Călătoria sufletului Distinsei Doamne a Etnologiei românești

“Eu cred cà vesnicia s-a nàscut la sat”

Scriu aceste rânduri la peste șase săptămâni de la trecerea în infinitul “vieții de dincolo” a acelei entități umane care se numea și se va fixa probabil în memoria oamenilor de știință – și în special a etnologilor români – cu numele purtat cu demnitate în lunga sa călătorie: Georgeta Stoica.

Sufletul său și-a încheiat călătoria începută la acea despărțire de trup descrisă în cuvinte inspirate și de Părintele Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria din Neamț, de la care au rămas în format audio sau video, și în unele cărți, remarcabile interpretări în spiritul ortodoxismului ale unor pasaje esențiale ale Bibliei.
Părintele Cleopa a scris texte cu conținut patristic și teologic, îndemnat fiind de Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993), de a cărui monumentală operă Filocalia am încercat a mă apropia la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor 70 sub influența prietenului meu și rudă prin alianță poetul, prozatorul și eseistul Mircea Ciobanu.

O operă monumentală, în mai multe volume, a cărei ediție de autor a reapărut recent sub egida Editurii Humanitas sub titlul ”Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii”. Mircea Ciobanu (1940-1996), regalist convins, un remarcabil poet și scriitor, pe nedrept uitat, a fost un apropiat al marelui nostru teolog, căruia i-a fost ucenic și Părintele Antonie (Plămădeală) (1926-2005, arhiepiscop al Sibului și
Mitropolit al Ardealului (în scaun 1982-2005). Părintele Antonie Plămădeală, intrat de tânăr în monahism, a fost deținut politic între 1949-1956, fiind apoi scos din monahism şi nevoit să fie muncitor în diferite întreprinderi iar Părintele Stăniloae a “experimentat” și el sălbăticia ateismului din temnițele comuniste între 1958-1964. Un destin oarecum asemănător a avut și teologul Marin Tarangul (1938-2010), filosof și scriitor de valoare, “client al temnițelor regimului”, din care a ieșit teafăr și cu dor de viață, pentru a muri departe de țară, la Paris, după ce frecventase ani în sir, după ieșirea din închisoare, o altă categorie intelectuală, aceea a criticilor de artă.

În locuința lui Mircea din strada Hristo Botev am avut, împreună cu el și Tarangul unele discuții teologice de mare interes în care, în raport cu cei doi interlocutori eram în inferioritate clară. Am atins deseori problema nemuririi și cea a esenței și existenței sufletului după moarte.
Abia în anii ‘70, la Scoala Normală Superioară din Pisa, la îndemnul maestrului Eugenio Garin, care m-a condus în meandrele filosofiei Renașterii și ale marilor dezbateri între neo-aritotelici și neo-platonici, am început a mă interesa de lunga și controversată problemă a călătoriei sufletului, la care mă simțeam și eu modest părtaș datorită unor vise din copilărie. Unul dintre ele îl voi rezuma mai spre sfârșitul acestor însemnări.
*
Așadar Doamna Georgeta Stoica a plecat dintre noi cu discreția care a caracterizat întreaga ei viață de om de știință și persoană “din cetate”. Numele ei va indica și în fapt indică de multe decenii o ființă de o rară distincție umană și intelectuală căreia cultura română în ansamblul ei îi datorează enorm în acele componente ale sale indispensabile pentru modelarea unei conștiințe colective a apartenentei la tradițiile și modul de viață ale comunităților istorice unite de limba română, ca și de rituri și năzuințe ce generează solidaritate și rezistentă în fața intemperiilor soartei adverse. Generează adică ceea ce numim cu un termen, ușor snob dar generalizat, reziliență. Rolul acestei Distinse Doamne în consolidarea în rândul studioșilor specializați în diverse ramuri ale vastului teritoriu interdisciplinar al etnologiei, ca și în rândurile cercetătorilor din variate ramuri ale disciplinelor umaniste, a unor idei mai precise privind identitatea etno-culturală a românilor, a fost și va rămâne extrem de important.

