Anda Caropol, o carieră sinonimă cu scena de la „Nottara“

În foaierul Teatrului „Nottara“ am cunoscut-o pe Anda Caropol, o actriţă care a onorat scena teatrului mai bine de jumătate de secol. Emoţiile acestei întâlniri memorabile m-au determinat să conştientizez că am în faţă o istorie vie, o lume pe care nu mai pot să o cunosc astăzi decât prin amintirile celor ce au fost. Vorbim despre teatru de altădată, actori vechi şi despre modul, catalogat în prezent de unii ca fiind perimat, în care aceşti oameni priveau meseria de actor şi publicul de teatru. Oameni precum Horia Lovinescu, Emil Hossu sau George Constantin erau încă vii în ochii ei gata să lăcrimeze la primul contact cu trecutul, cu acel trecut al unei lumi necunoscute mie, necunoscute multora.

Cotidianul: Ce v-a învățat teatrul?

Anda Caropol: Destinul meu se contopește cu cel al Teatrului „Nottara“, pe care l-am slujit cu evlavie și fidelitate mai bine de 50 de ani. Lecția demnității și a umilinței față de meserie am învățat-o de la mari profesori ai școlii noastre de teatru. Am terminat în 1960 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti, specializarea Arta actorului, la clasa profesorului A. Pop Marţian, care cu adevărat vă spun… era un mare domn, un profesor sever, exigent, neiertător, dar în același timp sensibil, creativ, cu mult umor, dacă știai să-l citești. Avea un respect față de valorile reale și detesta diletantismul cu pretenții. Am avut și o pleiadă de asistenți care mai de care: Ion Coja, Mihai Berechet, Horia Popescu, Cornel Dodea. Despre colegii mei ce să mai vorbim: Stela Popescu, Rodica Popescu, Sebastian Papaiani, Dorel Varga și ceilalți. După 1960 am fost repartizată la Cluj. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dar după un an am dat concurs la noul teatru înființat în București, „Barbu Delavrancea“, apoi a urmat concursul de la „Nottara“, unde, fără întrerupere, sunt din 1964. Dorința de a fi pe scenă a fost mai mare decât micile regrete strânse în timp față de rolurile pe care nu le-am primit. Iubesc teatrul! Iubesc publicul! Nu puteai să nu dorești să fii într-un teatru condus de doi mari domni: Horia Lovinescu și secretarul literar Alecu Paleologu. După părerea mea, am tot ce i-ar trebui unui actor, dacă vrea să reușească. Sunt timidă, tăcută și de o modestie exagerată. Sunt proastă de bună ce sunt. În schimb sunt muncitoare, perseverentă. Nu mi-am propus să reușesc. Muncesc cu pasiune și dăruire, fără să mă gândesc sau să aștept de undeva o recompensă. Nu m-am luptat pentru vreun rol. Nu m-am bătut să-l obțin. Rolurile au venit ele la mine.

Cum ați ajuns în București?

În București am ajuns dând concurs la un teatru nou-înființat de pe Ștefan cel Mare, care s-a numit „Barbu Delavrancea“ şi care a devenit ulterior Teatrul Regional București. Am făcut o grămadă de deplasări în toată Regiunea București. Câte deplasări, Doamne! Şi câte spectacole jucate în sate! Am stat un an, un an și jumătate, până s-a anunțat concurs la Teatrul „Nottara“. Am venit și am dat concurs din „Mica Studentă“ și am fost printre norocoșii de atunci, căci în aceea vreme și-a făcut domnul Horia Lovinescu trupa tânără cu care a mers înainte. Atunci au venit Alexandru Repan, Emil Hossu, Ştefan Sileanu, Melania Cârje, Lucia Mureșan, Tudorel Varga… sper să nu uit pe cineva.

Cum simțiți scena azi?

Am avut o mare șansă când directorul care era atunci m-a chemat în momentul pensionării. Nu a fost un moment ușor. Dar mi-a propus să fiu colaborator în continuare și asta m-a salvat. Vreau să spun că au fost momente în care jucam mai mult din postura de colaborator decât din cea de actriță angajată. Sper să mă ajute Dumnezeu să am sănătate să pot să joc, pentru că altfel nu știu… linia de plutire… Nu-mi imaginez viața fără teatru! Și nici nu vreau. Am avut în vara asta (2016) o perioadă mai nefericită a vieții mele din punctul de vedere al sănătății și vă spun că am emoții ca la premieră.

Ce vă amintiți despre George Constantin?

Am jucat cu George Constantin în „Henric al IV-lea“ de L. Pirandello, în regia lui Giurchescu Lucian. Am jucat cu el în multe spectacole. Era un om drăguț, amabil, curtenitor. Era ceva ce astăzi pare de neînlocuit și când văd ce asemănare izbitoare este între el și fiul său mă bucur nespus.

Aveți vreun regret?

Am fost căsătorită cu actorul Ion Marinescu vreme de 17 ani și după această căsnicie nu mi-a mai trebuit alta. Merge și așa! Am lângă mine o prietenă. A fost recuziteră la noi la teatru. Este vorba despre Anca Bardoș. A fost o perioadă în care a trebuit să plec în America și i-am lăsat câinele. Avea mereu grijă de el când plecam în turnee. Suntem ca niște surori. Îmi doresc la cei 77 de ani ai mei să nu-mi ia Dumnezeu sănătatea, dar nici boala asta grea, teatrul. Emoția e aceeași după mai bine de jumătate de secol când pășesc pe scenă! Emoția nu dispare cu timpul, rămâne la fel! După atâta amar și amar de vreme, eu acum am emoții!

„Nu m-am luptat pentru vreun rol“

Anda Caropol a absolvit în anul 1960 Institutul de Artă Teatrală şi ­Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti, specializarea Arta actorului, la clasa profesorului A. Pop Marţian. Din anul 1964, Anda Caropol începe să apară pe afişele Teatrului „Nottara“: „Sonet pentru o păpuşă“ de Sergiu Fărcăşan, regia: Lucian Giurchescu (1964); „Au fost odată două ­orfeline“ de Adolphe Philippe d’Ennery, regia: Sanda Manu (1966).

În actuala stagiune o puteţi vedea în următoarele spectacole: „Titanic vals“ de Tudor Muşatescu, în regia lui Dinu Cernescu, „Călătoria“ după ­Constantin Abăluţă, în regia lui Gavriil Pinte, şi „Iubirea la oameni“ de ­Dmitri Bogoslavski, în regia Evgheniei Berkovici.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.