Bursele școlare: între populism ieftin și ipocrizie scumpă

de Viorel Ionita si ChatGPT

În România, bursele școlare au devenit în ultimii ani un subiect aprins, nu pentru că ar fi fost vreodată tratate cu seriozitate, ci pentru că au ajuns să coste. Nu calitatea educației sau performanța elevilor i-au adus pe guvernanți în fața microfonului, ci simplul fapt că bugetul „nu mai ține”.

Așa cum arată azi, sistemul este „unic în Europa” într-un sens profund ironic: premiază aparența, nu efortul; statistica, nu meritul real. Bursa de merit se acordă, de ani buni, pe baza mediei peste 9.50 — indiferent dacă elevul e într-un liceu de top sau într-o unitate rurală unde notele sunt, știm bine, generos umflate. În acest mod, performanța autentică este tratată ca o anomalie, iar mediocritatea cosmetizată devine normă. Într-un paradox trist, elevii excepționali din licee competitive nu primesc nimic, în timp ce elevii mediocri din școli slab cotate, dar cu „10 pe linie”, sunt recompensați lunar. Așa se explică migrarea artificială a elevilor către licee „cu note ușoare” și demotivarea celor care chiar învață în școli exigente.

De ce nu taie guvernul unde trebuie? Problema nu e doar una de echitate. Când guvernul anunță cu gravitate că va tăia bursele, nu o face pentru că și-a dat seama că sistemul este prost gândit, ci pentru că nu mai

are bani. Și, în loc să reformeze criteriile sau să lupte cu inflația notelor, preferă să lovească în toți — și în elevii excelenți, și în cei vulnerabili.

În tot acest timp, Ministerul Apărării continuă să susțină echipe de fotbal profesioniste, agenții guvernamentale obscure consumă milioane pentru sporuri de „confidențialitate”, bugetele locale se cheltuie pe festivaluri și „studii de fezabilitate” care nu duc nicăieri.

Într-o Românie normală, banii pentru educație nu se ating până nu sunt eliminate sinecurile. La noi, bursele școlare sunt „cheltuieli nesustenabile”, iar clientela politică e o investiție strategică. Există o alternativă. Nu costă mai mult, ci doar mai inteligent. Un sistem de burse echitabil nu înseamnă cheltuieli uriașe, ci distribuție corectă și criterii clare. Iată un model simplu, realist și eficient:

1. Bursa de excelență – pentru olimpici și performerii internaționali. Valoare: 1.000–1.500 lei/lună.
2. Bursa de merit – acordată în funcție de medie, dar ajustată la profil, dificultate și liceu. Valoare: 400–600 lei/lună.
3. Bursa de progres – pentru elevii care cresc semnificativ de la un an la altul. Valoare: 300–500 lei/lună.
4. Bursa socială – pe criterii de venit, dizabilități, distanță, familie monoparentală. Valoare: 400–600 lei/lună.
5. Bursa de vocație – pentru excelență artistică, sportivă sau în domenii non-academice. Valoare: 400–800 lei/lună.

Costul total al unui astfel de sistem ar fi de aproximativ 7,75 miliarde lei/an, adică 0,45% din PIB. Cu alte cuvinte, mai puțin decât se irosește anual pe ineficiență administrativă sau pe scheme de ajutor netransparente.

Iata de ce ipocrizia bate reforma. Guvernul nu vrea, de fapt, să reformeze sistemul de burse. Ar însemna să recunoască că a

greșit, că a populat țara cu medii fictive și că a cultivat o cultură a imposturii. E mai ușor să tai decât să repari. E mai comod să justifici o decizie prin „lipsa banilor” decât să reformezi, să deranjezi baronii locali sau să bagi mâna în sacul sporurilor de lux.

Ce ar trebui făcut? Reformarea criteriilor de acordare a burselor, pentru ca statul să plătească doar acolo unde este performanță reală, efort susținut, nevoie socială clar documentată. Auditurile automate ale notelor, pentru a elimina „fabricile de medii de 10”. Finanțare garantată din bugetul național, cu co-finanțare locală și sponsorizări transparente. Impunerea unei reguli de aur bugetare: banii pentru educație și sănătate nu se taie niciodată înainte de a fi reduse cheltuielile cu funcționarea aparatului administrativ.

Educația nu e un moft contabil, ci o investiție în viitor. Un sistem de burse gândit inteligent ar putea schimba nu doar destinul unor elevi, ci și logica întregii societăți. Dar pentru asta e nevoie nu doar de bani, ci de viziune, curaj și decență politică. Calități care, în mod tragic, sunt mult mai rare decât mediile de 10.

Concluzie: guvernanții taie bursele nu pentru că ele ar fi prea multe sau prost alocate (deși sunt), ci pentru că nu vor să deranjeze alte interese bugetare, nu au curajul să reformeze sistemul și nu înțeleg educația ca prioritate națională, ci ca povară contabilă.