Bastonul contelui (62)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012

În locul fiorosului Umberto, la Segrate a venit părintele Giulio, iar atmosfera s-a liniştit.

N-au trecut decât puţine luni de la revenirea Celui de Al Nouăzeci şi doilea.

Totul s-a schimbat.

N-au trecut decât puţine luni de la revenirea Celui de Al Nouăzeci şi doilea şi uimitor cât de repede s-a întors împreună cu el şi spiritul bunicului bunicului său. Ambrogio II, cu nelipsitul lui baston cu măciulie de aur, l-a adus înapoi pe Ambrogio. Noul Ţipor stătea la pupitrul bătrânului Ţipor. În plus, van Walder a dovedit că este în stare să descurajeze orice ameninţare concretă la adresa Casei. Din străfunduri uitate, „armata de oameni” a ieşit din nou la suprafaţă. Şi, tot ca pe vremuri, oricine putea fi bănuit a face parte din ea. Ce mai lipsea? Familia!

Tânărul Conte a început să participe la viaţa mondenă lombardă. Nu i-a trebuit decât o lună să colinde Milano şi a găsit-o pe Laura Estera Gaviani, fiica unui profesor universitar de biologie, o femeie cu patru ani mai mare decât el, considerată în cartier, la 33 ani, fată bătrână.

Aşa cum reîntoarcerea lui Ambrogio II a luat lumea pe nepregătite, aşa şi căsătoria sa a stârnit senzaţie. De ce tocmai fiica mai mare a profesorului Gaviani, „piatra lui din casă”? Sigur, a tot început să se spună că o femeie inteligentă îşi găseşte perechea cu mult mai greu decât o gâsculiţă cu nuri. Da, dar Laura Estera nici măcar nu se bucura de cine ştie ce zestre¹, tatăl ei, asemenea majorităţii profesorilor, trăia mai degrabă strâmtorat într-un apartament de trei camere, la ultimul etaj, unde, pe lângă soţie, Laura şi Manuel, fratele Laurei, mai trebuia să înghesuie şi doi câini, precum şi sute de cărţi. Cum a găsit-o Tânărul Conte tocmai pe femeia care nici măcar nu participa la viaţa mondenă, sub pretextul că-şi petrece timpul împreună cu părintele ei în podul casei, unde şi-au amenajat un laborator pentru experienţele lor atât de periculoase? „Bineînţeles”, se spunea despre fiica mai mare a profesorului Gaviani – brusc devenită din nimic vedetă -, „bineînţeles că n-a fost invitată în saloanele din Milano fiindcă tot n-avea cu ce să vină îmbrăcată la cerinţele de acolo. Sora ei mai mică s-a căsătorit deja cu ani în urmă cu un bibliotecar şi nimeni n-a avut nimic de comentat, iar îngrămădeala din apartamentul biologului a devenit ceva mai respirabilă. (Puţina lume care a pătruns acolo şi-a adus aminte că locuinţa aceea cu zugrăveala scorojită dintr-un imobil cu trei caturi, era bântuită de o dezordine cumplită! Probabil că în retortele lor de sub acoperişul casei, Laura Estera şi tatăl ei au amestecat o licoare – sau un praf? – cu care i-au luat minţile lui Ambrogio II…) „Bătrână şi săracă”, s-a reţinut. Cum a fost posibil?

