Bastonul contelui (26)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Nenumăratele titluri ale suveranului îl caracterizau cel mai bine: totul în jurul său trebuia „să sune, să impresioneze şi să fie mult”. Enorm. La fel armata, la fel colecţiile de artă, la fel colecţiile de femei, la fel colecţiile de palate. (Care, e drept, nu erau atât de mari ca acele noi din Rusia, dar se înşirau unele după altele pe o aţă lungă, născută din ambiţiile şi din gustul regelui.) Iar acele nenumărate palate şi castele erau înconjurate de parcuri la fel de fabuloase ca şi cele imaginate de Petru cel Mare şi de urmaşii şi de marii săi demnitari. Aşa că într-acolo, înspre minunatele grădini au crezut din nou că se îndreaptă Geamănul şi Jean-Paul. Şi, din nou, contele italian a ajuns mult mai sus.

Pe vremea cât a fost copil şi abia a sosit cu mama sa în Lombardia, Al Optzeci şi optulea – tatăl Geamănului – îşi câştigase o mare faimă mondenă, ce l-a făcut să fie cunoscut în regiune drept „Micul Ambrogio”. În acelaşi timp, în călătoria sa de iniţiere, tânărul Friedrich (August) a colindat Europa, de la unchiul rege al Danemarcei, prin numeroase state germane, prin Ţările de Jos, prin Franţa, Peninsula Iberică şi prin cea Italică. Trei ani a durat această călătorie, în care tânărul s-a ascuns sub pseudonimul „Conte von Leisnig”. Şi astfel a avut suficient răgaz să deprindă arta bunelor maniere, purtarea de senior, gustul pentru obiectele frumoase, pentru hainele la modă, pentru parfumurile epocii, pentru porţelanurile fine; şi a mai avut răgazul să vadă, să participe şi să înveţe arta vânătorii, arta dansului precum şi rafinata artă a cuceririi femeilor. Această şcoală atât de complexă i-a fost întreruptă brusc, când tatăl său la chemat acasă pentru a participa la luptele cu francezii. Însă, până atunci, „Contele von Leisnig” a poposit şi la Milano, fiind cucerit de frumuseţile oraşului. De unde, desigur, a ajuns şi la Segrate. (Doar Veneţia, cu serbările ei fastuoase şi cu misterul absolut al splendorii sale l-a impresionat mai mult în periplul italic.) Auzind de venirea unui tânăr conte italian în Polonia, majestatea sa s-a interesat de originile acestuia. (Care oricum i-ar fi fost raportate de către poliţia sa secretă.)

Şi încă o paranteză! Lumea cea mare este foarte mică: regele August cel Puternic nu ar trebui să fie un personaj necunoscut în povestea Celor O Sută. Poate că bunul cititor îşi mai aduce aminte din istoria Celui de Al Optzeci şi şaptelea şi de afacerea Subriel – vicontele Jean Subriel sau Subrinski, însărcinatul Mariei Leszczyńska, fiica lui Stanislav I căsătorită cu Ludovic al XV-lea al Franţei -, un episod mărunt pentru istorie, însă, aşa cum s-a văzut, un episod definitoriu pentru posibilitatea scribului de a mai găsi firul subţire pe care sunt înşiraţi Cei O Sută şi de a continua saga. Or, Stanislav I Leszczyński s-a succedat de două ori pe tronul Poloniei cu August II. Sigur, afacerea Subriel a avut loc mult mai târziu, când nu mai trăia nici August II şi nici August III, iar pe tron se afla ultimul rege al Poloniei, Stanislaw August Poniatovski, dar, cu acel prilej, August cel Puternic a fost amintit. Şi iată cum se întâlneşte el din nou cu altul dintre Cei O Sută! Câteodată, nici succesiunea în timp a evenimentelor nu mai este cea cu care suntem obişnuiţi.

Geamănul se afla, împreună cu Jean-Paul, pe şantierul „Palatului Saxon”, unde erau ocupaţi cu grădina castelului. În spiritul acţiunilor regelui, şi reclădirea palatului şi reamenajarea grădinii au fost încredinţate tot unui neamţ, colonelului Johann Christoph von Naumann, un ofiţer mai degrabă încă tânăr la cei nici patruzeci de ani împliniţi. Jean-Paul şi contele italian s-au împrietenit repede cu el şi astfel au avut acces la planurile lucrărilor. August i-a chemat la dânsul şi a recunoscut în Al Optzeci şi nouălea pe fiul „Micului Ambrogio”, care l-a impresionat puternic, aşa cum a impresionat băiatul cu aura lui formată din albine pe toată lumea din Lombardia şi din Ticino. Audienţa s-a terminat cu bine şi Geamănul a avut oricând acces oriunde voia. Un al treilea moment important l-a prilejuit întâlnirea cu prinţul moştenitor, un bărbat cam de vârsta lui von Naumann. Alteţa sa le-a amintit celor doi oaspeţi şi mai mult de vremea petrecută la Petersburg: şi pe el îl interesau în primul rând petrecerile şi vânătorile ca şi pe tânărul ţar şi pe marii demnitari din jurul său. Până atunci, Al Optzeci şi nouălea era încredinţat că Petru cel Mic, odată cu vârsta, va deveni mai preocupat de treburile ţării, însă cunoscându-l pe viitorul Friedrich August III al Saxoniei şi totodată Friedrich August II al Uniunii Polono – Livorniene, a avut tot mai mult impresia că l-a regăsit pe ţar la o etate matură. De multe ori nici nu avea certitudinea că a plecat din Rusia, iar dacă ar mai fi rămas acolo doar doi ani, ar fi apucat să vadă cum Ernst Johann von Bühren (despotul favorit al împărătesei Anna Petrovna) îşi va găsi un semen pe măsură în Heinrich von Brühl (care va deveni primul om în stat în uniunea Polono – Lituaniană sub August III). Sentimentul acesta de deja vu l-a urmărit pe Geamăn mai tot timpul, iar Jean-Paul i-a mărturisit că, de multe ori, când se trezeşte de dimineaţa, trăieşte spaima că n-au reuşit să fugă din Rusia.