Mă refer aici strict la acea “identitate” care la ceasurile de apoi ale existenței Distinsei Doamne, și în ceasurile de acum ale ființei noastre, este pusă la încercare de falsele doctrine negaționiste ce promovează ideile inexistenței diferențierilor sau necesitatea ștergerilor acestora, fie ele culturale, lingvistice, de tradiții, de obiceiuri, de modul de a concepe viața civică sau raportul tainic cu creația ce fundamentează nu doar religia creștină, ci si alte credințe religioase. Participarea neobosită și îndelungată a Doamnei Georgeta Stoica – extinsă practic din anul 1955 până cu puțin înainte de fatidica zi de 30 iulie 2025, când ne-a părăsit definitiv – la viața instituțiilor cultural-științifice ale Țării, în special al acelora cu profil etnologic și marcată amprentă etnografică a contribuit la întărirea autorității științifice și morale a acestora – și, prin reflex, și a celor care le-au reprezentat cu onoare, – la înzestrarea lor cu un surplus de demnitate și chiar strălucire în contextul evoluțiilor complicate și deseori dureroase ce au marcat parcursul istoriei contemporane a României în vremea celor două mari secvențe temporale în care aceasta a fost împărțită după cel de Al Doilea Război Mondial de dramaticele evenimente din decembrie 1989.
*
Doamnei Georgeta Stoica am avut onoarea de a-i fi fost prezentat la începutul anilor ’70. Pentru câțiva ani ne-am încrucișat pașii pe culoarele sediului central, din strada Ion Budișteanu nr. 12, al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București (devenit ulterior actuala Universitate Națională de Arte). Domnia Sa era pe atunci cercetător-muzeograf la Muzeul de Artă Populară, cu sediul în Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei, colț cu strada General Budișteanu.
La Institutul de Arte Plastice, Doamna Georgeta Stoica – pe atunci de o vârstă ce trecea cu puțin peste 40 de ani – ținea cursuri și seminarii de istoria, tehnicile și caracterele stilistice ale artei populare din România pentru studenții de la secțiile de „măiestrie” (pictură, sculptură, textile, design etc.).
Aborda tematici paralele sau complementare cu cele abordate, în același timp, în același Institut, de profesorul Tancred Bănățeanu (1922–1987), ilustru etnograf, folclorist și istoric al artei populare. Domnul Bănățeanu devenise, în 1965, directorul Muzeului de Artă Populară al R.S.R. – o ramură a Muzeului Satului – unde Doamna Stoica avusese, după terminarea Facultății de Istorie, norma de bază.

Domnia Sa venise la acel Muzeu al Artei Populare după anii de ucenicie în minunata instituție întemeiată de Dimitrie Gusti (1880–1955), Muzeul Satului, unde fusese bine primită în 1955 de directorul acestuia, Gheorghe Focșa (1903–1995). Încă din prima zi de muncă a fost aruncată în vâltoarea cercetărilor „de teren”, reîncepute de el în ritm forțat după 1948, an al reluării activității Muzeului după stagnarea acesteia în timpul Războiului cel Mare și din primii ani de pace, aceia ai „reorientării politice” dintr-o perspectivă răsturnată de evenimentele ce au dus la instaurarea regimului politic comunist.

La „casa mamă”, Muzeul Satului, Doamna Stoica s-a întors, de altfel, după readucerea birocratică, în 1978, a Muzeului de Artă Populară în orbita acestuia.
Perspectiva științifică care prevalase, în mod firesc, în organizarea muzeografică de cătreDimitrie Gusti și principalii săi colaboratori -Henry H. Stahl (1901-1991),
Victor Ion Popa (1895-1946), Mihai Pop (1907-2000) şi Gheorghe Focşa – Muzeul Satului Românesc, inaugurat în data de 10 mai 1936 în “pompa magna” de Regele Carol al II-lea, poate fi definită în linii mari precum “sociologică”. Era menită să reconstituie, dintr-o amplă proiecție temporal-spațială, baza elementelor de viață ale poporului român, esența existențialității sale. Inaugurarea Muzeul Satului, a fost considerată de oficialitățile vremii, în frunte cu Nicolae Iorga, un eveniment cultural și științific de seamă, marcat în acest sens și de participarea Regelui Carol Al II-lea, al cărui interes pentru problematicile muzeografice abordate a atras atenția și a altor șefi de stat din Europa, prezenți la inaugurarea din 1936.
1 ) Odată cu schimbarea de regim, poziția autorităților instalate după al Doilea Război Mondiali față de Gusti a fost tributară prejudecății privind implicarea activă și directă a Regelui Carol al II-lea în facilitarea lucrărilor pentru realizarea Muzeului Satului și raporturilor cordiale avute cu același Gusti. Faima științifică a acestuia se răspândise în mediile academice di Europa și Statele Unite încă de înainte de 1948, adică din anii organizării inaugurării Muzeului satului Românesc.
Anul 1948 marchează intrarea pe scena muzeografiei române cu profil etnocultural a lui Gheorghe Focșa. Imediat după numirea sa ca director al Muzeului Satului, acesta a demarat acțiunea de reorganizare. Focșa, fost student și colaborator al lui Gusti, a fost nu doar o autentică personalitate științifică, ci și un director extrem de destoinic, perseverent și ponderat: maestrul său, Dimitrie Gusti, nu a mai putut participa la viața științifică și culturală a țării: scrierile sale au fost trecute în biblioteci la “fondurile speciale; pe scurt, a fost “șters din
controale” și trecut în categoria indezirabililor. A murit izolat și neconsolat în 1956.

