Bazele culturale ale bătăliei cu pandemia

Tradiţiile care au format vieţuirea şi supravieţuirea aici, pe teritoriile ce azi sunt numite Europa, au cunoscut forme de expunere eroică a vieţii în faţa pericolelor de moarte. Cea mai exaltată dintre acestea este reprezentată de mentalitatea războinică celtă ce s-a instalat pe teritoriul numit azi Irlanda.

Aş paria că, dacă am trage cu urechea la discuţiile ce au loc acum acolo, în Irlanda, cu privire la pandemie, am găsi polul opus al fricilor şi panicilor de la noi. Noi, care am pierdut firul celtic (scitic) de la izvoarele dacilor. Dar ar fi bine să ştim că şi romanii au avut izvoare celtice (prin triburile latinilor), după cum şi grecii antici au avut (prin triburile dorienilor).

În orice caz, conservarea mentalităţii de a-ţi pune viaţa în joc pentru orice (chiar şi în certurile domestice) a avut continuitate lungă numai în zona Irlandei de azi.

Ceea ce la noi funcţionează azi ca frică de moarte, acolo încă arată ca un eroism exaltat (primitiv, am spune noi). Dacă însă am spune că la noi s-a instalat multă efeminare, am greşi. Căci la hibernieni (vechii irlandezi) femeile erau la fel de exaltat războinice ca şi bărbaţii.

Oricum, nu ne-ar strica să avem un pic din soiul de luciditate neînfricată al acelor irlandezi vechi şi ceva mai puţin din panica pe care o induc în noi veştile despre mortalitatea epidemiologică.

Am avea, poate, revelaţia faptului că greşim nepurtând deloc o discuţie despre imunizările naturale.

Da, e necesară testarea pe scară largă (pe care noi nu vrem să o facem), dar nu e necesară pentru hârţoagele statistice ori pentru izolarea cât mai multor infectaţi. Necesitatea testării masive e dată de logica autoimunizărilor. Dacă vei constata că ai un grad de astfel de imunizări, vei face mai puţine izolări, astfel încât să dai o şansă în plus autoimunizării. Un reglaj fin între izolări şi non-izolări te va conduce, sub control statistic nemanipulat, la gradul optim de autoimunizări, acela de la care încolo viteza contagiunii are a da înapoi. Noi vorbim în pungă despre aceste concepte: testare, izolare, încetinirea răspândirii infecţiilor… Un cenaclu de vorbe de clacă dacă nu reuşim să ne dăm seama că toate acestea trebuie să conducă la acel grad optim de autoimunizare care, prin el însuşi, are a încetini răspândirea contagiunii. Greşim fatal şi efeminat când ne imaginăm că acest grad optim are să apară direct din faptul izolărilor. El are să apară, desigur, numai din faptul non-izolărilor neînfricate.

Dacă nu am avea un guvern de babe plângăcioase şi specialişti fără simţul realităţilor concrete, am şti deja care sunt cohortele acestor non-izolări neînfricate fără de care prea lent are a se forma gradul optim de autoimunizări.

Singura linie statistică vitală are a fi acest grad optim. Toate celelalte au a-i fi subordonate. Dar noi încă nu am descoperit acest aliniament al scurtării suferinţelor noastre. Amânăm prea mult apariţia gradului necesar de autoimunizări pentru că încă nu am fost în stare să acceptăm că doar trecând prin boală se vor forma anticorpii. Ferindu-ne individual şi comunitar de boală, şi anume cu asupra de măsură, ce obţinem? Amânarea deznodământului acestei tragedii. Şi vorbe, vorbe, vorbe, între care niciuna nu pică pe soluţia problemei.