În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
Castelul de la Segrate se întindea pe un teren mare. Împreună cu curtea, grădinile şi acareturile, suprafaţa depăşea perimetrul unui sat. Şi, totuşi, în zilele cât soldaţii francezi s-au aflat în Lombardia, chiar şi spaţiul acela a devenit neîncăpător. Oameni au venit nu numai de la Milano, dar şi de la Pavia, Mantova, Lodi. Şi de la Brescia, obişnuită cu ocupaţia franceză, dar nu neapărat cu năvala inamicului. Unii au stat puţin, de frică să nu le dispară chiar tot avutul în lipsa lor, alţii n-au îndrăznit să se întoarcă decât după mai multe luni. Şi în timp ce lombarii s-au refugiat de la casele lor la Castelul Contelui, la Segrate, în acelaşi Castel, se îngrămădeau şi soldaţii francezi. Toţi împreună! Fugari alături de vânători! În linişte şi fără incidente! E drept, la Castel n-au venit decât ofiţeri, unii purtând însemnele gradelor cele mai înalte. (Mai târziu, Ambrogio II avea să remarce: „Generali care cu doar doi ani în urmă n-au fost decât, în cel mai bun caz, sergenţi! Grav este că asta se vede de la o poştă. Chiar şi numai cum îşi poartă uniformele cu multe fireturi strălucitoare. Şi cum ţin în mână un pahar de şampanie. De cunoştinţe, ce să mai vorbim?”) Dar, alături de superiorii lor, în mod inevitabil se aflau şi soldaţi mărunţi, meniţi să-şi slujească pretutindeni şefii.
Pentru a câta oară s-au încartiruit ofiţerii lui Napoleon la Castel? Al Nouăzeci şi treilea, încă abia ajungând cu capul la tăblia meselor – asista uimit cum nişte refugiaţi din Mantova se plângeau de grozăviile săvârşite pe strada lor de către trupele de ocupaţie, iar la masa vecină jucau cărţi ostaşi francezi. De parcă refugiaţii nu-i vedeau pe francezi, iar francezii nu-i auzeau pe refugiaţi. Ba nu! Uneori, după o asemenea scenă, băiatul i-a surprins pe toţi împreună, delectându-se cu excelentul vin din podgoriile Contelui. Acum ale Tânărului Conte.
Era de parcă doar puştiul de câţiva ani sesiza toate astea.
– De ce nu-i duc şi soldaţii ăştia, la fel cum i-au dus atunci… de mult… pe prizonieri?
– De ce să-i ducă?!
Într-o bună zi, printre refugiaţi, a sosit şi vărul Max cu familia.. Cu două caleşti şi mai multe căruţe. Pe portierele primului echipaj străluceau stemele nobiliare ale familiei Panzaritti. În acea caleaşcă au sosit rudele sărace. Cei importanţi au venit cu a doua. („E mai sigur aşa!”) În căruţe se aflau servitorii şi, ascunse sub prelate, peste care au fost aşternute claie de fân, mai multe lăzi cu obiecte de valoare.
Scribul ar putea numi situaţia familiei Panzaritti drept curioasă, dacă nu chiar paradoxală, de nu s-ar fi aflat în aceeaşi postură şi multe alte personaje aparţinând elitei Cetăţii Eterne. Bunicul lui Max a trăit multă vreme la Roma, unde a frecventat, alături de numeroşi tineri din „lumea bună”, salonul ambasadorului Franţei pe lângă Sfântul Scaun, Ètienne François, duce de Choiseul. Diplomatul francez, venit la Roma, la 5 noiembrie 1754, însoţit de un alai de un lux năucitor, a reuşit să modifice întreaga viaţă mondenă a unei societăţi plictisite şi lipsite de mari atracţii. Soţia ducelui, Louise-Honorine, născută Crozat du Châtel, a ştiut să adune la reşedinţa din Palazzo Cesarini întreaga protipendadă. Printre uriaşele goblenuri de pe vremea cardinalului de la Rochefocauld, pe lângă mesele încărcate cu produse ale bucătăriei franceze măiestru aranjate pe tăvile cu lucrătură de aur şi servite în porţelanurile cele mai fine, prin mijlocul unei armate de lachei în livrele scumpe, cele mai vechi familii romane, precum şi cei mai importanţi străini ajunşi pe malurile Tibrului putea veni acolo oricând. Salonul francez a devenit cel mai select loc unde te puteai afişa. Şi unde puteai fi văzut. Păstrându-i vie amintirea, membrii familiei Panzaritti, precum în majoritatea cercurilor suspuse, vorbeau între ei limba lui Molliere şi se lăudau că bunicul Laurenzo a frecventat acea elită a elitelor. Iar snobismul cerea ca spusele despre cutumele acelui loc să mai fie puse în practică şi în zilele în care francezii se aflau în calitate de învingători în Lombardia. „Ăştia sunt alţi francezi! Cu totul alţii! N-au nici o legătură cu bunele maniere din salonul ducelui şi ducesei de Choiseul. Ce legătură să fie între acei nobili cu nenumărate generaţii cu sânge albastru şi ucigaşii familiei regale legitime, a nobililor şi a clerului demn, a clerului care n-a vrut să-l trădeze pe Isus, jurând credinţă asasinilor de teapa acelui Robespiere?”, se justificau alde Panzaritti. La fel şi cei ce trăiau şi în continuare cât mai ostentativ a la française. Se purtau ca şi cei mai francezi dintre francezi, îngroziţi şi urându-i pe francezii neinvitaţi de lângă ei.