După 1989, abia în 2003, prin Hotărâre de Guvern semnată de Adrian Năstase, în comun acord cu Președintele Ion Iliescu, ministru al culturii fiind Răsvan Theodorescu, figură luminoasă printre multele capete de lemn semețe sau agresive, unele chiar “ambetate”, ce s-au perindat prin acel fotoliu ministerial, Gusti a avut o recunoaștere postumă: i s-a atribuit pe bună dreptate instituției creată de el – cu concursul colaboratorilor – titulatura de Muzeul Național al Satului “Dimitrie Gusti”.

În anii dinaintea Conflictului Mondial, Muzeul Satului Românesc a fost cel mai mare și mai complex în organizarea sa dintre cele mai vestite muzee etnografice în aer liber din Europa și din lume. În el au fost reconstituite monumente de arhitectură populară de mare valoare ştiinţifică şi artistică, interioare caracterizând situații sociale și rosturi de viață, raporturi familiare și între comunități, obiceiuri specifice și tradiții seculare.

Personal cred că metodologia de abordare a explorărilor sociologice din teren care au dus la configurarea Muzeului Satului poate fi rezumată, în termeni lirici, de splendidele versuri ale lui Lucian Blaga:: “ Copilo, pune-ți mânile pe genunchii mei. / Eu cred că veșnicia s-a născut la sat. / Aici orice gând e mai încet, / și inimați zvâcnește mai rar, / ca și cum nu ți-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva. / Aici se vindecă setea de mântuire/și dacă ți-ai sângerat picioarele / te așezi pe un podmol de lut. // Uite, e seară. Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, / ca un miros sfios de iarbă tăiată ,/ ca o cădere de fum din streșini de paie, / ca un joc de iezi pe morminte înalte.” (cf. Sufletul satului). Fără să le cunosc, eu am trăit aceste versuri într-o după-amiază a copilăriei, în satul meu, când nu aveam mai mult de 8–9 ani. Asupra acestui eveniment, la care am făcut o referire mai sus, voi reveni mai jos.

Destinul nu a fost foarte generos cu creația lui Dimitrie Gusti și a valizilor săi colaboratori și amici, flancați de echipele de cercetare sociologică ce cutreierau satele din Regat pentru a releva civilizația comunităților rurale din România, definirea mai articulată a istoriei Patriei până la, și după, momentul său de împlinire: Marea Unire.

În anii războiului, activitățile științifice ale echipelor trimise de Gusti în explorări „în teren”, de unde au revenit cu informații și
experiențe ce au determinat și profilul Muzeului Satului, s-au întrerupt. Muzeul, constituit dintr-o perspectivă muzeografică atentă la conotațiile sociologice ale lumii satelor, a suferit enorm și el de pe urma războiului, în timpul căruia în căsuțele recuperate și introduse în expoziția „în aer liber” s-au produs deteriorări datorită folosirii sale de aproximativ 2000 de refugiați, în parte din Basarabia, Bucovina și, în parte, din alte colțuri năpăstuite ale României.

Începând, deci, din anul 1955, Doamna Georgeta Stoica, absolventă a facultății de istorie, care încă era plină de profesori cu cultură solidă, dar penetrată ideologic de personalități ce s-au adaptat rapid la noul trend marxisto-comunist al noii orânduiri, a devenit unul dintre colaboratorii de nădejde ai lui Gheorghe Focșa.
Avea o origine socială cu „rădăcini nesănătoase”, așa încât nu a putut aspira la un loc într-o instituție în care fusese deja repartizată, ea însăși cutremurată de urmările „schimbărilor revoluționare”. A făcut față cu strălucire primelor misiuni „în teren”, de unde s-a întors mereu cu rezultate remarcabile, cu obiecte care – după transportarea cu dificultăți la București – au amplificat evantaiul de imagini „vorbitoare” reperate printre mărturiilor etnografice referitoare la civilizația și cultura comunităților sătești. Sub „gestiunea“ lui Gheorghe Focșa, Muzeul Satului de inspirație gustiană a devenit – cu concursul specialiștilor angrenați în operațiunea de restructurare – un muzeu etnologic interdisciplinar, în continuă expansiune, care „a roit” alte muzee ordonate de o disciplină muzeografică axată pe specificitățile regionale sau locale. Printre acești specialiști, Doamna Stoica a făcut figură aparte, datorită excepționalelor sale capacități de adaptare a muncii
de cercetare la condițiile de lucru – foarte des dificile – din teren.