Al Nouăzeci şi doilea îşi căuta o soţie. Cei O Sută, atât de diferiţi între ei – exceptând bărbia adânc despicată –, au ştiut cu toţii că menirea lor primordială a fost să perpetueze neamul, să dea o şansă în plus celor ce-i vor continua şi să se regăsească ei înşişi în nemurire prin urmaşii lor². Da, însă perpetuarea nu trebuia să aibă loc în afara unei căsătorii legale şi binecuvântate de Dumnezeu. Sigur, şi despre Cei O Sută se vorbea că ar fi avut copii din flori, însă o Casă asemenea celei de la Segrate, trebuie să dispună de moştenitori siguri şi necontestabili. (Momentul cât Ambrogio II şi-a căutat o soţie a fost exemplar în acest sens…) Aşa că a onorat invitaţiile la saloanele protipendadei, a frecventat locurile de întâlnire ale „lumii bune”, s-a dus la Nuovo Regio Ducale Teatro alla Scala. Unde avea o lojă. Unde se întâlnea toată „lumea bună”. Dar a colindat şi străzile, retrăind perioada când a căutat-o zadarnic peste tot la Londra pe femeia din sufletul său. Şi pe care n-o regăsea decât (uneori), cu ochii închişi, în pat cu diferitele partenere. (Cel mai aproape a fost în Haiti. Dar Haiti a trecut ca un vis. A trecut.) A colindat Milano, a colindat Lombardia. A fost şi prin bordeluri. Într-o zi, a văzut intrând într-un magazin o doamnă. N-a văzut-o decât din spate. N-a vrut să se înşele şi a rămas în stradă s-o aştepte să iasă. Multe femei semănau privite din spate, poate mai ales datorită modei aranjamentului părului. (Modă prin care parcă toate femeile vor să arate la fel.) Însă doamna semăna şi din faţă. Semăna în orice caz mai mult decât toate femeile întâlnite în luna aceea de căutări. Singura problemă era ca femeia aceea să nu fie măritată. Poate şi mamă a patru copii. Nu, femeia aceea s-a dovedit nemăritată.

Peste o săptămână a fost anunţată logodna. Peste o lună a avut loc nunta. (Orice subiect se naşte, bântuie şi se stinge. „Bătrână şi săracă, cum se poate?” s-a auzit în cele trei săptămâni între logodnă şi nuntă. După aceea, mirările au încetat la fel de brusc pe cum au izbucnit. Laura Estera n-a fost, într-adevăr, bogată, dar n-a fost nici suficient de bătrână pentru a nu mai etala un corp frumos şi un chip pe măsură. Lucru rămas cu totul neobservat înainte. Şi a rămas la fel încă foarte multă vreme. Şi a mai fost în stare să facă şi trei copii! În loc de „bătrână şi săracă”, peste ani s-a spus că „Soţia Contelui Ambrogio II arată la fel ca la vremea căsătoriei ei. Femeia aceasta parcă n-are vârstă!”. În locul lui Pedro Castiglione, pictorul care a imortalizat-o pe vremuri pe Maria Anna-Magdalena, mama Tânărului Conte, la Castel a fost adus un alt maestru, Paolo Schifferi, un artist din şcoala tiroleză – pe care probabil că-l chemase Schiffer şi care chiar a ucenicit o vreme pe lângă Castiglione, motivul pentru care a şi fost ales. Schifferi – Schiffer ne-a lăsat mai multe portrete ale celor de la Segrate. De pe pânzele sale, dintre care una a atârnat în salonul cel mare, în galeria stăpânilor Castelului, ne priveşte o femeie mai degrabă frumoasă, în orice caz cu buze senzuale şi cu ochi languroşi. Ca să vezi!³)

După nici un an s-a născut Al Nouăzeci şi treilea. Nepotul nepotului Contelui a putut răsufla uşurat: de acum va putea trăi doar aşa cum şi-a dorit şi niciodată altfel.

Şi s-a ţinut atât de bine de cuvânt încât continuarea biografiei sale pare aproape lipsită de evenimente. (De alte evenimente fericite nu mai avea nevoie, viaţa i se scurgea aşa cum şi-o dorea, aşa că ştirile născătoare de evenimente nu i-ar fi putut aduce decât necazuri. Lui Ambrogio II i-a fost întotdeauna frică de schimbări, iar dacă acestea totuşi se iveau, trebuiau să-i fie aduse la cunoştinţă cu multă precauţie, chiar dacă ele se prefigurau a fi urmate de întorsături favorabile. Aşa au relatat oamenii de la Segratte.)

