Cântatul pe dos

Sfântul Augustin are de vorbit în cartea sa „Cetatea lui Dumnezeu” despre desăvârșirea trupului omenesc înainte de Păcat. Ipoteza lui Augustin este că acel trup era supus voinței, iar voința omenească era în perfectă ascultare a celor divine.
Ca să exemplifice această ascultare fără păcat, Augustin arată, per contrarium, cum voința unora ajunge acum, după Cădere, să controleze incontrolabilul trup și dă, între altele, această situațiune: „Alții imită așa de bine viersul păsărilor, al animalelor și glasul celorlalți oameni, încât nu-i cu putință să nu te înșele; în sfârșit – așa încheie Augustin șirul de exemplificări –, când poftesc și fără vreun miros neplăcut, alții scot prin anus sunete diferite, de parcă ar cânta cu acea parte a trupului.”
Am avut un coleg de stagiu militar care trăgea vânturi după comandă. Pe număratelea. Un alt coleg i-a comandat 45 de vânturi și respectivul a tras 44. Ce s-o fi întâmplat după al 44-lea de nu a mai venit și al 45-lea? Era un pariu la mijloc. S-o fi emoționat performerul?

Fără glumă, cineva spune că acela care va fi următorul Buddha va controla prin voință tot ce poate cânta în trup (laringele, mațele etc.) și va ține cuvântări care vor semăna mai degrabă cu niște compoziții ale lui Bach decât cu ceea ce înțelegem noi prin cuvântare.
Nu ne obligă nimeni și nimic să credităm această profeție, dar ne putem aduce aminte mitul lui Orfeu (care nu povestea despre viitor în aparență). Acest „personaj” era văzut ca îmblânzitor al animalelor prin cântec.

Teosofia vechi orientală, exoterizată în ultima treime a secolului al XIX-lea, vorbește despre evoluție altfel decât o face darwinismul. Despre laringe spune că are a deveni un fel de harfă. Ritul de sorginte orientală care modulează coral vocalele a și u, împreună cu consoana m (a-u-m), prefigurează o evoluție a etericului (a vitalității) din noi. Corporalitatea eterică este „văzută” a fi una formată din esențe ritmice (temporale). Cum este, în fapt, „corporalitatea” muzicii. Iar inițiații vechi orientali se așteaptă la posibilitatea ca Maitreya, următorul Buddha, să rafineze aceste ritmuri în așa fel încât să facă de rușine platonismul, care spune că avem în trupul nostru fizic o copie plină de defecte a unui prototip spiritual.

Această viziune evoluționară optimistă merge în contra pesimismului actual, care se așteaptă la o tot mai mare robotizare a omului. Dar și un modern occidental, Marshall McLuhan, se aștepta – pe termen lung – la derobotizarea noastră. El considera că mediile electronice de comunicare vor restabili echilibrul primordial al simțurilor noastre, acela în care auzul nu era mai puțin important decât văzul, iar tactilul era „regină”.

Preponderența văzului în ansamblul simțurilor noastre actuale s-a formatat în urma apariției literelor de tipar și a industrializării producției de cărți.
Analfabetismul funcțional (alfabetizarea nefuncțională, în fapt) ar putea avea, așadar, și o altă față. Ar putea fi semnul negativ al unor noi începuturi pozitive. Unele care, în cele din urmă, ar putea face parte dintr-o nouă eră de oralitate: o nouă era a armoniei simțurilor noastre fizice. Exemplul dat de episcopul Aurelianus Augustinus în bătaie de joc ar putea sta, în viitor, pe soclul unui profetism pe care intuiția sa era capabilă, iar conștiența sa nu știa nimic. Nu are să fie de niciun folos însă noul echilibru dacă în conștiența noastră au să crească idolii materialismului, în loc să reapară „muzicalitatea” temeiurilor aflate în spirit.