Sunt nenumărate obiectele de patrimoniu (imobil și mobil, de arhitectură sau de artă și de uz individual etc.) cu care misiunile sale „în teren” au îmbogățit Muzeul Satului. Experiența din teren a stat la baza tezei sale de doctorat cu titlul Arhitectura interiorului locuinței țărănești. Ea a fost prezentată în 1969, fiind pregătită sub îndrumarea Acad. George Oprescu (1881–1969), director al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române. Teza a fost tipărită în 1974 sub egida Muzeului din Râmnicu Vâlcea.

Perioada 1967–1974 – în linii mari coincidentă cu perioada în care am avut legături profesionale sporadice în contextul I.A.P. „N. Grigorescu” – a fost, pentru Doamna Georgeta Stoica, foarte fertilă în publicații de specialitate. I-au apărut multe lucrări, semnate atât în calitate de unic autor, cât și ca autor în colaborare, dintre care selectez doar câteva titluri: Portul popular din Gorj (coautor Virgil Vasilescu), Edit. Comitetul Județean pentru Cultură și Educație Socialistă, Gorj, Târgu Jiu, 1971; Interiorul locuinței țărănești, Ed. Meridiane, București, 1973.
Încă de la sfârșitul anilor ’60, interesele științifice ale Doamnei Stoica se orientaseră atât către domenii specifice vizând artele decorative în producția artistică din mediul rural (precum în Podoabe populare românești, Ed. Meridiane, București, 1976 și Interioare românești. Țesături și cusături decorative – coautor Aurelia Doagă, Ed. Albatros, București, 1981), cât și spre sinteze dedicate artei populare, precum Arta populară românească (coautor Paul Petrescu, Ed. Meridiane, 1981) sau Arhitectura populară românească (Ed. Meridiane, București,
1981) și Meșteșuguri artistice tradiționale – coautor Olga Horsia, Editura Enciclopedică, 1981. Rezultatele muncii sale de cercetare, în care au fost cooptati și alți specialisti de valoare, s-au finalizat în publicarea unor analitice privind zone etnografice relevante pentru bogăția și valoarea materialului artistic sau artizanal examinat, lucrări încadrabile într-un proiect pus pe picioare de Ion Vlăduțiu, precum a fost cazul unor lucrări precum: Zona etnografică Lăpuș – coautor Mihai Pop, Ed. Sport-Turism, București, 1984; Zona etnografică Vrancea – coautor
Tancred Bănățeanu, Ed. Sport-Turism, București, 1988; Tradiții și obiceiuri din Județul Olt. Zonele Câmpia Banatului, Olt și Romanați – coautor Rada Ilie, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2007 etc.

Doamna Stoica a publicat un neprețuit Dicționar de artă populară românească, unicul în bibliografia românească dedicat temei, al cărui prim volum a apărut în 1985, sub propria sa semnătură, la Editura Științifică și Enciclopedică. Doar cine cunoaște bine dificultățile cu care se confruntă editorii serioși în realizarea unei lucrări de tip dicționar poate realiza volumul enorm de muncă al autorilor și redactorilor care îi asigură apariția în condiții filologice perfecte.
În ultimele trei decenii, calitatea muncii filologice a redacțiilor editurilor din Țară este categoric mult inferioară celor din redacțiile editorilor din „regimul trecut”.
Fusereala, superficialitatea și neștiința au luat locul capacităților de revizuire critică a textelor editoriale și de aplicare a criteriilor filologice adecvate. Al doilea volum al acestui Dicționar a apărut la distanță de 12 ani de primul, în 1997, de data aceasta coautor fiind, împreună cu Doamna Stoica, și profesorul Paul Petrescu. A fost tipărit sub egida Editurii Enciclopedice, rezultată din dezmembrarea Editurii Științifice și Enciclopedice.

Salvarea in extremis a Muzeului Satului
În anii ’70–’80, Doamna Georgeta Stoica a fost funcționară în cadrul Ministerului Culturii și Educației Socialiste, denumit ca atare în 1971, în scopul punerii în practică a așa-numitelor Teze din Iulie (Cuvântarea lui N. Ceaușescu la Plenara CC al PCR din 6 iulie 1971 – n.n.), reconfigurat organizatoric prin decret în 1977 și „decedat” prin extincție naturală, în decembrie 1989. A avut poziția de inspector pentru muzeele de etnografie și artă populară: în acea perioadă acestea reprezentau un sector consistent din ansamblul de muzee aflate în subordinea directă sau sub îndrumarea respectivului minister.

