasta a descompunerii interpusului! -, oamenii încearcă să se apropie de tine, căutându-ţi prietenia, bunăvoinţa. Te văd: eşti încă tânăr şi sănătos – te-ai înzdrăvenit, ţi s-au sudat oasele rupte – doar la schimbarea vremii te mai dor din când în când -, ţi-ai recăpătat puterile şi în ochi îţi mijesc lacrimi.
Singur la căpătâiul interpusului – pe care-l mai vezi doar tu -, ai în faţă o panoramă în nesfârşitele dimensiuni. Ai reuşit. Ai reuşit ceea ce n-a reuşit încă nimeni. Şi acum?
ŞI ACUM?
Interpusul a căzut şi tu abia acum poţi să vezi până departe în zările dezvelite, în câmpiile fără copaci, peste albiile fără trestii, prin orizonturile goale… Şi doar departe, doar departe, un copac cu o singură cracă de care atârnă în plete scăfârlia bătrânului Absalom. Până acolo, nisip, pământ, nisip, nici o floare, nici un tufiş, nici un arbust, decât departe copacul lui Absalom cu singura-i ramură, ocupată de acum şi ea. (Cât timp a fost viu, cât timp a stat în picioare, interpusul a ascuns zările, iar oamenii n-au văzut soarele decât răsărind din spatele său şi norii dispărând după el, şi n-au văzut mai departe pentru că interpusul era învăluit în ceaţă şi pentru că în ceaţă se reflectau doar tot ei.)
Şi, în noaptea nopţii, oamenii ce se apropie, aud murmurul:
„Dei Mater
Stella mares
Ora pro nobis”
Nu ştiu că tu veghezi şi supraveghezi interpusul pe care ei, oamenii, nu-l mai văd de mult
„…Ora pro nobis, ora pro nobis…”
se mai aude în veşnicie, unde doar noaptea îşi desfăşoară hotarele, presărată – vai şi ea – cu vise.
Staţi în linişte pe mica platformă de la etajul şapte. Aici nu se mai află nici un fotoliu, nici o canapea, nici răcoritoare, nici fursecuri, nimic unde să te poţi odihni şi nimic pentru a-ţi putea reface forţele. Şi asta tocmai aici, unde aţi ajuns după atâta efort şi puterile au început să vă lase.
Sunteţi la etajul şapte, la penultimul etaj al ultimului turn. ŞI ACUM? vă răsună insistent în urechi ecoul.
– N-am putut să desluşesc prea clar faţa interpusului…
– A ultimului interpus!
– A ultimului interpus…, dar…, dar nu ştiu de ce am avut senzaţia că ar fi fost chiar domnul Dan Adam!
– Asta-i culmea! se revoltă iarăşi noul Gică Contra.
Simţindu-vă agitaţia, ghidul încearcă să vă liniştească:
– Păi, mai avem doar un singur etaj de urcat…
Mica platformă de la etajul şapte, penultimul al ultimului turn, nu are nici măcar geamuri, pereţii sunt înalţi, n-ai cum să vezi peste ei.
ŞI ACUM? vă răsună insistent în urechi ecoul.
– Haideţi, odată ajunsă până aici, toată lumea a trecut prin această stare! Probabil că oboseala vă face să vă simţi aşa. Dar mai aveam doar un singur etaj de urcat, mai adaugă ghidul.
Şi o ia înainte pe scări. E prea mult! V-au obosit şi picioarele şi gândurile. Abia de mai puteţi respira. Dar unde să te opreşti în acest loc unde nu se mai află nici un fotoliu, nici o canapea, nici răcoritoare, nici fursecuri, nimic unde să te poţi odihni, nimic pentru a-ţi putea reface forţele. Şi asta tocmai aici, unde aţi ajuns după atâta efort şi puterile au început să vă lase. Şi nici ferestre nu sunt aici, ferestre prin care să puteţi admira schimbătoarele privelişti…
Urmaţi ghidul ca nişte automate.