Dar acesta n-a fost singurul paradox al acelor săptămâni. Familia Panzaritti, principala rivală a Celui de Al Nouăzeci şi treilea la moştenire, avea să fie izgonită de la Castel tocmai de un amănunt al acelui salon roman. Care a strălucit cu două generaţii în urmă, atunci când nici Ambrogio II şi nici Max Panzaritti n-au fost încă pe lume.
Caleidoscopul lui Dumnezeu s-a mai învârtit o dată în mod surprinzător. Magnetul incontestabil al salonul din Palazzo Cesarini, încântătoarea Louise-Honorine, ducesa de Choiseul, după cum scribul a mai arătat, provenea din familia Crozat du Châtel. O familie cu o ascendenţă recentă printre nobili. Bunicul ducesei a dat lovitura cu afaceri cu americanii, devenind un finanţist de prim rang. De unde, avere şi putere. Aşa că pasul spre statutul de grand senior şi de castelan a venit firesc.
Ambrogio II, după ce l-a lăsat pe Petru peste ocean, a aflat, întâmplător, că numele Contelui nu era total străin nici pe tărâmuri atât de îndepărtate. Aşa că „statul său major” a început să lucreze. Şi ce a aflat?
Iată ce: un oarecare Willhelm Stein, evreu originar din Lodz, strămoşul atât de cunoscutului magnat de astăzi John. A. Stone, a plecat de acasă în urma unui pogrom care l-a adus şi pe Ţipor – mâna dreaptă a lui Ambrogio I – la Segrate. Cei doi au rămas în legătură, poate că au fost şi rude. (Cum se credea tot mai mult că ar fi fost toţi evreii neamuri între ei. Păi, degeaba se spune „neamul evreiesc”?) Da, dar în toată povestea asta apare şi un Maurizio Panzaritti. Care a făcut şi el avere peste mări. Avere ce a stat – şi în cazul lui – la baza statutului material şi nobiliar al familiei sale. Prin anii 1740, neamul Panzaritti se reîntoarce la Milano, îşi cumpără titlul şi se încadrează în protipendada locală. Deşi clanul lor parcă a căzut din neant, se integrează şi-şi ocupă repede locul. Copiii sunt educaţi în spiritul noii poziţii, trimişi la şcoli şi în călătorii prin Europa. Unii s-au instruit, alţii doar s-au distrat. Aşa a ajuns bunicul lui Max şi la Roma, în salonul ducesei de Choiseul.
Mică mai e lumea cea mare! Ascendenţi ai încântătoarei Louise-Honorine, ducesa de Choiseul, familia Crozat du Châtel a fost în America odată cu cei din familiile Panzaritti şi Stein! Şi ar fi fost destul de surprinzător că, după ce a frecventat sârguincios Palazzo Cesarini – Ambasada Franţei de la Roma – brusc, nici un Panzaritti n-a mai fost văzut pe acolo. N-a fost surprinzător întrucât au venit fără contenire alţi distinşi oaspeţi.
