“Amintiri din restul vieţii mele”
Radu Mărculescu (1915–2011) şi-a povestit perioadele de detenţie (1942–1951 şi 1959–1964) în două volume ale căror titluri vorbesc de la sine: “Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică” şi “Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc” (Humanitas, 2010 şi 2012).
În cartea “Amintiri din restul vieţii mele”, pe care a scris-o până în ultimele lui zile, autorul îşi aminteşte de întâmplări şi întâlniri semnificative din afara anilor de pătimiri. Capitolele scurte, înlănţuite în ritmul rememorării, evocă momente pitoreşti, cu parfum de epocă, din copilărie, episoade amuzante sau dramatice din adolescenţă si prima tinereţe. O selecţie de fotografii şi facsimile din arhiva familiei conferă un plus de autenticitate istorisirii.
Radu Mărculescu îşi încheie cu acest volum trilogia unei vieţi trăite frumos şi deplin, în ciuda suferinţelor îndurate – sau poate tocmai de aceea.
„Dă-mi, Doamne, inspiraţie şi putere să scriu până la sfârşitul vieţii! Atât de drag i-a fost scrisul lui Radu Mărculescu, încât aceasta i-a fost dorinţa cea mai fierbinte. Neclintita sa credinţă în Dumnezeu l-a ajutat. A avut inspiraţie, împrejurări favorabile şi timp să-şi termine povestea vieţii înainte ca, într-o noapte din iulie 2011, să ne părăsească pe neaşteptate. Să sperăm că opera lăsată în urmă îl va face să supravieţuiască uitării“, scria Gabriela Mociulschi Tanascaux.
„De Sfântul Spiridon (12 decembrie), patronul liceului [Spiru Haret], se făcea o mare serbare care consta de obicei dintr-un spectacol revuistic pus pe scena Teatrului Naţional. Organizarea acestui spectacol revenea celor din ultima clasă, a opta. În anul în care noi înduram urgia barbiliană (1927), în acea ultimă clasă figurau mai mulţi elevi de excepţională calitate, printre care Haig Acterian, Vojen şi Constantin Noica. Ultimul a fost chiar cel ce a scris textul revistei, a regizat-o şi a interpretat unele roluri.
Subiectul viza cancelaria liceului, ai cărei profesori, interpretaţi fiecare de către un elev, defilau pe scenă în hainele lor tipice, cu ticurile şi apucăturile lor, cântând cuplete în care se autoironizau. Scenele erau nespus de hazoase, publicul râdea în hohote, chiar şi profesorii vizaţi râdeau, unii cam mânzeşte. Era ca la saturnaliile Antichităţii romane, când, de ziua lui Saturn, li se permitea sclavilor să spună orice glumă pe socoteala stăpânilor…”
Lansarea va avea loc joi, 4 aprilie, ora 18.30, Librăria Humanitas Kretzulescu. Prezentarea va fi făcută de criticii Dan C. Mihăilescu, Gabriela Mociulschi Tanascaux, Radu Şerban Palade şi Lidia Bodea.
“Evadarea tăcută”
3.000 de zile singură în închisorile din România.
„Vreau să vorbesc de starea de detenţie, ca atare. Cu perfecta cunoaştere a faptelor. Viaţa de toate zilele într-o celulă. Cred că am trăit o experienţă unică. O femeie, singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuţi din ore, din minute, din secunde. Secundele acestea aş vrea să le povestesc, aceste 3.600 de secunde dintr-o oră, aceste 86.400 de secunde dintr-o zi, care se târşâie încet, de-a lungul trupului, şerpi băloşi urcându-ţi-se în spirale de la picioare până la gât, fără răgaz, fără milă, de dimineaţa până seara şi în nopţile de insomnie, prea dese, continuând să te înlănţuiască fără odihnă şi fără oprire, la nesfârşit. Pentru că vreau să vorbesc şi de demnitatea umană. Şi de acele femei, mai târziu tovarăşele mele de penitenciar, care, împotriva a tot şi a tuturor, au rămas fiinţe profund umane.
Şi ca să afirm o speranţă. Speranţa că într-o zi îndepărtată omul va învinge firea. Nu schimbând cursul apelor, deşerturile sau cucerind cosmosul, ci schimbându-se pe sine însuşi. Schimbându-şi inima şi mintea”, mărturisea Lena Constante, autoarea acestui impresionant volum.
