În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.
Cele două săptămâni petrecute la Roma făceau parte din lumea stranie în care a pătruns grupul Celui de Al Cincizeci şi nouălea imediat după ce a părăsit peisajul familial al locurilor natale. Chiar şi doi tineri, care slujiseră într-o expediţie în Orient, care, aşadar, au mai părăsit Constantinopolul, chiar şi ei admiteau că au intrat într-un univers în care riscau în permanenţă să se rătăcească. Pentru a rămâne ei, cei din totdeauna, fiecare şi toţi la un loc se întreceau în a brava. O făceau mai degrabă instinctiv, întrucât teama pierderii apartenenţei de sine îi înspăimânta, la fel ca pe orice om. Însă, chiar şi aşa, o trăire unică îi copleşea şi îi făceau să treacă, în acelaşi timp, prin stări cu totul contradictorii: pe de o parte, credinţa adânc înrădăcinată că nisipul clepsidrei s-a scurs şi că tot cunoscutul se află în pragul Apocalipsei1, pe de altă parte, dorinţa de viaţă a tinereţii lor îi făcea să facă planuri de viitor şi să-şi impună să ignore, pe cât posibil, un apropiat deznodământ unanim acceptat. Drept urmare, momentele de spaimă se înlocuiau cu repeziciune cu o foame lacomă de prezent şi grupul de juni eleganţi şi bogaţi – care, pe de-asupra, mai şi sosise din Răsăritul cel întotdeauna fabulos – a lăsat în urmă numeroase inimi frânte, precum şi progenituri ale unui timp atât de incert, copii ce nu-şi vor cunoaşte niciodată taţii.
Kal redevenise cel din totdeauna. Chiar dacă la Roma nu-şi petrecuse majoritatea vremii cu însoţitorii săi, conştiinţa simplei lui prezenţe prin preajmă le era acestora suficientă spre a trece uşor peste griji şi temeri. Privirile îşi pierduseră şi ele sclipirea obosit înspăimântată prezentă în mod obişnuit, din când în când, la toţi orientalii, atunci când ceva le aduce aminte de apropiatul sfârşit iminent. (Nu poţi fi îngrozit fără încetare: orice sentiment se mai sleieşte cu timpul.) Dar marea noutate, noutatea extraordinară pe care le-a relatat-o, la Roma, Cel de Al Cincizeci şi nouălea era că, mai mult ca probabil, cei ce au realizat numărătorile anilor s-au înşelat şi că sorocul aşteptat nu trebuia stabilit după socotelile corupte ale veacului lor. Asta era ceva inedit pentru însoţitorii lui Kal, o veste atât de bună şi atât de aşteptată, încât fu îmbrăţişată imediat.
– Nu vă bucuraţi încă, îi avertiză, totuşi, Cel de Al Cincizeci şi nouălea. Sorocul nu este cel bănuit acum, însă îl voi afla. Până atunci, nu trebuie încă să vă bucuraţi. Totul mai e posibil.
Kal se maturizase brusc în cele câteva zile petrecute la Roma. Pe lângă siguranţa sa obişnuită şi uşurătatea cu care înlătura orice obstacol, se transformase şi fizic: acum îi apărură între sprâncene, deasupra nasului, câteva cute, care mai târziu se vor adânci atât de mult, încât aproape că îi vor despica faţa în două.
Din încăperea de taină a papei, Gerbert i-a dat doar o singură certitudine, dar una esenţială: planşa de pe perete, planşa cea mai perfectă din lumea aceasta, era astfel desenată încât să permită citiri succesive, în funcţie de gradul de iniţiere al privitorului, însă punctul de pornire să-l constituie acceptarea că noul calendar, cel ce se impunea odată cu socotirea anilor începând cu naşterea Mântuitorului, avea un viciu fundamental, un viciu care, abia pe măsură ce era cunoscut, oferea o orientare corectă în abisul vremurilor.
Calendarul ilustrat al papei este în detaliu descris în dialogurile păstrate dintre Silvestru şi fiul lui Juglans. În legătură cu el s-au făcut comentarii de către monahi şi de către mireni. Dar el n-a fost reprodus niciodată, iar discuţiile n-au făcut decât să-i distorsioneze imaginea. Tocmai multitudinea exegezelor exclusive a făcut să nu mai poată fi reprodus niciodată cu în forma sa autentică.