Ceea ce şi-au propus cei doi străini a fost să nu mai repete greşelile de la Petersburg şi să-şi folosească relaţiile doar pentru scopul pentru care au plecat din liniştea de la Segrate: pentru a învăţa arta armoniei grădinilor. Şi, încetul cu încetul, au început să şi iasă din atmosfera de la curtea ţarului. Polonia nu era pravoslavnică, ci catolică. (Regele a trebuit să se convertească de la protestantism, înainte de a avea şi cea mai mică şansă de a-şi cumpăra tronul Poloniei.) Polonia şi Saxonia n-au trăit izolarea de secole a Rusiei şi nu trebuiau să ardă la repezeală etapele¹. Masca de legitimitate era purtată ostentativ la Varşovia, chiar dacă toată lumea era la curent cu ceea ce se ascundea după ea. (Chiar şi destinele celor doi miniştri atotputernici Ernst Johann von Bühren şi, respectiv, Heinrich von Brühl, s-au desfăşurat în acelaşi fel. În Rusia, primul a fost răsturnat dintr-o clipă în alta şi a terminat executat, în vreme ce al doilea a ştiut să se retragă la timp şi nimeni n-a cutezat să se atingă de el decât după moarte, într-un proces ce nu s-a terminat niciodată².

Al Optzeci şi nouălea a trăit experienţa rusească şi cel puţin unul dintre gemeni avea amintiri prea puternice pentru a mai dori s-o repete. Deşi prilejuri au fost destule. Prinţul moştenitor şi von Naumann găseau mereu alte satisfacţii, la care cei doi străini primeau invitaţii cât se poate de protocolare. Aşa că – măcar uneori – au trebuit să le onoreze. Însă fiecare bal, fiecare vânătoare şi fiecare „chef ca între bărbaţi” (unde, desigur, nu lipseau femeile – însă doar dintre acelea care n-ar fi avut niciodată acces la petrecerile oficiale…) nu erau decât trepte spre viaţa de la Petersburg. (Probabil că deosebirile erau suficient de mari, însă cel puţin unul dintre gemeni, susţinut din plin de Jean-Paul, aşa le percepea. Al doilea geamăn, când îi venea rândul să se exprime, simţea acelaşi lucru, însă se putea cu greu abţine de la experienţele cu care era ispitit. Prea le cunoştea gustul…)

S-a maturizat Geamănul? A învăţat din păţaniile de la Petersburg? Într-o „carte de onoare”, regele August cel Puternic a notat o cugetare la care puţini dintre cei ce-l cunoşteau suficient s-ar fi aşteptat: „O rachetă urcă în înălţimi, dar ce rămâne după ea? Doar fum”. Egoul său supradimensionat s-a transmis şi unicului său urmaş legitim. Însă, de asemenea, şi momentele de melancolie. Bucălatul şi rotofeiul prinţ nu iubea asemenea momente: ele îl făceau să nu mai fie atât de sigur pe sine, îi insuflau îndoieli, „îi furau libertatea”, cum singur s-a exprimat. Când August II a notat acea frază, băiatul abia ce împlinise 15 ani şi între tată şi fiu a avut loc o discuţie de care îşi aminteau amândoi: de fapt, părintele voia să-l facă pe tânăr să devină un suveran conştient, dar n-a reuşit decât să-l sperie. Viitorul August III şi-a impus că, dacă şi aşa calea spre înălţimi nu se preface decât în fum, să nu se gândească la ţintă, ci doar să savureze drumul. Într-un caiet de discuţii cu viitorul suveran, von Brühl, pe vremea aceea doar paj, notează că „lui Friedrich [August], spre deosebire de mulţi prostănaci, îi place să se desfete cu priveliştea din jur, să profite cât mai mult de ceea ce-i poate oferi ea şi nu se gândeşte tot timpul doar unde duce calea pe care o urmează. Prostănacii, dimpotrivă, îşi imaginează doar cum va fi viitorul şi pierd din vedere bucuriile momentului. De aceea, lui Friedrich [August] nu-i place să ducă discuţii cu persoane care pot să-i aducă aminte de <fumul> despre care i-a pomenit tatăl său”. Pajul – viitorul demnitar omnipotent – a fost un bun psiholog şi la convins pe şeful lui că, în prezenţa sa, nimănui nu-i va fi permis să-i strice buna dispoziţie. Dar, douăzeci de ani mai târziu, tot el notează: „Este uimitor cum Friedrich se lasă târât în conversaţii filosofice cu contele italian. Dar şi mai uimitor este că, în urma unor asemenea discuţii, nu se posomoreşte.” Geamănul a fost o prezenţă prea atrăgătoare pentru a-l posomorî pe Friedrich August. Totuşi, von Brühl a avut grijă ca întâlnirile dintre cei doi să fie cât mai rare.

Ceea ce n-a venit decât în ajutorul Celui de Al Optzeci şi nouălea.