Bastonul contelui (5)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

Aparent făcând parte dintr-un cu totul alt roman, în ianuarie 1673, tot în Anglia, Mary Carleton a fost executată prin spânzurare şi scribul simte nevoia să dea câteva explicaţii despre acea „femeie fatală” şi despre rolul ei în viaţa Celui de Al Optzeci şi şaptelea. (Scribul, ca de obicei, nu se poate abţine să nu sublinieze cât de complicate au fost obstacolele ce au stat în calea devoalării vieţilor eroilor săi: pe Mary Carlton, Cel umil n-a cunoscut-o niciodată! Greutatea, simte nevoia scribul să se dea important, nu constă atât în a descoperi personajele din mulţimea nenumăratelor trupuri ce se perindă fără oprire prin faţa sa, ci de a înţelege ceea ce pare de neînţeles privit cu ochii obişnuiţi cu mentalităţile altui timp. Iar cazul Mary Carleton constituie o pildă excelentă pentru această afirmaţie.)

Mary Carleton, alias Mary Moders, alias prinţesa van Wolway din Köln, alias…, originară din Canterbury, a devenit subiectul cel mai la modă în ultimele decenii ale veacului al XVII-lea. Ca şi în cazul lui Thomas Blood, şi naraţiunile despre acest personaj au încâlcit atât de mult adevărul istoric (?), încât şi informaţiile atestate sunt tot mai mult puse sub semnul întrebării. De pildă, chiar şi data şi locul naşterii, acceptate vreme de secole, sunt aşezate acum între paranteze. Mary Carleton a rămas în istorie drept unul dintre cei mai mari escroci ai tuturor timpurilor, după ce, folosind diferite identităţi, s-a căsătorit cu un mare număr de bărbaţi de pe diferite meleaguri ale continentului, bărbaţi pe care i-a părăsit furându-le bunurile de preţ. Când, în ianuarie 1673, şi-a aniversat a treizeci şi una aniversare a zilei de naştere, se afla în celula condamnaţilor la ştreang, aşteptându-şi execuţia. Pe lângă succesivele acuze de bigamie, întoarcere ilegală din surghiun în Anglia¹, escrocherii repetate, în popor se vorbea şi despre mai multe crime, mai ales că unii dintre soţii ei au murit curând după ce i-a părăsit. (Pe urmă, s-a dovedit că n-au fost atâtea omucideri câte i s-au pus în cârcă şi în nici unul dintre cazurile în care bărbaţii ei s-au prăpădit cu adevărat, nu s-a putut dovedi că Mary ar fi operat cu otravă, aşa cum se pretindea. Dintre bărbaţii ei, unii s-au stins de inimă rea, alţii de boală. Interesant este că, la spovedania de pe patul de moarte, mai mulţi foşti soţi n-au uitat să-l roage pe Dumnezeu s-o ocrotească pe cea pe care, în pofida tuturor relelor pe care le-a săvârşit, n-o puteau uita! Desigur, asemenea amănunte picante trebuie de asemenea privite cu prudenţă, mai ales că femeia însăşi a publicat o carte – „The Case of Madam Mary Carleton” – şi nu trebuie trecut uşor cu vederea că cele scrise acolo provin de la o persoană pe care minciuna a făcut-o celebră, chiar dacă nu ea ar fi fost nemijlocit autorul lucrării².) Unul dintre bărbaţii înşelaţi de Mary Carleton a fost Andrew Mosley. Logodit cu „prinţesa van Wolway din Köln”, şi acest gentleman bogat s-a pomenit părăsit chiar în ajunul nunţii şi prădat de toate bijuteriile de familie şi hârtiile de valoare din casă. Sir Andrew era un actor cunoscut al lumii mondene londoneze şi, după moartea părinţilor săi, locuia împreună cu cele două surori. Acestea au fost şi ele cucerite de viitoarea lor cumnată, însă, din perspectiva partidelor atractive pentru care se pregăteau, s-au trezit şi ele ruinate, Mary fugind şi cu dotele lor. Fratele domnişoarelor Mosley nu putea face public modul cum a fost escrocat – însă se pare că nici altfel n-ar fi făcut-o! – pentru a nu se autoexila atât de brusc din mediul cu care s-a obişnuit şi căruia îi aparţinea. În disperare de cauză, a recurs la o serie de împrumuturi şi a intrat pe cuvânt de onoare în mai multe afaceri, alături de foştii săi prieteni. Poate că planul ar fi reuşit, însă încă înainte de a apuca să recupereze şi primii bani, s-a aflat de adevărata identitate a „prinţesei de Wolway” şi de dezastrul pe care l-a lăsat aceasta în urmă în Palatul Mosley. Pentru a nu ajunge în închisoarea datornicilor, sir Andrew a părăsit pe ascuns Londra şi a sosit, sub alt nume, în Europa. În clipa aceea se afla într-o situaţie asemănătoare cu fosta sa logodnică, şi ea trăind incognito pe continent. Soarta a vrut ca ei să se mai întâlnească o dată şi să mai petreacă o săptămână împreună, Mary acordându-i celui care o mai iubea la fel de pătimaş un bonus. (În carte, după ce descrie una dintre aventurile femeii – desigur disculpând-o de orice vină -, un personaj, probabil însuşi sir Andrew, exclamă: „Am pierdut totul, dar asigur pe oricine că a meritat!” Şi adaugă: „Mi-e milă de cei ce îmi deplâng soarta: ei habar n-au de ce noroc minunat am avut eu parte, noroc pe care doar cel ce l-a trăit îl poate aprecia [la justa lui valoare – nota scribului] şi pentru care nici un preţ nu este exagerat!”.) După ce Mary l-a părăsit la fel de abrupt ca şi prima oară, bărbatul a hotărât să colinde lumea trăind de azi pe mâine, purtând în suflet fericirea menită să-i hrănească restul zilelor. Înfăşurat într-o rasă de călugăr, el, altădată un protagonist al saloanelor de distracţii, a ajuns până în Alsacia, hrănindu-se din mila localnicilor. În Alsacia, s-a întâlnit cu Smither şi cu însoţitorii aceluia.