Kal atrăgea atenţia asupra sa deja la Constantinopol prin teoriile îndrăzneţe pe care le emitea, gânduri ce nu se ştia dacă îi aparţineau ori dacă doar le colporta. Multe dintre ele erau vădit preluate, altele păreau originale, însă modul firesc în care se pricepea să le introducă în discursul curent le dădea o atractivitate aparte. Aşa şi cu teoria cantităţii predestinate a nisipului din clepsidră, motiv pentru care, odată cu scurgerea sa întreagă, clepsidra îşi regăsea echilibrul prin răsturnare, moment ce coincidea cu un cataclism general, numit şi Apocalipsă. (De unde lungi discuţii despre ciclicitatea lumilor, a unor lumi ce se repetă după o logică posibilă de studiat şi de înţeles.) Aşa şi un alt aspect era legat de Kal de momentul aşteptat: încă de la Grigore cel Mare, cel care, printre atâtea altele, a avut revelaţia ierarhiilor îngerilor, se ştia că „omul este chemat să completeze în cer locurile lăsate libere de către îngerii căzuţi”. Dar, atunci, îi întreba Kal pe tovarăşii săi, acesta este un schimb de postúri (şi posturi!) veşnic. Însă, pentru a avea unde să preia îngerii căzuţi statutul oamenilor, pământul nu poate fi distrus cu totul, fiindcă atunci n-ar mai fi muritori disponibili pentru rolurile de îngeri. Asemenea raţionamente simple, având suficientă aură de gravitate şi mister, se află întotdeauna la mare trecere într-o societate mondenă. Doar că atunci, când vremurile erau atât de înfricoşătoare şi alarma atât de puternică, oamenii adunau cioburile de informaţii generale cu mai multă atenţie ca oricând şi le dădeau o explicaţie imediată.
Lungi colocvii au purtat prietenii şi în Bizanţ, când, mai ciugulind câte o boabă de strugure, mai mângâind un corp pereche, mai bând un vin scump, adus tocmai din Sicilia, obosiţi de viaţă, se revigorau în discuţii. Erau momente de o tristeţe binecuvântată, de care îi este fiecărui om dor, în disperata sa nevoie de dialog cu eternitatea. Şi, deşi atât de generale, colocviile acestea erau, totuşi, grele şi de subiectivism: tema nu era pur filosofică, tema era de o actualitate extremă. Cu cât se apropia sorocul, mulţi oameni bogaţi îşi împărţeau avutul la săracii doritori de a nu muri fără să ştie cum e să n-ai grija zilei de mâine. Numeroşi indivizi se fereau însă de a primi orice, dorind, dacă tot au suferit toată viaţa, să fie cât mai curaţi la ceasul ce urma să vină. Or, dacă Apocalipsa nu este sigur că va sosi în ziua stabilită, gestul de a renunţa la bogăţie este, brusc, altfel perceput. „Dacă am făcut un sacrificiu atât de radical, ar fi cumplit să mă fi înşelat!” se speriau, încă de la primele îndoieli cei ce se lepădaseră de cele lumeşti şi care dovedeau astfel că nu erau încă pregătiţi de adevărata renunţare. Iar cei ce nu avuseseră încă îndrăzneala de a le fi urmat exemplul se considerau confirmaţi în ezitarea lor. Puţini au fost oamenii care, indiferent de ce ar fi urmat, au avut puterea de a căuta izbăvirea în sine.
La Roma, deocamdată, Kal a ajuns la o primă concluzie: sfârşitul lumii va veni, dar acesta va fi doar unul dintre multele sfârşituri, explicaţie care era suficientă şi pentru periodica răsturnare a clepsidrei şi pentru problema schimbului efectuat de către îngerii căzuţi. Rezulta că momentul descris drept „Apocalipsă”, chiar dacă era aproape, nu va veni exact la data proorocită, întrucât, aşa cum a sugerat şi Gerbert, calendarul cristic încă n-a fost calculat corect de către oameni. Dar, înainte de a se răsturna, clepsidra se cutremură de mai multe ori, căutându-şi noul echilibru, de unde şi motivul numeroaselor frământări ce preced Judecata, frământări atât de acut resimţite de contemporanii lui Kal. Deocamdată, doar aceste frământări reprezentau singura certitudine.