Fără a fi fost sesizată vreo modificare, s-a derulat, într-adevăr, în continuare până la sfârşitul ei, viaţa Celui de Al Nouăzeci şi doilea? Fără nici un fel de evenimente?! Nu cumva, mai degrabă, scribul încearcă să-şi ascundă în felul acesta lipsa de informaţie? Mai ales că şi-a adus şi argumente pentru a se justifica: Al Nouăzeci şi doilea a fost, din toate punctele de vedere, perceput ca o clonă a bunicului bunicului său, Al Optzeci şi optulea. A fost perceput aşa chiar şi în ciuda faptului că prea puţină lume a putut face comparaţia „pe viu”: Ambrogio a dispărut în noaptea aceea din 1771, iar Ambrogio II s-a întors la Segrate în 1994. Însă senzaţia că a revenit Contele s-a insinuat extrem de puternic. („În mod sigur, fiinţa Contelui Ambrogio a intrat în trupul Tânărului Conte!” susţineau cei ce au trăit şi în preajma Celui de Al Optzeci şi optulea. „Cum să fi intrat sufletul stăpânului tânăr în corpul bunicului bunicului său, când bătrânul l-a mai prins pe Ambrogio II, el plecând – fie-i ţărâna uşoară! – când copilul avea vreo trei anişori?” răspundeau alţii. „Păi, nu vezi cum seamănă unul cu celălalt? Zici că-i una şi aceeaşi persoană!” se încăpăţânau primii şi enumărau şirul nesfârşit de similitudini fizice şi de comportament ale celor două personaje. Similitudini misterioase, considerate peste puterea de înţelegere a unui biet muritor. Primind astfel o conotaţie aproape mistică. De unde şi orice referire la cei doi Ambrogio iradia un fior apropiat de credinţă… Sigur, ar fi fost un sacrilegiu să spui aşa ceva despre cineva de lângă tine, dar aşa simţeau oamenii.) Au fost doi Ambrogio sau doar unul? Păi, până şi viaţa le-a fost atât de asemănătoare. A notat scribul despre Al Optzeci şi optulea: „Ambrogio n-a aflat mai multe despre moarte şi viaţa i se derula lipsită de mari evenimente. Era viaţa unuia dintre puţinii nobili fericiţi că traiul nu i-a fost tulburat de incidentele atât de obişnuite pe acest pământ”. Observaţia s-a dovedit valabilă pentru mai toţi descendenţii Celui de Al Optzeci şi optulea, care parcă şi-au epuizat marile încercări din tinereţe în lumea largă şi, retrăgându-se devreme în liniştea Castelului, au contemplat de acolo, ca dintr-o lojă de la Scala, cele ce se petreceau pe scenă şi în sală. Iar, între timp, fiecare şi-a umplut viaţa cu marile întrebări: Al Optzeci şi optulea – „Cum socoteşte Dumnezeu timpul cuvenit fiecărui muritor?”, Al Optzeci şi nouălea – Cum ar trebui materializată grădina perfectă?, Al Nouăzecilea – Despre armonia viaţii în muzica stelelor, Al Nouăzeci şi unulea – Despre izbăvirea prin clipa singură. Între timp, Ambrogio s-a ocupat şi de afacerile Casei, pe care a reuşit să le învelească în acelaşi soi de mister precum şi-a orânduit întreaga existenţă. Contele s-a ocupat de afaceri parcă jucându-se: parcă mişcând soldaţi de plumb pe o masă acoperită cu o hartă în relief, parcă jucând şatranj⁴. Cât timp a trăit Ambrogio, urmaşii săi şi-au putut vedea liniştiţi de jocurile lor.

Ambrogio II a preluat partida de unde a lăsat-o bunicul bunicului⁵. Între timp, s-a jucat şi de-a ştiinţele pământului şi, în special, de-a chimia.

Începutul s-a întâmplat la Weimar, când a făcut cunoştinţă cu personalitatea ministrului von Goethe. Care a fost şi ministru, şi om de ştiinţă, şi dramaturg. Şi poet. Von Goethe a rămas un reper în viaţa lui Ambrogio II. Von Goethe a făcut atât de multe şi a avut mereu vreme şi pentru a se îndrăgosti. Von Goethe a avut mereu vreme şi l-a învăţat şi pe Ambrogio II să aibă şi el mereu vreme. Ai mereu vreme dacă nu te pierzi în lucruri inutile. Şi dacă eşti liber. „După cât timp liber ai, se cunoaşte cât eşti de liber”, repeta Ambrogio II. Aşa că a avut grijă de timpul său liber ca de ochii din cap.