„Sunt pagini extraordinare, scrise de Lena Constante, pictoriţă şi scenografă româncă închisă în spaţiul unei celule de cinci metri pătraţi, unde timpul picură cu o încetineală care poate ucide sufletul şi mintea. În cartea Lenei Constante, apreciabile sunt unicitatea mărturiei şi austeritatea în chip straniu poetică a stilului. Şi, după ce am isprăvit lectura, continuăm să auzim vocea acestei femei care a reuşit să evadeze în liniştea propriei minţi: ce răzbunare splendidă asupra călăilor săi!”, scria Marilia Piccone.
„«Evadarea tăcută» este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă. În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mentală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă.
Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie; totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o”, scrie Angela Tarantino, traducătoarea ediţiei italiene, “L’Evasione silenziosa”, Nutrimenti, 2007.
„Fără să fie scriitoare, Lena Constante scrie aici literatură adevărată, pentru că, tot astfel cum traversarea infernului concentraţionar o obligase să descopere resursele spirituale ale omului în genere, punerea respectivei traversări «în naraţiune», reamintirea ei în ordinea unei poveşti o conduc pe neştiute la resursele figurative ale limbajului, cele care întemeiază, dintotdeauna, literatura. Pregnanţa mesajului cărţii, forţa sa educativă şi recuperatoare sunt cu atât mai mari – şi mai justificate. Cititorii vor descoperi în paginile acestui volum o istorie exemplară nu numai despre adevăr, ci şi despre aşezarea acestuia în cuvinte”, specifica Ioana Bot.
Lansarea are loc miercuri, 10 aprilie, la ora 19.00, la Libraria Humanitas de la Cişmigiu.
Radu Carp, “Religie, politică şi statul de drept”
Secvenţele unei acomodări
„Nici pe departe nu am pretenţia de a fi epuizat toate felurile de abordare a politicii, religiei şi a cadrului care poartă numele de stat de drept, în modul în care acestea ne-au însoţit prezentul. Am dorit să fiu doar un cronicar fidel al timpurilor noastre. Un cronicar care nu ezită să spună ce gândeşte şi să gândească înainte de a spune, un cronicar care foloseşte întregul bagaj avut la dispoziţie, de la verb la nota de subsol. Îmi doresc ca această carte să fie parcursă cu detaşare şi să nu fie privită drept ceea ce cu siguranţă nu este: un instrument prin care politica se desprinde din condiţia de obiect de studiu şi se transformă în interes partizan. Îmi doresc ca această carte să poată fi oricând recitită pentru a fi privită drept cronica umilă a unei perioade în care istoria s-a derulat într-un ritm alert, uneori chiar peste puterea noastră de înţelegere”, scria autorul Radu Carp.
“Pătimirile şi măreţia lui Richard Wagner”
În 1933, invitat să ţină o conferinţă cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea lui Wagner, Thomas Mann scrie eseul “Pătimirile şi măreţia lui Richard Wagner”, un fel de mesaj de adio transmis Germaniei pe care, după prezentarea conferinţei, avea s-o părăsească pentru totdeauna. În felul acesta, Thomas Mann se despărţea de o lume care îi devenise nu numai străină, dar şi toxică. Tema conferinţei avea o semnificaţie aparte: Wagner era cea mai puternică figură artistică pe care propaganda nazistă o confiscase. De aceea romancierul a simţit nevoia să-l aşeze pe compozitor în locul care-i era propriu: în tradiţia Romantismului german şi în universalitate. Numeroasele şi profundele afinităţi dintre cei doi mari creatori fac ca eseul lui Thomas Mann să fie, poate, cea mai subtilă analiză a operei lui Wagner.
“Gluma”
Cineva se joacă cu vieţile noastre – pare să spună Milan Kundera în primul său roman –, cineva leagă şi dezleagă întâmplările în care suntem atraşi cu sau fără voie, împingându-ne în fundături sau oferindu-ne brusc o libertate cu care nu ştim ce să facem. Cineva îşi râde de noi, propunându-ne idealuri care se transformă irevocabil în propriul lor simulacru, fără a înceta totuşi să ne urmărească şi să ne otrăvească existenţa. Cineva se uită la noi necruţător, înregistrând fiecare mişcare a noastră cu o privire de gheaţă ce nu lasă nicio speranţă. Şi tocmai acest chip, redat de această privire, e cel pe care, mai presus de toate, ni-l oferă “Gluma” – chipul de ieri, de azi şi dintotdeauna, în care suntem somaţi să ne recunoaştem.