Încă de la Roma, Kal a urmat mai multe cărări distincte. Unele s-au dovedit cu totul neproductive. De pildă, într-o zi l-a întâlnit în anticamera lui Gerbert pe Ţipor. Evreul a făcut parte dintre martorii catastrofei în care şi-a pierdut viaţa părintele Celui de Al Cincizeci şi nouălea şi s-a grăbit să-şi arate întreaga compasiune pentru tragedia întâmplată. Dar Ţipor aborda cu totul altfel problema calendarului, iar numărătoarea introdusă de Dionisie din Sciţia şi de o vreme impusă nu-l interesa deloc. Ţipor era ceea ce am numi azi un evreu neolog, un liberal, fapt ce-l făcea, de multe ori, să fie renegat atât de străini. cât şi de ai săi, dar era un evreu şi nu putea accepta calcularea timpului pornind de la vremuri când tradiţia neamului său era de mult consolidată. Ar fi însemnat s-o ignore sau, mai rău, s-o nege. „Iisus este evreul recunoscut şi de evrei, şi de creştini, şi de musulmani. Dar, în loc să ne unească, tocmai el estre cel ce ne desparte. Pentru noi, pentru evrei, Iisus a venit prea târziu, când rolurile au fost deja distribuite. Luându-ni-l pe Iisus, încercându-se, de către ignoranţi, să i se şteargă urmele de fiu al lui Abraham şi al lui David, se încearcă să fie înlăturate chiar şi urmele lui Abraham şi ale lui David. Şi a întregului nostru neam”. Amabil şi în continuare cu Kal, ca şi cu fiul unui apropiat dispărut, Ţipor refuza orice discuţie pe această temă. O singură dată a mai revenit la ea: „Dionisie a inventat o eră născută din coincidenţele pe care le-a descoperit. Isidor din Sevilla a completat calculele cu un tabel pentru încă 95 de ani, iar Beda Venerabilul a continuat până în ceea ce numea el <anul 1064>. Beda nu-şi întrerupe niciunde socotelile din pricina vreunei Apocalipse intercalate”. Să nu vină acest sfârşit al lumii decât după anul 1064? preluă ideea din zbor Cel de Al Cincizeci şi nouălea. Sau să se fi oprit Venerabilul Beda la acea dată ca la momentul predestinat? Kal a verificat spusele evreului şi i s-au părut corecte. Ţipor nu evita subiectul din neştiinţă, ci din pricina unui tabù. Însă, la fel cum iubirea se naşte din ură, şi adevărul se iveşte în întreaga-i curăţenie din tot felul de interdicţii morale și din interdicții ale așa-numitului „bun simț”.
Prin Ţipor, Kal a aflat amănunte despre acea noapte cumplită de 7 spre 8 septembrie, despre cum s-au întâmplat lucrurile, despre cine a fost de faţă. Despre cine a supravieţuit. Şi astfel a ştiut ce martori oculari putea să mai caute. Cutremurul resimţit atât de tragic la castelul ducelui Adrian, nu a fost decât un semn ceresc minor, pretindea Ţipor. Juglans, care a trăit marele seism din 989 de la Constantinopol, ar fi putut să confirme acest lucru. Atunci, în capitala Bizanţului, stricăciunile au fost incomparabil mai mari, iar numărul morţilor nu se poate nici măcar asemui cu cele câteva victime din nordul Italiei. (Tânărul se putea folosi şi de amintiri personale despre momentele de groază trăite acasă, pe când a fost doar un băieţandru.) Dar, e la fel de adevărat, admisese evreul, nu mărimea unei catastrofe contează pentru individ, ci coincidenţa. Lucru ce nu mai este valabil pentru colectivităţile mari. Vorbele sunt frumoase, Cel de Al Cincizeci şi optulea a ştiut foarte bine ce este un cutremur. Şi la ce i-a folosit?
Şi tot de la evreu i-a rămas lui Kal şi al treilea element, după clepsidra răsturnată şi schimbul de locuri al îngerilor căzuţi cu cel al oamenilor merituoşi: ciudatul an 1064, anul la care se opresc socotelile Venerabilului Beda.
Deocamdată, în paralel cu căutarea supravieţuitorilor petrecerii din Sala Mare a palatului ducelui Adrian, Al Cincizeci şi nouălea a hotărât să ia lucrurile de la începuturile lor şi să se intereseze de lucrarea lui Dionisie cel Mic, Exiguus. Kal, un partener de discuţii întotdeauna plăcut, şi-a găsit o nouă temă de dezbătut, o temă pe cât de actuală, pe atât de plină de conţinut: măsurarea timpului îşi releva faţa doctă.