În acea perioadă, la neo-rebotezatul minister, „dotat” cu un „program ideologic” clar de proslăvire a orânduirii în sunetele sarabandelor Cântării României, familia Ceaușescu luase în considerare desființarea Muzeului Satului din București, cu motivația că face o impresie necorespunzătoare înalților oaspeți străini care erau adăpostiți, în timpul Vizitelor de Stat, în Vila Elisabeta, reședință de protocol situată chiar în centrul ariei ocupate de muzeul creat de Gusti cu sprijinul Regelui Carol al II-lea și refăcut în timpul directoratului Focșa.

Între septembrie 1971 și noiembrie 1976, ministru al MCES a fost Dumitru Popescu, o veche cunoștință a mea de pe vremea când, timp de peste un an, am fost redactor la Scânteia (toamna ’65 – ian. ’67), de unde am reușit să plec în grabă înainte de rezilierea (la care se lucra) contractului pentru „inadecvare ideologică”. Dumitru Popescu – Klam, cum îl poreclise Mircea Horia Simionescu, inspirânduse din personajul din „Castelul” lui Kafka – era un funcționar de partid perfect adecvat principiilor, de el însuși promovate în presă și care împinseseră în primul plan al politicii țării naționalismul și voluntarismul febril al facțiunii ceaușiste din conducerea PCR.

Pe masa de lucru a lui Dumnezeu au stat multă vreme referatele inspectoarei Georgeta Stoica (ar fi cazul să fie reperate din arhive, admițând că mai există) prin care se recomanda și solicita explicit a nu se lua decizii care să ducă la demolarea Muzeului Satului sau „retransportarea” lui în altă parte.
Nu am văzut documentul cu rezoluția pusă de Dumitru Popescu-Dumnezeu, alias Klamm, perfect funcționar al regimului, dar persoană inteligentă și care știa bine că orice decizie amânată poate fi îngropată. Se pare, din auzite, că pe referatul făcut de inspectoarea generală Georgeta Stoica a scris ceva cam de genul: „rămâne unde este”. Motiv pentru care Muzeul acolo a rămas.
Doamna Stoica și-a continuat activitatea de cercetare și de studiere a patrimoniului de obiecte ale Muzeului Satului încă vreo câteva decenii, până în pragul pensiei și dincolo de acest prag, când a continuat a fi consultant științific de bază al instituției, aducându-și o contribuție științifică importantă din interiorul ei la valorificarea în special a artei populare din Romania, studiind sistemaric principalele arii de interes etnografic.

Esențială a fost contribuția avută de Domnia Sa la reorganizarea Muzeului Satului după catastrofalele incendii din 1997 și 20 februarie 2002, incendii care au produs daune uriașe. La data ultimului incendiu era deja la pensie de câțiva ani buni. A fost chemată atunci de Ministrul Culturii, Răzvan Theodorescu, să preia conducerea Muzeului pentru reorganizare, reabilitarea și integrarea sistemelor de protecție, refacerea patrimoniului, impulsionarea activității de valorificare a patrimoniului și a cercetării de bază.

S-a achitat în mod strălucit de obligațiile asumate. A organizat judicios munca, redând funcționalitate instituției. După perioada de urgență a rămas consultant științific principal al Muzeului Satului, unde i s-a menținut un birou până la sfârșitul vieții. În ultimele decenii de viață a avut o activitate științifică, aș putea spune, chiar frenetică. În anul 2004 a publicat monografia Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” (Editura Arc, București), o reevaluare și revizuire a volumului omonim din 2000 apărut la aceeași editură.

Pregătiri pentru călătoria de dincolo de amurg

În patru volume apărute consecutiv a comentat și ilustrat în publicațiile: Covoare din Transilvania și Banat (Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2008), Colecția de covoare din Moldova (Craiova, 2009), Colecția de covoare din Oltenia (Craiova, 2010) și Colecția de covoare din Muntenia (Craiova, 2011). Ultimele trei volume citate au apărut la Editura Universitaria, Craiova.
A reexaminat în ultimele decenii diferențierile stilistice regionale între costumele tradiționale din patrimoniul Muzeului Național „Dimitrie Gusti”, relevând specificități zonale și circulația motivelor decorative la nivel macro-regional și pe întregul teritoriu locuit de populația românească și de naționalitățile conlocuitoare. Cercetarea s-a finalizat cu publicații ce rămân repere și pentru studii viitoare.

