Urbaniştii şi peisagiştii zilelor noastre nu mai încearcă să ducă oraşul la ţară, ci, invers, oferă orăşeanului un pic de aer şi de verdeaţă. O expoziţie de la „Cité de l’architecture”, din Paris, explorează aceste legături strânse între oraş şi natură.
„Cité de l’architecture et du Patrimoine” îşi organizează programul de primăvară în jurul temei „Oraşul şi Natura”, cu două expoziţii: „Oraşul fertil”, în contrapondere cu „Roberto Burle-Marx, permanenţa instabilului”, consacrată marelui peisagist brazilian (1909-1994), inventatorul peisagismului tropical, a cărui operă a dialogat adesea cu cea a arhitecţilor Lucio Costa şi Oscar Niemayer.
Retrospectiva, concepută pentru „Paco Imperial” de la Rio de Janeiro, a fost prezentată apoi la „Muzeul de Artă Modernă” din Sao Paolo şi urmăreşte toate aspectele creaţiei lui Burle-Marx, de la abordarea urbanistică la scară mare până la reşedinţele particulare din Rio în Brasilia, din Sao Paolo în Recife. Opera lui de peisagist este materializarea conceptului de „oraş-grădină”, care pare să capete o dimensiune specială în secolul al XXI-lea. Expoziţia reconstituie personalitatea acestui artist care era în acelaşi timp şi plastician, muzician, creator de bijuterii şi de decoruri de teatru.
Grădină şi junglă urbană
Edouard Francois, Flower Tower
Prima secvenţă a expoziţiei „Oraşul fertil”, intitulată „Obiectul dorinţei”, îşi propune să demonstreze, printr-o punere în scenă teatrală, felul în care visurile noastre despre natură se pot materializa printr-o multitudine de mijloace creative, de la inovaţiile tehnologice la cunoaşterea ştiinţifică şi noutăţile urbanistice. Proiectele prezentate conturează un parcurs de la New York, cu „Governor’s Island – WEST8″, semnat de „James Corner Field Operations”, la Paris cu „Pădurea lineară” a Agenţiei TER şi a lui François Leclercq, de la München (Allianz Arena, concepută de Herzog şi De Meuron / VOGT), la Beirut (Mausoleul Hariri, al lui Marc Barani), de la Saint-Nazaire („Baza submarină”, a lui Gilles Clément şi Coloco) la Detroit, de pe malurile Senei la Costanera Sur din Argentina…
A doua secţiune, „Fabricarea oraşului fertil”, propune şapte teme, legate de marile elemente: apa, pământul, focul…, de neocolit când vorbim despre natură. Interviuri filmate alternează cu expunerea câtorva proiecte majore realizate în Franţa. Metaforele organice abundă pentru a descrie oraşele şi dezvoltarea lor, creştere, oraş-grădină, junglă urbană, fără a uita patologiile de toate felurile, au fost integrate de mult timp în vocabularul urbanistic. Pare paradoxal dacă ne gândim că oraşul, din punct de vedere istoric, a fost construit, juridic, spaţial şi social, împotriva naturii. Totuşi, această constituire n-ar fi fost posibilă fără o articulare simbiotică cu spaţiul înconjurător, fie că e vorba despre aprovizionare şi hrană, despre materiale de construcţie şi mână de lucru. Echilibrul relativ la care a ajuns dezvoltarea urbană în zorii revoluţiei industriale a fost rupt brutal în secolul al XIX-lea. De atunci, pe măsură ce oraşul s-a dezvoltat, natura s-a îndepărtat. Grădinarii urbani au intrat în scenă pentru a oferi citadinilor puţină verdeaţă cu binecuvântarea igieniştilor.
Marele Parc de pe malurile Senei, Rive Gauche
Reluarea unei legături autentice între „homo urbanicus” şi natură constituie de atunci o grijă majoră a teoreticienilor urbanismului, începând cu parcurile, grădinile, scuarurile şi aleile plantate ce înfloresc sub bagheta lui Adolphe Alphand, cel care a proiectat multe parcuri, în Parisul haussmanian, ca Bois de Boulogne, Monceau, Bois de Vincennes, Chaumont, Montsouris şi grădinile din Champ-de-Mars din spatele Turnului Eiffel. Să ne gândim la cetăţile-grădină ale lui Sir Ebenezer Howard (1850-1928), din Marea Britanie, de la începutul secolului al XX-lea sau, în mod diferit, la Le Corbusier. În „Charte d’Athenes”, în 1941, el scria: „Volumele construite vor fi în întregime combinate cu suprafeţele verzi care le înconjoară… aglomerările tinzând să devină oraşe verzi şi, contrar cetăţilor-grădină, suprafeţele verzi nu vor fi compartimentate în mici elemenete de folosinţă privată”.
Din New York la Paris, trecând prin America Latină
Pe această reţea de experienţe, de utopii, dar şi de erori, peisagistul actual a devenit parte integrantă a unei ecologii urbane în plină dezvoltare. Concentrându-se asupra prezenţei naturii în oraş, expoziţia propune o panoramă eclectică. Organizarea a fost împărţită între arhitectul şi peisagistul Nicolas Gilsoul şi peisagistul Michel Pena. Fiecare a conceput una dintre cele două părţi ale expoziţie.