Cum nimeni nu şi-a manifestat curiozitatea nici în legătură cu motivul pentru care a sosit atât de intempestiv familia Panzaritti la Milano. Unde, până atunci, nici măcar n-a fost cunoscută. Şi de unde să fi fost cunoscută, până atunci? Când a plecat Maurizio peste ocean, n-a existat încă nici un baron Panzaritti. (Strămoşii acestuia au pornit de la Vimodrone şi cel mai cunoscut dintre ei a fost un oarecare Rafaelo Panzaritti, poet şi, pentru o vreme, secretar al marchizului di Modrone.) Prin van Walder, „şeful spionilor” săi, cum îl alinta Ambrogio II pe fostul ofiţer de informaţii olandez, Al Nouăzeci şi doilea a aflat că între acel Willhelm Stein – vechiul prieten şi asociat al lui Ţipor – şi Maurizzio Panzaritti a existat un proces. Prin celălalt personaj din „statul său major”, Jammes1, oamenii lui Ambrogio II a primit vestea că în procesul acela civil în legătură cu nişte proprietăţi miniere, în realitate ar fost vorba de cu totul altceva: de o crimă săvârşită din ordinul lui Maurizzio. Nu, n-a fost vorba despre o simplă cauză de domeniu funciar. Şi nu despre o simplă crimă, ci despre uciderea unei familii întregi. Nu s-a dat nici o sentinţă şi lucrurile au rămas în ceaţă. Iar Panzaritti s-au întors acasă.
Jammes s-a dovedit mai talentat chiar decât cel al cărui loc l-a luat, domnul Cristofor Alois (von?) Laufenberg. Jammes a scos vechea poveste la iveală. Acuzaţia a venit atât de neaşteptat, încât, luat pe nepregătite şi nici măcar ştiind dacă învinuirile sunt reale, Max a rămas fără replică. Aha! De aceea s-a întors atât de intempestiv familia Panzaritti acasă! De aceea a sosit plină de bani! Cum, adică, „de aceea”? Păi, fiindcă a jefuit o familie, după ce a omorât-o. Jammes a adus la Segrate şi un tânăr, Robert Alan McBoonen, care le-a fost prezentat celor din familia Panzaritti drept bietul orfan, singurul supravieţuitor al măcelului produs de asasinii plătiţi de Maurizzio Panzaritti. Şi ce dovadă mai mare doriţi? McBoonen putea arăta şi o adevărată colecţie de tăieturi din ziarele de peste ocean, unde oribila crimă era comentată pe larg. Aha! Mărturiile erau reale! Însă aveau un singur neajuns: niciunde în ele nu era pomenit numele Panzaritti. Aşa că la articolele aduse de „bietul Robert, tânărul cu minţile răvăşite după ce a trebuit să asiste, în fragedă pruncie, la masacrul îngrozitor”, Jammes, cu ajutorul lui Mişa Dolgoruki, a prezentat nu numai articole unde numele Maurizzio Panzaritti era direct pomenit, ci şi scrisori mai mult decât incriminatorii ale aceluiaşi. Aha! Chiar şi o chitanţă prin care unul dintre ucigaşi – condamnat la moarte şi executat – confirma o sumă de bani primită de la CREIERUL ŞI AUTORUL MORAL al mizerabilei afaceri. Ce dovezi mai clare doriţi? Max, nepotul lui Maurizzio, a rămas interzis: el era mult prea tânăr pentru a cunoaşte tribulaţiile strămoşilor săi în America, aşa că, deşi a protestat cum se cuvine împotriva infamelor acuzaţii, în faţa acelor probe pe care Ambrogio II, prin van Walder, i-a comunicat că le va livra presei, şi-a luat neamurile şi exact în aceeaşi formaţie cum a sosit la Segrate, s-a întors la Milano. Pentru o vreme, clanul Panzaritti a insistat mai puţin şi pe lângă avocaţi în vederea găsirii unei soluţii mai grabnice în procesele de succesiune a averii Contelui. Pentru o vreme…2
Scribul s-a amăgit mult timp că fiecare episod din epopeea Celor O Sută poate fi parcurs de sine stătător de către bunul cititor. S-a amăgit cu acest lucru întrucât ştie că puţină lume va avea vreodată răbdarea să parcură întreaga poveste de la Primul şi până la Al O Sutălea (păstrând scribul speranţa că Dumnezeu îi va permite să ducă la sfârşit întregul proiect). Iată, însă, că lucrurile se leagă. Exemplul acesta nu este decât unul evident. (Unul dintre câte? Neîndemânaticul scrib a reuşit să scoată le iveală atât de puţin şi să se piardă în atâtea amănunte inutile…) Prin venele tuturor Celor O Sută curge acelaşi sânge. În care plutesc amintirile, asemenea puzderiei infinite de corpuri cereşti rătăcind prin univers. Amintiri ce par independente, fiind totuşi atât de influenţate, chiar cauzate unele de altele. Iar modelul etic atât de perfect descris de scrib în persoana lui Ambrogio II pare şi el diferit, mai puţin perfect, mai puţin etalon moral în biografia fiului său.