A „zdurdat” printre piesele reprezentative pentru: Portul popular din Muscel (coautor Georgiana Onoiu, 2013), Costume tradiționale din Gorj (2014), Portul popular femeiesc din Suceava (coautor Georgiana Onoiu, 2015), Portul popular din Vâlcea (coautor Georgiana Onoiu, 2017), Portul popular din Câmpia Munteniei (coautori Paula Popoiu, Georgiana Onoiu, 2020). Toate au apărut la edituri cu bune contacte în mediile universitare și ale studiilor umaniste. Însiruirea de mai sus are și sensul de a sublinia spiritul de echipă în care s-a lucrat în examinarea
materialului și în pregătirea lui pentru publicare. Spirit constructiv, moștenit de la echipele lui Gusti și cu care succesorul acestuia la conducerea Muzeului Satului, Gheorghe Focșa, era familiarizat. Si cu care era familiarizată atât Doamna Stoica.
„Urmașa” sa la direcția Institutiei, Prof. Univ. Paulina Popoiu, se inscrie de multà vreme pe traiectoriile acestor experiente.
Recunoașterea academică a meritelor deosebite ale Distinsei Doamne Stoica a venit târziu, fiind mai mult decât meritată. A fost, de altfel, o persoană de o modestie exemplară, a cărei cultură generală și a cărei educație făceau din dânsa un interlocutor afabil și prietenos. A evitat cu grijă coteriile specifice mediului universitar și academic și, în viața de zi cu zi, era de o modestie exemplară și educată. Lipsa ei din peisajul certăreț al gloriei efemere era și o garanție a seriozității comportamentale și științifice.
*
Tot ceea ce a înfăptuit în cursul vieții a fost, după cunoștința mea, „punând suflet”, cum spune o expresie populară. Nu știu exact ce este sufletul. Mai nou, unii oameni de știință pretind că este o formă necunoscută de energie care părăsește corpul când se epuizează imponderabilul, nevăzutul și impalpabilul combustibil ce alimentează funcțiile vitale și că aceasta, la ieșirea din corp, mai recent, a putut
chiar fi recepționată ca un semnal electronic de o formă indefinită, ce ar fi fost chiar surprinsă într-o fracțiune temporală infimezimală.

Doamna Georgeta Stoica era energică, avea o viață care mergea înainte parcă împinsă de un flux invizibil de putere, care era dincolo de accepțiunea mecanicistă a acesteia din expresia „a pune suflet”.
O reprezentare plastică a noțiunii de suflet am avut în anii copilăriei, în timpul unui vis dintr-o după-amiază de vară. Era în timpul verii, în jurul zilei Adormirii Maicii Domnului, în tradiția ortodoxă, adică a Adormirii Mariei în tradiția catolică.

Aveam în jur de 6–7 ani și abia sosisem acasă după o zi de zbenguială pe malurile răcoroase ale Ialomiței. Era cald și pe sala lungă, cu pilaștri de lemn de brad, a casei noastre mama mea, Maria, aranjase o măsuță rotundă pe care pusese farfurioare cu dulceață de vișine, cu care își trata de regulă, în anumite ocazii, după-amiaza, prietenele sau rudele din vecinătate, sosite în vizită. Eram obosit și mi s-a recomandat să mă odihnesc pe un pat, într-o cameră prin a cărei ușă deschisă auzeam zumzetul conversației doamnelor cu mama. Deasupra patului
părinților, pe care m-am asezat s-a aflat pe toatà durata vietii acestora o icoană a Maicii Domnului din secolul al XIX., asupra iconografiei căreia nu insist: am studiat-o multe deceniii mai tarziu. Era de tipul grecesc al icoanei Eleusa comun numită in romană Maica Dulcei Mangaieri. O tipologie ce a avut o ràspandire exceptioanlă in lumea ortodoxă, mai ales cea a slavilor de răsàrit, unde era cunoscută sub denumirea de Maica Domnului din Vladimir, sosită in Rusia in anul 1131 sub impăràtia lui Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143), trimisă la Vladimir in 1155, unde a ràmas panà la transferarea ei la Moscova. O icoană căreia i s-au atribuit numeroase minuni si rolul de salvatoare si mangaietoare de vieți.