De fapt, s-au întâlnit în incognito doi autori amatori, dar de mare succes: unul care a scris viaţa şi aventurile colonelului Thomas Blood şi altul care a oferit o variantă personală vieţii celebrei Mary Carleton. Însă starea lor de spirit era diferită: după ce a aflat de sfârşitul cumplit al iubitei sale, fostul sir Andrew nu mai vedea alt rost al vieţii decât reînvierea unui scurt şi atât de drag trecut, prezentul fiindu-i în întregime indiferent; în vreme ce Smither, mai tânăr cu douăzeci de ani, dorea să-şi salveze pielea şi să înceapă o nouă viaţă în ţinuturile de peste mări. Mosley îşi spunea acum Pater Francis, călugăr benedictin, îşi lăsase să-i crească barba şi devenise de nerecunoscut. În schimb, fostul secretar particular al lui Thomas Blood nu-şi schimbase înfăţişarea şi „monahul” îl recunoscu, întrucât, până nu demult, nelipsit al protipendadei londoneze, făcuse cunoştinţă cu colonelul prin saloanele lumii bune, dar şi în particular. O vreme, cei doi au plănuit o mare afacere comună, prilej cu care au avut mai multe întrevederi în prezenţa lui Smither, omul de încredere al lui Blood³.

Pater Francis le-a povestit că Thomas Blood îşi vedea de treburile lui, însă nu conteneşte să dea relaţii despre „tâlharii care au atentat la cele mai sfinte însemne ale coroanei britanice”. Drept urmare, în contextul diferitelor alianţe împotriva Franţei între Anglia şi alte puteri – printre care şi Spania –, lui Mosley i se părea că nu era foarte înţelept pentru cei patru să încerce să traverseze peninsula iberică.

În contrapartidă, şi aceştia i-au adus o veste importantă lui sir Andrew: Mary Carleton nu a fost executată public, ci în curtea închisorii. Femeia obişnuită să iasă din tot felul de încurcături, se zvonea că ar fi plătit paznicii şi gâdele şi că, la Tyburn, ar fi fost spânzurată o altă prizonieră în locul ei. Ulterior ar fi părăsit din nou Anglia şi ar fi dispărut cine ştie unde. Şi cine ştie sub ce nume…

Cel umil, care nu se amesteca niciodată neîntrebat în discuţiile altora, îşi aminti de cumplita scenă a morţii mamei sale şi constată din nou că A doua Marie a greşit fatal atunci când s-a opus atât de hotărât asasinilor ei. Şi ea ar fi avut destui bani pentru a-şi cumpăra viaţa, dar, desigur, fiul ei era încredinţat că mama sa n-ar fi acceptat niciodată să dea o sumă nemeritată unor netrebnici. Din păcate…

Iată şi continuarea întâlnirii dintre Lucas Smither şi Pater Francis, alias sir Andrew Mosley, în ceea ce-i priveşte pe Cei O Sută: grupul fostului secretar particular al colonelului Thomas Blood a ignorat sfatul şi s-a aventurat peste Pirinei în drum spre teritoriile de peste mări, iar „călugărul” şi-a regăsit un scop în viaţă, urmând zvonul după care Mary Carleton ar fi trăit şi s-ar fi aflat undeva – cine ştie? – poate nu departe de locurile unde se afla el însuşi.

