În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Bastonul contelui, apărută la ED. CURTEA VECHE în 2012
MAJORDOMUL: Şi, în fond, nu te poţi plânge. Noi puteam foarte bine să începem istoricele serbări în clipa când am văzut din nou soarele pe cer. La urma urmai, asta ne interesa pe noi, nu întoarcerea ta. Şi nu numai pe noi – pe toţi bravii noştri concetăţeni. De care trebuie să ţinem mereu cont. Pe tine nici nu te-am cunoscut până astăzi. Dar n-am dat drumul la serbări, te-am aşteptat, deşi, uite, coloanele sunt de mult constituite, rândurile stau aliniate, toboşarii şi-au ridicat mâna stângă spre a lovi pentru întâia oară pieile tobelor, copiii aproape că nu mai au răbdare, profesorii au adormit, dintre părinţi, doi au împlinit între timp şaptezeci şi cinci de ani şi au trebuit să fie scoşi pe margini, descompletându-se rândurile atât de migălos gândite, una dintre fecioare a trebuit, de asemenea, să se retragă, pentru a naşte în linişte… Noi, oamenii importanţi, stăm aici şi ne pierdem vremea ca să-ţi băgăm ţie în cap tot felul de explicaţii, pe care se pare că tot nu eşti capabil să le pricepi… Şi, totuşi, noi te-am aşteptat! Nu poţi să te plângi, Învingătorule!
MAESTRUL DE CEREMONII: Cu tine, Învingătorule, este o altă poveste, ţi-am mai spus. Ce crezi tu că se poate face cu unul care nu încape nicicum în alai, dar pe care nici pe lături nu-l poţi lăsa?
MAJORDOMUL: Ce poţi face cu un animal de prisos?
MAESTRUL DE CEREMONII: Ce face tipograful cu o literă de prisos, cu un semn ce-i iese din rând?
MAJORDOMUL: O taie!
ÎNVINGATORUL: Nu-i adevărat! O înghesuie ca să încapă şi ea. Şi, în afară de asta, n-aveţi cum să mă eliminaţi tocmai pe mine din joc!
MAESTRUL DE CEREMONII: (Blând) De ce?
ÎNVINGATORUL: Pentru că toată lumea m-a aclamat venind încoace, mi se aruncau de peste tot flori, fete tinere mă sărutau…
MAESTRUL DE CEREMONII: (Şi mai blând) Pe cine aclamau?
ÎNVINGATORUL: Cum pe cine? Pe mine! Voi n-aţi auzit? Nu auziţi şi acum?
MAESTRUL DE CEREMONII: Ce să auzim?
MAJORDOMUL: Ce să auzim? Ei strigă „Trăiască Învingătorul!”. Nu pe tine te aclamă. Ei aclamă izbânda. De ce nu-ţi strigă numele? Ce, tu nu ai nume? Ei nu strigă decât „Trăiască Învingătorul!”.
ÎNVINGATORUL: Dar eu sunt Învingătorul!
MAESTRUL DE CEREMONII: Tu nu eşti decât persoana care a reuşit izbânda. Învingătorul a devenit, de acum, mai mult decât tine. El a ajuns un simbol. Poţi tu să pretinzi că eşti un simbol?
ÎNVINGATORUL: Dar eu sunt cel care a învins!
MAJORDOMUL: Tu eşti cam încăpăţânat. Ca să nu spun greu de cap. Treaba asta am observat-o cam de mult. Ne-am cam pierdut vremea de pomană cu tine: nici până acum n-ai înţeles nimic, nici de acum încolo n-ai să pricepi mai mult. Puteam să te eliminăm de la început, fără atâta tura-vura.
MAESTRUL DE CEREMONII: Ca să fim sinceri, nu prea puteam. În primul rând că atunci tu mai contai în rândurile oamenilor. Acum ţi-au uitat până şi chipul. Acum eşti doar Învingătorul. Pun rămăşag că dacă mi-aş trimite sluga îmbrăcată în hainele tale în mijlocul mulţimii, spunând că ea este cea care a învins zmeul şi a eliberat soarele, nimeni n-ar observa că te-am substituit cu ea. Până ce ţi-am explicat noi ceea ce ţi-am explicat, chiar dacă tu n-ai înţeles, ei te-au uitat. Acum soarele e pe cer şi e bine. De timpul acesta a fost nevoie. Cât ţi-am explicat. Noi ne-am făcut datoria. Şi, pe urmă, dacă te omoram de la început, se numea crimă.
ÎNVINGATORUL: Şi acum cum se numeşte ceea ce vreţi să faceţi?
MAESTRUL DE CEREMONII: Acum se numeşte necesitate.
(Maestrul de ceremonii şi Majordomul se apropie de Învingător cu câte un cuţit.)
ÎNVINGATORUL: Dar dacă nu l-am ucis eu pe zmeu?
MAJORDOMUL: Cum nu l-ai ucis tu? Dacă nu l-ai ucis tu, cine l-a ucis?
ÎNVINGATORUL: Dacă l-a ucis altcineva?
MAJORDOMUL:
MAESTRUL DE CEREMONII:
MAJORDOMUL: Cine?
ÎNVINGATORUL: Altcineva.
MAESTRUL DE CEREMONII: Şi de ce n-ai spus până acum?
ÎNVINGATORUL: Pentru că… pentru că mi-a fost frică. A fost altcineva care a plecat să-l ucidă pe zmeu… unul dintre noi, cei mulţi, care ne-am dus să ne încercăm norocul.
MAESTRUL DE CEREMONII: Şi de ce n-ai spus până acum?
ÎNVINGATORUL: Pentru că am vrut eu să fiu Învingătorul şi… şi pentru că… l-am ucis pe acela… şi mi-a fost teamă să nu se spună că…
MAJORDOMUL: Ei, dacă nu l-ai ucis tu pe zmeu…
ÎNVINGATORUL: Să crăp eu, dacă l-am ucis!
MAESTRUL DE CEREMONII: Atunci putem începe parada! (Face un semn, tobele încep să bată.)
ÎNVINGATORUL: Şi în cinstea cui veţi spune acum că aţi pornit alaiul?
MAJORDOMUL: Cum în cinstea cui? În cinstea Învingătorului!
ÎNVINGATORUL: Şi eu?
MAESTRUL DE CEREMONII: (După ce se gândeşte o clipă.) Tu strecoară-te în coloana părinţilor, în locul unuia dintre cei doi care au depăşit limita de vârstă.
ÎNVINGATORUL: Şi dacă observă?
MAJORDOMUL: Vezi-ţi de treabă! Cine să observe?!
MAESTRUL DE CEREMONII: Repede, să ne ocupăm locurile! Repede la coloana oamenilor importanţi! (Iese în grabă cu Majordomul.)
ÎNVINGATORUL: De ce i-am minţit? Păi, dacă l-am omorât pe zmeu, nu puteam să mă bat şi cu ei? (Strigă.) Eu sunt Învingătorul! Eu sunt Învingătorul!
(Tobele îi acoperă tot mai mult vocea. Nu se mai pricepe nimic din ceea ce strigă. Învingătorul mai gesticulează o vreme revoltat, apoi mişcările îi devin tot mai regulate, până se transformă în paşi de marş în ritmul tobelor. Mărşăluieşte şi el afară.)