Parcul conceput de Adolphe Alphand
În prima, Nicolas Gilsoul arată, prin 20 de proiecte prospective sau realizări recente, felul în care imaginarul tradiţional legat de natură preocupă peisagiştii contemporani. În câteva secvenţe, „pădurea”, „preeria”, „râurile”, se schiţează un lexic primitiv al intervenţiei în mediul urban. La „Grădina Zoologică” din Vincennes, de exemplu, este vorba despre recrearea ecosistemelor din care au venit animalele, de la savană la jungla ecuatorială, trecând prim pampasul patagonian. Mai modestă, grădina de la Grands Moulins din Paris, concepută de agenţia „Ah-Ah”, pedalează pe conotaţiile şi universul preeriei. La Curitibam în Brazilia, natura invadează oraşul şi imensele sale spaţii verzi funcţionează ca un adevărat păstrător al diversităţii vegetale.
Reînvierea trecutului ca singură perspectivă a viitorului?
Governors Island Park
De la acest „parcurs imersiv şi sensibil”, expoziţia îşi schimbă punctul de vedere pentru a examina relaţiile de interdependenţă pe care oraşul le întreţine cu mediul său înconjurător, într-un mod elementarist: apa, aerul, pământul, focul, apoi timpul, spaţiul. Peisagismul se înrudeşte astfel cu arta totală, manipulează elementele, cărora le asigură punerea în scenă şi gestionarea. Mobilizând ştiinţele tehnice şi referinţele culturale, practicianul pregăteşte terenul pentru a instala peisajul. În mod necesar, dimensiunea estetică nu este suficientă. Cei care „fabrică” oraşul trebuie să ţină cont de resursele naturale existente, pentru a reduce amprenta ecologică. Tehnicile de recuperare a apei de ploaie se numără printre dispozitivele cele mai apreciate. În ceea ce priveşte energia solară, grija celor care amenajează este atât să exploateze, cât şi să protejeze. Nimic nu valorează cât umbra unui arbore! Dar aceste procedee nu contează dacă se urmăreşte creşterea irezistibilă urbană în detrimentul terenurilor arabile. În spatele oraşului fertil se profilează astfel spectrul unei naturi sterile. Între 1960 şi 2007, Franţa a pierdut 5,1 milioane de hectare de pământ agricol, adică 111.000 de hectare pe an. Cauza, elementul urban cu cortegiul lui de parcelări, de zone de activităţi, parkinguri, dar şi infrastructuri de transport (autostrăzi, căi ferate…). Nimic nu pare să poată frâna această mecanică infernală. În acest ritm, peisagismul se va reduce în curând la un exerciţiu de memorie pe o natură defunctă, ca acela pe care l-a întreprins Michel Corajoud în Parcul departamental Sausset, unde, din 1981, lucrează la reconstituirea, pe 200 de hectare, a unui peisaj rural dispărut, cu pădurea sa plantată cu esenţe indigene, cu luminişurile şi crângurile sale.
Cel mai mare picnic din lume
Avenida Atlantica, Copacabana
Este de ajuns să învăluim imobilele cu plante şi arbori pentru a face arhitectură ecologică? Văzând operele lui Edouard François, recunoscut pentru preocupările lui privind locuinţele sociale, eşti tentat să te îndoieşti. Recent recompensat cu Premiul de „Designer al Anului”, la Salonul „Maison et Objet”, pentru clădirea sa cu faţade verzi şi elemente vii incluse arhitecturii, arhitectul afirmă: „Omul are nevoie de o clădire complexă, care trebuie să fie decorată. Este singurul mod în care poate fi fericit. Priviţi un copac. Are o mie de ramuri, creşte, se mişcă, îşi schimbă culoarea!”. Arhitectul propune o expoziţie, la galeria „Aline Vidal”, în care ia în sens literal regulamentele urbanismului parizian. Constatând că Luvrul, Notre-Dâme şi Elysée nu au spaţii sociale, François propune să le amenajeze în aceste locuri prestigioase, convertind o parte a acestor edificii în zonă rezidenţială. „Evident, scrie un cronicar, când turnul de sud al catedralei Notre-Dame va fi locuit, programul clopotelor va trebui adaptat pentru a asigura liniştea locatarilor”. Sunt proiecte ludice, ca şi „Cel mai mare picnic din lume” al său de la Festivalul Internaţional al Grădinilor din Chaumont-sur-Loire desfăşurat până la începutul lunii octombrie, în care sunt prezentate lucrările noii generaţii de peisagişti, arhitecţi, scenografi sau grădinari.
Incredibilele construcţii „verzi”, care se construiesc în toată lumea, fie că este vorba despre case de locuit sau complexuri gigantice, sunt semnul celei mai mari revoluţii arhitecturale după o lungă perioadă de timp.
Rezervaţia Ecologică Costanera Sur, Buenos Aires
Lumea construcţiilor nu datează de ieri. Castelele din piatră în Europa, milenarele temple japoneze din lemn, catedralele gotice, piramidele, palatele dovedesc ştiinţa constructorilor de altădată, ale căror tehnici erau simple şi ale căror materiale erau naturale. Secolul al XX-lea a inventat materiale şi tehnici, a multiplicat stilurile, a descoperit modalităţi de a construi rapid, simplificând existenţa. Dar multe materiale sunt poluante, tehnicile sunt energivore şi, exceptând câteva monumente ce vor traversa probabil secolele, majoritatea noilor construcţii au o durată de viaţă limitată. Arhitectura verde pare să constituie un remediu pentru toate tarele intruziunii nefaste a construcţiilor moderne în lanţul natural al existenţei.