In camera părinților copilul din mine a intrat într-o anume letargie și am avut senzația ciudată că mă văd afară din încăpere, deasupra curții și nu în curte, mișcând din mâini ca și cum ar fi fost aripi și ridicându-mă de la pământ câteva sute de metri. Eram îmbrăcat într-un stihar, lungă cămașă albă, așa cum se îmbracă de regulă în timpul slujbei „copiii de altar” care îl ajută pe preot ținândui în mână cădelnița sau alte instrumente sacre. În aer mă mișcam schimbând direcțiile și de sus vedeam casa noastră cu curtea, cu mama și invitații; peste gârla
Ialomiței vedeam, càtre apus colinele din jurul Vilei Colonelului Cocoș și a soției sale mătușa Lucia Grigorescu, ei privindu-mă din marele lor balcon de la primul etaj; spre miază-noapte vedeam rul străpungând dealurile și, în fund, hăt departe Caraimanul; iar în spatele casei noastre, moara lui Diaconescu, clopotnița și biserica cu curtea ei, folosită și ca cimitir pentru familiile al căror nume era invocat constant de părintele Ciurea în pomelnicul de la sfârșitul liturghiei. În jos, pe linia râului, vedeam până dincolo de Buciumeni, către Pucioasa și chiar mai
departe. La un moment dat am încetat să mai imit bătaia aripilor unei păsări și mam oprit suspendat între cer, râu și pământ. Am avut senzația că voi cădea și mă voi zdrobi de pietrele din albia râului. A fost o senzație de teamă și instinctiv am început să bat din nou din aer și să plutesc speriat. Am scos, se pare, un strigăt de teamă și m-am trezit având o sudoare rece, cu mama și prietenele ei în jurul meu,
alarmate de strigăt. M-au întrebat ce mi s-a întâmplat.

Am povestit unde mi s-a părut că am fost si ce am vàzut zburând. Am întrebat-o pe mama mea dacă eram chiar eu acolo sus. „Nu erai tu, era doar sufletul tău” — mi-a spus. Nu am înțeles nimic și mi-au trebuit decenii ca să presupun câte ceva. Ceea ce mama numea „sufletul tău”, eram chiar eu, dar într-o altă dimensiune, imaterială, deoarece eu cel real eram „jos”. A fost aceasta prima mea idee despre trecerea unei pàrtii din mine – care era denunită de mama mea „suflet” – undeva sus, in spațiul zilei senine.

Tot ce mi s-a intipàrit in memorie in „urcarea” mea desupra văii Ialomiței mi-a rămas in memorie pentru tot restul zilelor. Nu stiu de ce mi se intamplă si azi sà imi imaginez, intre somn si trezire, unele locuri pe care le-am indrăgit si prin care a fost, sau in care s-au petrecut evenimente la care si eu am luat candva parte si care mi-au marcat copilăria, adolescența si chiar viata. Le văd in mintea mea de sus, in momente cand memoria afectivă se manifestă cu intensitate: imi apar asa cum le-am cunoscut fizic, in cadru intrand personajele de atunci, din momente precise, totul fiind ca „intr-un azi-de-ieri”.

Nu doresc a mă lungi. Despre ipostazele sufletului există o intreagà literaturà, pe care nu o putem despărți de credintele relative la fiintă, de tema minusculei ei complexitàti in infinitul cosmic. Tema ființei umane come microcosmos (inzestrat de suflet) in cadrul macro-cosmosului are rădăcinei solide in filosofia si chiar arta renasterii. In antichitate Aristotel a dedicat sufletului un tratat, apărut in romanà la Editura Humanitas in 2005, tradus din greacă si ingrijit de Alexander Baumgarten. O altà traducere, semnată de I. D. Stefànescu si prefațà de Nicolae
Boboc a fost publicatà in 1969 de Editura Stiintificà. Si am putea continua.

Momentan să ne mulțumim cu consideratia aristotelicà dupà care sufletul este principiu al vietii si ființelor. In amiaza despre care v-am vorbit mai sus as putea spune, urmand indicația mamei mele, cà principiul vieții iesise temporar din mine si privea fiintele vii si tot ce este legat de ele, chiar dacà nu au infàtisare umanà si sunt vii deoarece „ființeazà”.

Părăsirea trupului de către suflet este o temă esentială a tuturor credintelor religioase. O temă asupra càreia s-a aplecat si Pàrintele Cleopa de la Manastirea Sihăstria, la care ne-am referit la inceputul acesto insemnări. El ne spune cà „de când murim şi până la 40 de zile, când are loc judecata particulară a sufletului şi se hotărăşte de Dumnezeu unde o să stăm, la bine sau la rău, până la judecata de apoi, este un timp de tranziţie, adică un timp provizoriu, pentru drepţi şi pentru păcătoşi”.
In prima zi după moarte are loc, dupà Cleopa, „întâlnirea cu îngerul păzitor”, care ne-a păzit nevăzut si in timpul morţii. In ziua a doua si a treia dupà moarte, sufletul si ingerul „trec in revistà” retrospectiva vieţii. Ingerul il plimbă pe om „pe unde a umblat în toată viaţa”. „Sufletul înconjoară pământul cât ai clipi din ochi.

