Repet întrebarea lăsată fără răspuns în episodul anterior: cum este posibil ca eforturile dramatice ale lui Adrian Marino de a da un sens superior existenţei să fie întâmpinate cu macularea grobiană a memoriei sale?
Succesiunea evenimentelor poate fi uşor refăcută. Apariţia volumului „Jurnalul unui om singur” a generat şi un val de reacţii la opiniile critice aduse unor intelectuali publici. În acel moment – anexa de intrări confirmă data -, Mircea Dinescu a cerut dosarul lui Marino ajuns de la SIE la CNSAS, în 2004, după desecretizarea lui. A lansat acuzaţii publice la adresa cărturarului, publicate în „Evenimentul zilei” din 9 februarie a.c.: „Marino minte şi mort. Există la CNSAS documente care dovedesc faptul că Adrian Marino a fost informator în Direcţia a III-a”; „În vreme ce eu eram arestat la domiciliu, el se întâlnea cu băieţii în Cişmigiu şi dădea informaţii. Îi plăcea Cişmigiul, criticul nostru era foarte «romantic»”. Susţinerile sale reprezentau o încălcare gravă a prevederilor Ordonanţei 24/2008, în sensul art. 30, (3) şi (4).
Au urmat imediat declaraţii de întâmpinare a celor spuse de Mircea Dinescu. Nicolae Manolescu a întărit sentinţele poetului adăugând „argumente”: „Dinescu are dreptate, deşi este mult prea slobod la gură şi n-ar avea dreptul să dea asemenea informaţii”; „Legătura lui Marino cu Securitatea s-ar fi putut dezvolta, potrivit lui Dinescu, în perioada în care Marino a fost plecat în străinătate. Între 1971 şi 1972, Marino a făcut o specializare în Elveţia, supervizat de marele comparatist, profesorul René Étiemble”. Tot în „Evenimentul zilei”, ziarul fanion al campaniei de maculare a lui Adrian Marino, Andrei Pleşu comenta: „O picătură de otravă în plus în dulcele borş autohton era necesară”.
Mistificarea dosarului prin articolele Mirelei Corlăţan, publicate la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai a.c., a adăugat gazul necesar peste flacăra aprinsă. Din acel moment, punerea pe umerii lui Adrian Marino a acuzaţiei colaboraţionismului a fost exprimată sistematic. Citez verdictul lui Vladimir Tismăneanu din „Evenimentul zilei”, 5 mai: „Destinul postum al lui Adrian Marino este unul întunecat, schizoid, contorsionat şi trist. Din superbia cărturarului sofisticat, liber de năravuri balcanice… nu ştim ce şi cât va rezista”. Istoricul întăreşte acuzaţiile: „… a fost delator. A acceptat misiunile Securităţii ca trimis al acesteia”.
În „Academia Caţavencu”, Ioan T. Morar a insistat şi el că ar exista dovezi clare care „demonstrează activitatea febrilă de colaborator al Securităţii”. „Marino”, revine scriitorul repetând cuvântul „turnător” şi variantele, „a îndeplinit misiuni pentru Securitate, s-a infiltrat în exilul românesc şi a dat note despre diverse personalităţi”.
Mă opresc aici cu astfel de exemple. Agresarea simbolică a lui Adrian Marino după apariţia „Jurnalului…” are deci, ca punct de plecare, scandalul declanşat de un membru al Colegiului CNSAS. După ce acesta a pus în joc autoritatea sa instituţională (împotriva responsabilităţilor pe care ea le incumbă), a urmat prezentarea mistificatoare a dosarelor de arhivă pe numele lui Adrian Marino în serialul ziaristei Mirela Corlăţan. Şi primul, şi celălalt au creat condiţiile intervenţiei unor adversari ai lui Marino (aşa par) în logica „loviturii de graţie”.
Care ar fi tezele de legitimare ale întregii operaţii? Una este enunţată explicit: „… până la proba contrarie, documentele scrise de ofiţer sunt autentice şi trebuie luate în considerare ca atare”. Asumând acest principiu în articolul ei din 6 mai, ziarista Mirela Corlăţan ne obligă să tratăm Securitatea ca şi creatoare şi depozitară a adevărului istoric.
Se adaugă presupoziţia celor ce au venit în întâmpinarea articolelor ziaristei. Ei au considerat firesc să preia informaţii plasate de Securitate în operaţiile ei de urmărire informativă şi infiltrare, să le transforme în acuzaţii şi să speculeze în plus pe marginea lor, fără să le verifice autenticitatea. Un astfel de mod de a trata arhivele reprezintă o invitaţie făcută Securităţii să iasă din statutul ei de realitate a trecutului istoric imediat. Ci să locuiască, cum avertiza la un moment dat Daniel Barbu, în chiar prezentul României postcomuniste.
Pe o astfel de cale, participanţii la campania împotriva lui Adrian Marino produc o uluitoare schimbare de roluri. Exploatând logica Securităţii din materialele din arhive pentru a-şi atinge scopurile mundane proprii, intelectuali publici răstoarnă relaţia tradiţională, ca şi cum ar pune Securitatea cea defunctă în rolul de colaborator. Fenomenul straniu al „colaboraţionismului” post-mortem al Securităţii schimbă toate raporturile. Dacă înainte de 1989 Securitatea dirija jocul, astăzi o fac cei ce îi utilizează arhivele. Dacă securiştii manipulau dosarele oamenilor, astăzi există intelectuali care manipulează dosarele securiştilor.
Două observaţii finale
Prima. Dintre intervenţiile enumerate anterior, o problemă aparte ridică articolele dlui Vladimir Tismăneanu. Domnia sa se află, în acest moment, în fruntea Consiliului Ştiinţific al IICCRMER, având, în consecinţă, un rol determinant în abordarea istoriei comunismului, inclusiv în definirea paradigmei care califică relaţiile dintre victime şi opresori. Faptul că dl Tismăneanu tratează în termeni atât de subiectivi şi reductivi sursele de arhivă ridică chestiunea competenţei sale în raport cu poziţia câştigată după alungarea lui Marius Oprea din Institut.
A doua. În toată prezentarea cazului Marino s-a păstrat tăcerea – şi alţii, şi eu – asupra unui actor-cheie în toate cele întâmplate: serviciile române de informaţii. Posibilitatea de a crea o viziune mistificatoare asupra cazului Marino se datorează lor. Ele au epurat masiv dosarul creat de fosta Direcţie de Informaţii Externe pe numele lui Adrian Marino, tot ele ascund (cel puţin) importantul material intern care acoperă perioada 1969-1988 prezentat, în volumul al treilea al dosarului de urmărire informativă existent, drept dosar de reţea. În acest fel, serviciile de informaţii româneşti participă direct la manipularea trecutului. Refuzul serviciilor de a indica dosarele clasificate, cum se întâmplă în lumea democraţiilor efective, folosirea răspunsului standard: „acestea nu există” constituie o falsificare a datelor din arhivă şi, mai general, o negare a dreptului societăţii româneşti de a lua cunoştinţă de trecut. O astfel de aroganţă la 20 de ani după revoluţie este pur şi simplu inadmisibilă. S-a vorbit despre „scandalul Marino”, dar acesta reprezintă, înainte de toate, „scandalul serviciilor de informaţii româneşti”.