Continuarea pentru Cei O Sută a constituit-o faptul că Al Optzeci şi şaptelea nu l-a însoţit mai departe pe Smither, ci, doar cu hainele de pe el şi cu bastonul contelui învelit în nişte cârpe murdare, a plecat în direcţie opusă, împreună cu călugărul benedictin.

Cum de a acceptat să plece Cel Umil din conacul-han, locul unde a avut traiul asigurat şi unde atâţia ani nu a fost ameninţat de nici un pericol? Cu trecerea timpului, poziţia sa a devenit tot mai joasă şi asta nu numai pentru că, odată cu moartea Celei de A doua Marie, şi filiala din Alsacia s-a emancipat, nemaivenind nimeni din Hanovra să-i ceară socoteală administratorului. Tânărul, purtându-se aşa cum se purta, nu mai impunea respect nimănui. După ce i-a trecut perioada de cădere totală, când şi-a pierdut şi ştiinţa vorbirii, în trupul său a apărut o altă fiinţă, una care nu mai amintea prin nimic de moştenitorul legitim al Hanului Diavolul Argintiu.

Anul 1674 nu numai că a fost un an cumplit de secetos, dar o molimă a unei boli necunoscute până atunci a omorât toate animalele din ţinut. („Mai bine ne omora şi pe noi”, se plângeau oamenii, „din ce să ne mai ducem zilele?”) Aşa că, în ultimele zile înainte de a-i cere cei trei drumeţi englezi administratorului să-l ia pe Cel Umil cu ei, pentru Al Optzeci şi şaptelea traiul asigurat a devenit istorie, el fiind ameninţat cu alungarea din stabiliment fiindcă, în condiţiile în care hrana era strict raţionalizată la, el „nu-şi mai justifica mâncarea”. Degeaba s-a străduit tânărul să ia asupră-i şi cele mai nesuferite munci, era limpede că, mai devreme ori mai târziu, ar fi trebuit să plece: localnicii au ajuns să fiarbă tot ce mai era cât de cât verde pe ogoarele pârjolite de arşiţa nesfârşită a acelei veri îngrozitoare, iar, când toamna a adus după ea şi inundaţii, regiunea a fost pe punctul de a se depopula cu totul – cei ce mai aveau cât de cât putere îşi luau lumea în cap, în timp ce bătrânii şi bolnavii mureau pe capete. De aceea a acceptat să plece Cel Umil din conacul-han, locul unde doar pe vremuri a avut traiul asigurat şi unde s-a sfârşit vremea cât nu a fost ameninţat de nici un pericol.

Şi iată cum le aranjează Dumnezeu pe toate! A trebuit să se întâmple ca Thomas Blood să-şi trădeze colaboratorii pentru ca Lucas Smither şi însoţitorii săi să nimerească prin Alsacia şi să-l ducă mai departe cu ei pe Cel Umil, care, nemaiavând energia luării unei decizii, ar fi sfârşit prin înfometare într-una din filialele al cărui „moştenitor legitim” fusese odată. Cei trei englezi au dispărut în peninsula iberică şi scribul nu a mai dat decât mult mai târziu de ei. Ceea ce a aflat atunci îl îndreptăţeşte să presupună că, alături de acei fugari, Al Optzeci şi şaptelea n-ar fi ajuns niciodată la liniştea visată. (Dar aceasta este o prezumţie pe care scribul n-a putut-o lansa decât mult mai târziu.) Aşa că Dumnezeu a mai aranjat şi ca sir Andrew Mosley, obligat de împrejurări, să părăsească şi el Anglia, ajungând să se întâlnească departe de casă, în lumea cea mare, tocmai cu grupul de care s-a aciuit Cel Umil.