Sufletul nostru şi îngerul păzitor merg mai repede ca razele fulgerului. El numai gândeşte şi a şi ajuns în locul acela, căci merge ca gândul”. Îngerul ii arată sufletului „unde a făcut bine şi unde a făcut rău.” In cea de a treia zi sufletul are o viziune asupra propriului trup: „Vede că plânge mama, plânge sora sau soţia sau soţul.
Vede că plâng neamurile după el şi îi pare rău. Dar nu mai are grija noastră”. Tot in ziua a treia „sufletul trece prin Scaunul Sfintei Treimi, (…) in Rai, unde isi intalneste neamurile”si unde ràmane pentru 6 zile.

La 9 zile după moartea fizică – scrie Cleopa – „sufletul este trimis 30 de zile prin iad, unde vede „Focul cel nestins”, „Gheena”, „Fântâna adâncului” şi „Iezerul de foc” de la Apocalipsă. Dupà care „in cea de-a 40-a zi, îl iau îngerii şi-l duc a treia oară la scaunul Preasfintei Treimi, la judecata particulară, unde i se hotărăşte destinaţia până la Judecata de Apoi”.
Eu as vrea să cred cà Doamna Georgeta Stoica nu a urmat acest parcurs si că Ingerul Păzitor, de comun cu mai marii săi, i-a acordat o dispensà ca sà poată vizita nu Iadul, deoarece stim cu totii se care este situatia acolo, ci locurile pe care le-a indràgit si a văzut acei oameni minunaţi pe care i-a frecventat toatà viaţa, cu respect si stimă pentu osardia cu care participau la vesnicia satului, ba chiar o construiau continuu.

Cine a insoțit-o sufletul prietenei si profesoarei noastre intru ale artei si umanitàtii in acest ultim voiaj de multe zile, invizibil muritorilor de rând, pe deasupra spatiului terestru si caselor din munții si campiile noastre, nu stim.
Insoțitorul-călàuză in lumea de dincolo la egipteni era zeitatea Anubis, reprezentată adeseori ca o fiinţà umană cu cap stilizat de sacal. La etrusci, in secolul al VII-lea i.e.n. drumul spre „dincolo” este reprezentat de fiinte acvatice teriomorfe ce isi trag spinarea asemănătoare cu o urnă funerarà ovală cu capac, asezatà pe un car cu 4 roti. O uluitoare operà in bronz cu acest tip de reprezentare, se află chiar la intrarea in Muzeul Etrusc de la Tarquinia. (Foto 2)

La Volterra, provincia Pisa, există unul dintre cele mau frumoase muzee de artà etruscă: Museo Guarnacci, unul dintre cele mai vechi muzee publice din lume, intemeiat in 1761 de nobilul abate Mario Guarnacci (Volterra 1701-1785), care a donat orasului său un imens patrimonio archeologic-artistic ce cuprinde unele emotionante reprezentàri ale plecàrii sufletului in „lumea de dincolo”. Càtre ea se pleacà, in reprezentàrile sculpturale, mereu in doi, intr-un car, indiferent dacà, la „data plecàrii, unul din cei doi, soțul sau soția, nu mai era in viatà. Act de solidaritate postumă….

Imi place sà cred cà Distinsa Doamna Georgeta Stoica a revizitat, impreună cu sotul sàu, Domnul profesor universitar Adrian Găzdaru (1930-2015) (Foto deschidere) , cu care a avut un matrimoniu fericit si lung, durat peste sase decenii, toate colțurile de țarà pe care le-a cutreierat, s-a reintalnit cu ceea ce iubea mai mult la satul romanesc: vesnicia.
Imi mai place sà mai cred cà această „càlàtorie a sufletelor” celor doi va dura mult mai mult decat zilele canonice prevàzute de monahul Cleopa si că ne vom intalni candva intr-un loc indrăgit, care nu neapărat va fi pe Campiile Elizee, rezervate sfinților, ci undeva deasupra plaiurilor Sarmisegetuzei Regia sau plaiurilor Bucegilor copilăriei mele. Mà vor recunoaste usor. Voi avea cămasa lungă, albă.
16.09.2025

Foto 2. Carul sufletelor. Tarquinia. Muzeul Arheologic