După ce, zilele trecute, preşedintele suspendat, pe care-l doresc destituit cât mai curând, a vorbit nonşalant despre ziarişti ca despre nişte „golani”, a trebuit să constat din nou că în istoria politică românească nu s-au mai consemnat atâtea episoade în care ştacheta bunului-simţ, a unei elementare bune cuviinţe şi a unei comportări civilizate să fie atât de coborâtă precum a făcut-o şi încă o mai face Traian Băsescu. La un moment dat am decis că nu mai este cazul unei reacţii, dar, cum lucrurile au continuat să se degradeze, cred că nu se mai poate sta de-o parte. Ma întâi aş remarca sinusoidele cu care ne tratează acest politician ajuns să deţină cea mai înaltă demnitate în stat: când este extrem de grijuliu, de cald şi de comunicativ cu ziariştii veniţi să-şi facă treaba în faţa sediului său de campanie de preşedinte suspendat; când se răţoieşte la una dintre reporteriţe, în loc să-i răspundă la o întrebare, cât de incomodă ar fi fost ea, îi spune că „poate are altă treabă”. „Te-a trimis patronul tău? Hai că-l ştiu cine e”, răspunde el, de parcă ziarista l-ar fi acuzat că a furat aurul Coroanei britanice. Nici după aproape opt ani de mandat prezidenţial, el nu a aflat ceea ce premierul britanic Winston Churchill declara că „război cu presa nu se face” şi că, oricum, nimeni dintre cei care au declanşat un atare conflict n-a câştigat.
Dintr-o atare perspectivă aş remarca faptul că, mai nou, comportamentul său aduce tot mai mult cu mahalaua politică, îndepărtându-se vertiginos de rigorile şi exigenţele impuse de un mandat prezidenţial, fie el şi suspendat. O mahala care nu poate fi asemuită cu cea zugrăvită de scriitorul George Mihail Zamfirescu sau de poetul Miron Radu Paraschivescu, cu al său „Rică, fante de Obor”, în care registrul ironic şi paradoxul situaţiilor aduc la lumină o lume ce are valori şi virtuţi morale nebănuite, pe care le respectă şi promovează. La Băsescu apare mahalaua tarată şi damnată, grosieră, ilustrată de un limbaj suburban, folosit cu aplomb în public şi chiar în declaraţii de presă, un limbaj specific frustraţilor din cazărmi ori alte spaţii închise – de pildă, pe un vapor ce navighează săptămâni la rând. Este un limbaj în care cuvinte precum „găozar” ori îndemnuri precum „du-te pe centura politicii!” vin direct din acea lume sordidă, cu orizonturi umane întunecate din varii motive – decădere morală accentuată, consum imens de alcool, boli cronice netratate sau nedescoperite din cauza ignoranţei proprii, anturaj promiscuu etc.
Când preşedintele Traian Băsescu vorbeşte despre o ziaristă, definind-o chiar într-o convorbire particulară, drept „ţigancă împuţită”, el nu vrea să ştie – sau să respecte – lucruri elementare când e în joc statutul său politic, el gândeşte şi acţionează ca într-o mahala lipsită de orice valori şi repere morale, în virtutea unui comportament cazon, limitat. Dacă el îşi închipuie că până şi în campania ce precede referendumul privind destituirea preşedintelui poate spune despre un adversar politic că este o „paiaţă”, se înşală amarnic în ce priveşte mijloacele la care se poate recurge dacă vine vorba despre arma limbajului în atare situaţii. El promovează exact arma mahalalei sordide – excesul care duce la exces şi implicit la pierderea urmei celui ce a declanşat scandalul, importante fiind urmările. Şi mai e ceva în acea mahala autentică: niciodată, laşitatea nu e folosită ca armă – fie ea şi politică!
Indiferent de context – alegeri prezidenţiale, referendum, campanie electorală, viaţă privată (când este în discuţie un preşedinte, aceasta are alte rigori) -, în cazul lui Băsescu mai totul seamănă cu un chef la restaurantul „Cireşica” de pe litoral sau la restaurantul „Goldenblitz”, alături de Gigi Becali după nu ştiu ce meci al „Stelei”, când, pentru a pune bomboana pe coliva mahalalei politice despre care vorbeam, după ce fusese filmat cu paharul de vin în faţă, în zori de zi el se suie în maşină, la volan, şi pleacă senin acasă! O mahala politică alambicată, ce pare a fi prins la o parte a unui electorat sedus nu de dansul fetelor de la Căpâlna, ci de cel al piţipoancelor cu sâni siliconaţi, strânse pe alte criterii decât cele artistice pentru a desfăta clienţii de vază ai „Cireşicăi”. Este mahalaua politică din pulpana căreia a apărut şi s-a dezvoltat copios superreţeaua de prostituate condusă de soţia şefului de cabinet al lui Blejnar, care, e clar, a crezut că, la adăpostul unor atare posibili proteguitori, poate face orice, oricând, oriunde. Este mahalaua politică pe care unii intelectuali subţiri, cu o operă cât o lamă de ras – şi aia contestabilă -, o adoră şi o preamăresc, ea aducându-le nu doar glorie, ci şi mari voiaje şi averi pe măsura imoralităţii pe care o proslăvesc şi o slujesc. Este mahalaua care naşte monştri! Cât de departe suntem de mahalaua din „Groapa” lui Eugen Barbu, unde acea lume oropsită arăta valori morale şi structurale sublime! În fine, o întrebare tot pe aceeaşi linie a mahalalei politice: vila Dante 2 a fost preferată de marinarul Băsescu întrucât este cât un transatlantic?