“Nemurirea”
Lumea zugravită în “Nemurirea” este o lume descompusă, alcătuită din cioburi care pe alocuri se îmbucă fără fisură şi pe alocuri refuză orice potrivire. Un gest nelămurit, o pereche de ochelari sparţi, o senzaţie tulbure sunt, în romanul lui Kundera, suduri capabile să abolească timpul, să creeze punţi peste care se trece cu uşurinţă dintr-un veac într-altul. Aproape nimic, în schimb, nu reuşeşte să apropie personajele prinse în vacarmul prezentului; mişcările lor ascultă parcă de o nehotărâtă plutire printre hazarduri şi alternative. Întreg derizoriul existenţei, începând chiar cu ispita inconsistentă a nemuririi, scapă totuşi în chip straniu de sub imperiul grotescului, atât de familiar autorului: o tentă de crepuscul răzbate parcă pretutindeni din fiecare pagină a acestui minunat roman.
“Dosarul de securitate al unui ambasador”
În ianuarie 1988, după ce îşi încheiase misiunea în însorita Cuba, Coen Stork era numit ambasador al Regatului Ţărilor de Jos în mohorâta Românie ceauşistă. Abia venit la Bucureşti, el i-a intrigat pe oficiali cu felul său dezinvolt de a se purta şi de a lega prietenii cu scriitorii şi artiştii români. Imediat a fost bănuit de spionaj şi a fost „dat în lucru” la Direcţia a III-a, care avea în sarcină contraspionajul. Zi de zi, pas cu pas, ca într-un roman pe jumătate absurd, pe jumătate comic, Securitatea l-a filat pe străzile Capitalei, i-a ascultat convorbirile, i-a scotocit prin bibliotecă, i-a sustras agenda şi a plantat, la ambasadă şi la reşedinţă, iscoade în chip de bucătărese, menajere, secretare, profesori de chitară. Printr-o imensă şi costisitoare desfăşurare de forţe, Securitatea ajunsese, în decembrie 1989, să-i cunoască destul de bine preocupările, stilul de lucru şi prietenii români. Ar fi fost victima iminentă a unei acţiuni de compromitere, dacă nu ar fi căzut regimul. Din dosarul de urmărire informativă, burduşit cu sute de note, sinteze şi propuneri de măsuri au fost selectate documentele care vorbesc cel mai mult despre abuzurile Securităţii şi despre apăsătoarea atmosferă de la sfârşitul anilor ’80. Astfel a fost întocmită o carte pe care, dacă licenţa ar fi îngăduită, am numi-o „roman de filaj”.
“Puşca de vânătoare”
„O proză delicată ca o petală de cireş, o operă fantomatică ce alunecă deasupra aparenţelor lucrurilor pentru a le pătrunde mai bine misterul: Yasushi Inoue este scriitorul cel mai limpede şi enigmatic al literaturii secolului XX”, scria în revista “Lire”.
Recunoscându-se în personajul unui poem, solitarul Josuke vrea să-i explice autorului motivele însingurării sale. Nu are nevoie să spună nimic. Trei scrisori îi vor recompune destinul în ochii celorlalţi, aşa cum i l-au rescris atunci când le-a citit şi el. Sunt scrisorile a trei femei – Midori (soţia lui Josuke), Saiko (amanta lui, care s-a sinucis) şi Shoko (fiica acesteia din urmă). Trei voci care spun aceleaşi întâmplări, însă fiecare altfel, iar în aceste infime derapaje se întrevăd adevărul unei vieţi, povestea unei iubiri, raţiunea unei infidelităţi, răzbunarea unui orgoliu rănit. O revelaţie amară pentru bărbatul care credea că-şi stăpâneşte şi înţelege destinul, scrisorile în care femeile din viaţa lui îşi dau jos măştile sunt mărturia misterului indescifrabil al fiecărui suflet.
Valurile pământului
Romanul scriitoarei Anuradha Roy este câştigător, în 2011, al “The Economist Crossword Prize”, finalist la “Hindu Literary Award”, nominalizat la “DSC Fiction Prize” şi la “The Man Asian Literary Prize”, “Editor’s Choice New York Times”.
Având drept cadru decorul feeric al munţilor himalayeni, “Valurile pământului” este un roman despre conflictul dintre tradiţie şi modernitate şi totodată despre puterea naturii de a vindeca răni sufleteşti. Când Maya îşi pierde soţul, pe Michael, într-una dintre expediţiile pe Himalaya ale acestuia, îşi dă seama că singurul loc de pe pământ în care ar putea să-şi continue viaţa este un orăşel din preajma lacului unde s-a petrecut tragedia. Confesiunea emoţionantă a Mayei e dublată de o radiografie a Indiei profunde, care dezvăluie o lume spectaculoasă, a tuturor contrastelor.
„La fel de bine scris ca un atlas al dorinţelor zadarnice, acesta este un roman despre dragoste şi ură, tradiţie şi schimbare, pierdere şi suferinţă, a cărui acţiune se petrece într-un peisaj de neuitat”, aprecia “The Independent”.