Aşa, deci! Experienţele lui von Goethe de la Ilmenau, precum şi ideea năstruşnică a acestuia despre „identitatea iniţială din toate părţile, ce vizează plantele” nu i-au dispărut din creier. Iar faptul că a trăit atâta vreme plecat l-a ajutat să vorbească şi să citească în mai multe limbi. Chiar şi în limbile vechi, învăţate încă la lecţiile cu dascălii aduşi la Segrate. De la Arhimede n-a preluat doar acel joc numit Ostomachion, ci şi gândirea logică.

Pe urmă a apărut la Segrate şi Brun. Cu care „a discutat şi pentru suflet, nu numai pentru afaceri”. Ambrogio II a preluat de la Al Optzeci şi optulea întrebarea „Cum socoteşte Dumnezeu sorocul fiecărui om pe pământ?” şi a încercat un răspuns matematic. (În loc de Jurnal, scribul a găsit, pentru acei ani, manuscrise cu asemenea preocupări, însă crede că ar fi încă o încărcare în plus a poveştii, dacă ar reproduce chiar şi numai fragmente din acele pagini. Aşa că le-a eliminat din cartea sa, după ce le-a copiat sârguincios, mai ales că unele raţionamente nu le înţelege, iar altele – poate de aceea – i se par absolut naive pentru un cititor din secolul al XXI-lea D.C.)

Odată cu căsătoria, în casă i-a intrat un profesor universitar de ştiinţe ale naturii. Şi, desigur, Laura Estera, pasionată de mică de experienţele tatălui ei. (De fapt, Laura Estera a fost cucerită în special de chimie şi s-a arătat mai mult decât încântată când a găsit în biblioteca de la Castel numeroase lucrări ale unor alchimişti faimoşi. Erau manuscrise şi cărţi parte moştenite de la generaţiile anterioare, însă, în cea mai mare măsură, colecţia rămasă de la [falsul] Sir Dominick Roosh.) Ambrogio II a invitat, imediat după nuntă, familia socrilor săi să se mute din înghesuitul apartament de la Milano la Segrate, dar a fost refuzat politicos. Nici măcar oferta de a ridica o construcţie separată pe uriaşul domeniu pentru un laborator sigur şi bine dotat, în locul celui de sub acoperişul imobilului unde se găsea locuinţa profesorului – unde au avut loc repetate debuturi de incendiu cu greu înăbuşite, precum şi certurile cu vecinii – nu l-a convins pe Gaviani.

– De la o anumită vârstă, omul se întrepătrunde organic anturajului său, mai ales dacă a trăit acolo multă vreme. Eu m-am născut în acel apartament – care nici măcar nu-mi aparţine⁶ – şi mi-ar fi imposibil să mă mai adaptez altundeva. Am cunoscut destule cazuri când persoane, chiar şi mai puţin inerte decât mine, s-au mutat la copiii lor şi n-au supravieţuit schimbării mai mult de câteva luni. Dumnezeu i-a dat fiecăruia dintre noi locul său pe pământ. Profesorul Gaviani era profund religios.

Brun, dimpotrivă. Brun era ateu convins. Ceea ce nu i-a împiedicat să participe împreună la colocviile săptămânale de la Castel. Duminica se prânzea festiv: familia Tânărului Conte, familia Gaviani, părintele Giulio (spre deosebire de predecesorul său, sfios ca o fată mare), apoi Jammes, van Walder şi Brun. Ţipor i-a explicat lui Ambrogio II că el consumă altfel de mâncare. Păi, o să i se gătească după legea lui, a insistat Al Nouăzeci şi doilea. Mulţumesc, dar prefer să rămân cu soţia şi copiii mei. (Ţipor nu putea sta la o masă pe care se găseau şi bucate ce nu erau preparate kaşer…)

După amiezile de duminică se transformau în simpozioane. Iniţial au participat gazda, Brun şi profesorul Gaviani. De cele mai multe ori, era de faţă şi soţia amfitrionului. Cu timpul, au mai fost invitate şi alte persoane capabile să întreţină o asemenea discuţie. Uneori oameni celebri în trecere prin Lombardia. Fără să o ştie, Ambrogio II a reînviat atmosfera din pavilionul bibliotecă-laborator din Hanovra, iniţiat de Cel de Al Optzeci şi patrulea, Învingătorul leului⁷. Locul unde acela, împreună cu oaspeţii săi, căuta „armonia lumii”, „algoritmul universal” şi „blestemul uitat al lui Jacques de Molay”.