Copilăria Celui de Al Nouăzeci şi treilea rămâne indestructibil legată de grădina Castelului. Recitind ce a pomenit despre minunatul parc, scribul a rămas – iarăşi – îngrozit, constatând cât de palidă îi este descrierea. Tot temându-se că parantezele sale încarcă în mod nepermis naraţiunea, scribul nu face decât să imagineze mişcări pe un fundal lipsit de orice culoare. Or grădinile create de Al Optzeci şi nouălea, Geamănul, merită mult mai mult! Geamănul, confundându-şi întreaga trăire cu peisajul proiectat şi niciodată finisat, a preluat elemente din diferite precedente celebre. Din Rusia, din Polonia, din Bavaria. Şi, prin asistenţii săi, din Franţa. Până la urmă, în primul rând, din Franţa. (Dar o fi fost vreodată Omul Geamăn în Franţa?) La Segrate, găsim acuarele originale de Pierre l’Amis, înfăţişând fragmente ale grădinilor Castelului Chenonceau, („Le Château des Dames”), celebrul domeniu ce a constituit schimbul istoric dintre proprietăţile Dianei de Poitiers, metresa regelui Henric al II-lea şi soţia acestuia, Catarina da Medici3. În paralel, pe coridorul lung de la intrare, era atârnat şi un şir de acuarele – ale unui autor necunoscut – înfăţişând imagini din grădina proprie. (Acestea au fost realizate mai târziu, după noaptea aceea, fiindcă Al Optzeci şi nouălea n-a permis să fie imortalizat un peisaj socotit de el, până în ultima-i clipă, neterminat. Scribul a găsit ambele serii, desigur în cópii – şi cea a lui Pierre l’Amis şi cea a pictorului anonim – într-un anticariat din Milano.) Grădinile de la Segrate par a fi într-adevăr cu totul remarcabile, chiar dacă Geamănul a pretins, probabil pe bună dreptate, că perspectivele sale mişcătoare, animate planificat până şi de cea mai mică modificare în conţinutul lor, nu pot fi redate într-o imagine statică de pe pânza unui pictor, oricât de înzestrat cu talent ar fi acela.
1 Cel descris de Petru drept „descurcăreţ, spontan, apt de a găsi soluţii în orice situaţie, mincinos din vocaţie şi cu multă imaginaţie, devotat fără limite – atâta vreme cât este recompensat pe măsură pentru fidelitatea sa; Jammes e prea leneş pentru a trăda atunci când are tot ce-şi doreşte; poate fi socotit şeful martorilor în orice cauză şi se poate impune drept credibil, chiar dacă totul pare împotriva celor spuse de el. Jammes are oricând nenumărate argumente şi poate dovedi în mijlocul oricărei zile însorite că se află în bezna nopţii.”
2 Când, la o vârstă matură, Al Nouăzeci şi treilea s-a interesat la Ţipor dacă povestea acelui Robert Alan McBoonen a fost reală, „administratorul general interimar” i-a răspuns că numai judecătorul ar putea decide adevărul, iar, în Lombardia, nu s-a ajuns la tribunal în acel caz. Iar Jammes i-a spus şi el că „Noi nu ne putem supune decât legilor”.
3 Fiul Geamănului, Puiu, dezmierdându-şi soţia, îi spunea că dacă, pe Loara, Castelul Chenonceau a fost stăpânit, de-a lungul timpului, de şase femei, cel de la Segrate este numai al ei. Ceea ce, desigur, n-a fost câtuşi de puţin adevărat: Castelul de la Segrate a fost şi a rămas pe veci doar al lui Ambrogio I… Chiar dacă şi vieţile moştenitorilor săi s-au contopit cu el.