„Ca bobocii raţa!” constată mulţumit ghidul şi anunţă cu voce tare:
Etajul opt, Ultimul etaj al Celui de Al patrulea şi ultimul Turn!
Ţesătorul şi moartea
Pe vremuri, la Lugoj a trăit un ţesător de covoare a cărui faimă trecuse de cartierul unde locuia. Însă, întrucât renumele Lugojului în materie de covoare nu putea în nici un caz concura cu marile centre tradiţionale ale „covoarelor persane”, nici ceea ce lucra meşterul nostru nu era luat peste măsură în serios. Lucru ce reprezenta totuşi, evident, o mare nedreptate: covoarele sale gemeau de imaginaţie, desenul era limpede, de un rafinament unic, armonia culorilor nu era depăşită nici măcar de cea a celor mai frumoase piese venite tocmai de la Buhara.
Dacă pe vremea ţesătorului din Lugoj s-ar fi obişnuit să se organizeze expoziţii personale sau măcar expoziţii de profil, în mod sigur ar fi fost solicitat pentru vernisaj covorul pe care l-a realizat pentru un avocat din Timişoara, un covor de dimensiuni medii, însă cu un desen neobişnuit, într-un uşor relief, reprezentând o scenă de vânătoare – în caz că pieptănai firele spre stânga – şi un labirint complicat, cu minotaurul în centru – în caz că pieptănai firele spre dreapta. Era o tehnică ieşită din comun aceasta şi secretul nu i-a fost cu totul desluşit nici până astăzi, pentru că, dacă într-o variantă, culorile de fond deveneau cele ale desenului propriu-zis, în cealaltă, rolurile se inversau. Pentru ipoteticul vernisaj – ce n-a avut loc niciodată -, meşterul din Lugoj ar fi adus şi un alt covor, cel vândut medicului de la Făget, un covor şi mai complicat, ce-şi schimba de trei ori înfăţişarea în funcţie de cum îl pieptănai. Ceea ce era, indiscutabil, un record, pe care, după ştiinţa noastră, nu l-a egalat până astăzi nimeni, deşi încercări se spune că au fost. Şi nu puţine. Astfel, am putea aminti covoarele create la Timişoara şi la Arad de către foşti ucenici ai meşterului de la Lugoj, însă nici limpezimea desenului şi nici puritatea nu s-au mai păstrat în diferitele ipostaze ale încercărilor epigonilor. Acestea au pornit de la piese neterminate găsite în atelierul meşterului, după moarte acestuia. Taina s-a pierdut, se pare, pentru totdeauna.
Specialitatea meşterului din Lugoj erau scenele de vânătoare şi labirinturile. Pe vremea când s-a apucat el de această artă, văzuse că au trecere goblenurile şi draperiile mari cu tot felul de compoziţii mitologice, însă neavând cunoştinţele necesare şi neavând nici măcar de la cine învăţa cheile alegoriilor, se rezuma să înfăţişeze pe covoarele sale scene ştiute de el, imagini de la mari vânători cu zeci de personaje, vânători, hăituitori, cai, animale fugărite şi ucise. Şi mai văzuse undeva un covor cu desene geometrice, pe care nu se pricepuse să le înţeleagă de la început, însă care i s-au explicat până la urmă a fi pereţii unui labirint, învăţându-l şi ce este acela un labirint. Făcuse odată un asemenea covor de peste patru metri pe patru pentru un conte ungur, covor pe care, apoi, cu ocazia diferitelor petreceri, oaspeţii se puneau în patru labe spre a găsi drumul prin labirint. Treceau, câteodată, şi ore întregi până ce unul dintre ei, cu degetul pe ţesătură, reuşea să străbată drumul întreg, dar nu s-a întâmplat încă niciodată ca acela ce ajungea astfel până în centrul covorului să găsească şi calea de întoarcere până la margine, până la ieşire.