Sir Andrew purta rasa monahală şi tânărul a crezut că a găsit în acel personaj exact ceea ce căuta: o mănăstire era oricum refugiul pe care şi-l imaginase drept cel mai potrivit loc pentru lipsa sa de ambiţii. Ajuns în acest punct, scribul simte iarăşi nevoia de a-l descrie pe omul care i-a luat locul „moştenitorului legitim” în trupul nepotului Contelui Lorenzzi. Înainte de a asista la cumplita moarte a mamei sale, „Al Optzeci şi şaptelea a fost un tânăr precoce, întreprinzător şi plin de idei folositoare”. Văzând ce s-a petrecut cu Cea de A Doua Marie, băiatul, după ce a străbătut lungul deşert al pierderii oricărui contact cu realitatea din jur, revenindu-şi, a rămas cu concluzia că viaţa este cel mai preţios dar primit de om şi că nici un semen nu va fi tentat să ţi-o limiteze, dacă renunţi la orice avere şi la orice orgoliu. De aici, până la abandonarea chiar şi a minimei mândrii n-a fost decât un pas. Al Optzeci şi şaptelea a devenit Cel Umil şi singurele sale pretenţii au rămas să se bucure de viaţă prin a avea ce pune în gură şi unde-şi odihni în siguranţă trupul. Restul – în caz că se mai ivea un asemenea „rest” – nu i se părea decât un dulce răsfăţ. (Pe care, desigur, îl accepta cu bucurie şi cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu.) Revenind alt om în trupul fostului „moştenitor legitim”, acesta nu doar că nu mai era „tânărul precoce, întreprinzător şi plin de idei folositoare”, ci, trebuind să ia totul de la zero, nu mai avea nici memoria celor atât de numeroase informaţii dobândite înainte. Orizontul său, la fel ca şi orizontul localnicilor printre care revenise la viaţă, era strict limitat de înălţimile dealurilor din jur. Ceea ce venea în plus, era din trăncăneala drumeţilor. Care, pe lângă numeroase nume şi entităţi care tânărului îi erau necunoscute, povesteau şi întâmplări la nivelul său de înţelegere. Aşa a aflat de mănăstiri şi de obligaţiile monahilor. Un asemenea lăcaş, unde subzistenţa îţi e asigurată, îşi dorea Cel Umil, din clipa când a auzit despre viaţa călugărească. Să se decidă singur să plece şi să caute locul visat nu era în stare. Acum, Al Optzeci şi şaptelea trebuia dus de mână şi abia după aceea era capabil să funcţioneze şi independent.

Atunci când i-a apărut în faţă sir Andrew, alias Pater Francis, Al Optzeci şi şaptelea a avut certitudinea că i-a fost trimis în mod miraculos tocmai ghidul pe care l-a aşteptat, chiar dacă altfel şi-a imaginat până atunci cum va arăta acel ghid.

Numai că nici după ce s-a despărţit de Smither şi de tovarăşii aceluia şi a plecat mai departe cu Pater Francis, Cel Umil nu şi-a găsit liniştea. Sir Andrew nu s-a îndreptat spre o mănăstire, aşa cum a crezut Al Optzeci şi şaptelea, atunci când l-a urmat, ci a continuat să colinde încrezător ţinuturile cu nădejdea că o va regăsi cine ştie unde pe Mary Carleton, cea despre care tocmai a auzit că ar fi izbutit să înşele din nou justiţia şi şi-ar continua viaţa aventuroasă pe continent. În hoinăreala ce părea fără de sfârşit, sir Andrew a constatat că rasa monahală era mai utilă pentru a-ţi procura hrana şi un acoperiş deasupra capului pe timpul nopţii, decât cerşeala unui coate-goale haihui. De aceea, l-a determinat şi pe tânărul său companion să se îmbrace la fel. Dacă sir Andrew a devenit Pater Francis, din Cel Umil s-a născut fratele (Fra) Columbus (!?). Lucru menit a-l neliniştii de două ori pe tânărul monah: pe de o parte, pentru că drumurile niciunde îi lăsau de prea multe ori flămânzi şi rebegiţi de frig şi ploi, pe de altă parte, că travestirea într-un personaj pentru care nu avea nici o calitate i se părea o primejdie în plus, mai ales după ce, odată, s-au întâlnit într-un han cu alţi doi călugări şi n-au fost capabili să dea răspunsurile cuvenite în conversaţia cu aceia. Aşa că se puteau da oricând de gol, îşi spunea temător Cel Umil şi să fie învinuiţi de orice fărădelegi ai căror autori erau necunoscuţi. („De ce să-ţi iei o altă identitate, atunci când nu ai nimic de ascuns?”, parcă auzea vocea acuzatoare a judelui.) Pe urmă, într-o noapte s-a trezit şi l-a surprins pe Pater Francis numărându-şi monezile dintr-o pungă destul de dolofană pe care o ţinea pe lângă corp şi de care Fra Columbus n-a avut habar până atunci. Pe Cel Umil nu l-a deranjat atât de mult faptul că, deşi companionul său dispunea de atâta bănet, i-a supus pe amândoi la nenumărate zile de post forţat şi la nopţi friguroase petrecute sub cerul liber, cât i-a alimentat o nouă spaimă, aceea că puteau fi oricând jefuiţi şi omorâţi pentru comoara pe care sir Andrew o purta cu sine pe sub sutană. Au fost destule ori când au dat peste ei indivizi cu înfăţişări sălbatice – care au trecut indiferenţi pe lângă ei fiindcă cei doi (falşi) călugări păreau să nu reprezinte subiectul nici celei mai mărunte prăzi.