Din Dobrogea, Dionisie cel Mic, pornind de la câteva coincidenţe fericite, a adus marele serviciu lumii creştine de a o plasa într-o succesiune suficientă sieşi. Fixând, în mod firesc, naşterea lui Iisus drept începutul erei creştine, el a revoluţionat calendarul în spiritul dreptei credinţe. Marii ierarhi i-au binecuvântat lucrarea, iar marii înţelepţi i-au urmat-o. Numai că din Pontul Euxin, Dionisie Scitul s-a lovit şi el de o serie de greutăţi: data exactă a atât de aproximativei naşteri a Mântuitorului, imposibilitatea existenţei „unui an zero” şi, nu în ultimul rând, măsurarea propriu-zisă a scurgerii.
Tot ceea ce făcea fiul lui Juglans reprezenta un punct de atracţie pentru cei ce obişnuiau să-l urmeze încântaţi. Stabilirea datei exacte în general şi a datei exacte a Apocalipsei, în particular, devenise noul joc al grupului de juni mondeni. Subiectul se arăta a fi pasionant şi, prezentat după cum o făcea Kal însuşi, putea cuceri atât atenţia unui episcop burtos, la un pahar bun de vin vechi, cât şi pe cea a unei fete mlădioase, în timp ce ea nu uita să-şi ofere, totodată, şi nurii. (Şi iarăşi, cum le explica Cel de Al Cincizeci şi nouălea, „Adevărul se naşte greu, el apare din greşeală, la fel ca şi pruncul din durere şi dragostea din ură”.)
Între acestea, pe vremea atât de scurtului şi, totodată, atât de densului popas de la Roma, fiul lui Juglans nimeri şi peste un sarazin, un personaj cunoscut şi suspect, originar din Alexandria şi stabilit, se spunea, în Sicilia. Dar, la fel, se zvonea şi că ar avea o casă mare la Veneţia. De altfel, tot ce se colporta despre el provenea doar din vorbe, nici măcar numele nefiindu-i sigur, iar el însuşi pretindea, rânjind, că îl cheamă Ibn Khurdhadhbah, adică la fel ca pe celebrul autor al Cărţii rutelor şi regatelor, personaj care a scris, cu un veac şi jumătate în urmă. Drept urmare, i se spunea „Călătorul” şi era posibil să povesteşti orice despre el, nimic nefiind cu totul exclus şi nimic nefiind cu totul sigur, în ceea ce-l privea.
Acest arab părea să dispună de o avere considerabilă, provenită din piraterie – după bârfele atât de numeroase ce-l înconjurau, asemenea unei aure strălucind veşnic schimbător – zvonul că poseda mai multe corăbii fiind atât de puternic, încât au fost familii care, disperate că le-au fost luaţi captivi şi vânduţi drept sclavi fraţii, soţii sau fiii, au apelat la Călător, iar acesta, într-adevăr, contra unui comision, a reuşit, de cele mai multe ori, să le recupereze rudele. Că acestea s-au găsit în captivitatea oamenilor săi ori a altor corsari nu s-a putut afla. (Cu titlu de curiozitate: tocmai odată cu venirea lui Kal în Cetatea Eternă, s-a consumat acolo o întâmplare care a făcut multă vâlvă. Un tânăr patrician, dorind să vină la nunta unei verişoare din Corsica, a fost răpit pe mare, iar Călătorul primise o sumă mare de bani pentru a-l aduce înapoi. Ceea ce el a pretins că a şi făcut, doar că tânărul sosit la Roma nu mai semăna cu cel căutat, fusese castrat şi răspundea confuz la întrebări. S-a iscat o ceartă cumplită, mai ales că se căuta un personaj ce se trăgea din celebra familie Orseolo, cea care-l dăduse pe puternicul Pietro, dogele Veneţiei şi aliatul de nădejde cu Egiptul. Nu era pentru prima oară când sclavii eliberaţi de arab nu erau recunoscuţi de ai lor şi este posibil ca multe dintre aceste situaţii să fi fost urmarea unor confuzii reale. Aflat tocmai în mijlocul acelui scandal, Călătorul devenise o figură şi mai suspectă, atunci când l-a întâlnit Cel de Al Cincizeci şi nouălea.)
1 Ne-a rămas şi o explicaţie plastică a Apocalipsei atribuită lui Kal: el pretindea că lumea a fost „planificată” pentru un anumit timp dat. Odată cu epuizarea acestuia, clepsidra se răstoarnă şi – împreună cu ea – se răstoarnă şi întreaga ordine a lumii. Lumea o ia de la început şi inversarea reprezintă cataclismul aşteptat.
