În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(10) Prezentul nostru cel de toate zilele
- „Un tânăr, să zicem căsătorit, merge pe stradă şi întâlneşte o fostă colegă de liceu. Deşi pe vremuri o văzuse atât de des fără a-i trezi niciun fel de emoţii, acum femeia i se pare ispititoare şi o invită la o cafea. Aici…”
Iată începutul unei posibile povestiri, roman sau ciclu romanesc. (Azi toţi scriem cel puţin tetralogii şi femeia ar putea fi şi ea măritată, tânărul ar mai putea avea paisprezece fraţi, soţia lui probleme existenţiale, iar un verişor de gradul doi ar putea exercita meseria de căpitan de cursă lungă pe un vapor care n-are de ce să nu constituie o ispititoare divagaţie faţă de titlul romanesc propriu-zis, dar importantă în biografia autorului. În afară de toate astea, fiecare dintre noi are amintiri, fiecare (a avut) angoase, începutul de povestire, roman sau ciclu se umple cu repeziciune cu o încărcătură personală, toţi avem maeştri care ne patronează mai mult sau mai puţin discret maniera, povestirea, romanul sau ciclul romanesc. Care poate fi deja catalogat, opera trece în atenţia criticii care analizează, o repovesteşte, o laudă sau o face zob.
Iată o naraţiune care primeşte încă de la început valenţe grave, mai ales dacă tânărul – un produs al vremurilor noastre – are, să zicem, o funcţie de răspundere, iar invitata lui la cafea duce o viaţă (aproape) parazitară, mai având şi o soră căsătorită pe alte meleaguri. În funcţie de cum se rezolvă ceea ce încep protagoniştii la această nevinovată ceaşcă de cafea (unii autori ar mai pune pe aceeaşi tavă şi votca existenţială) şi în special în funcţie de cum învinge până la urmă binele, în funcţie de apartenenţa la scheme, recunoaştem epoci mai mult sau mai puţin distincte în abordarea prezentului din istoria prozei noastre. Pentru că după ce prezentul real a dispărut o bună vreme din literatura română, el s-a ivit la început sporadic şi în special acolo unde numărul de file scrise era covârşitor: din proza despre ţărani au început să răsară tot mai multe pagini citibile şi apoi nuvele şi cărţi. (Moromeţii I rămânând un avanpost exemplar). Refugiul în epoci revolute a început să nu mai fie o condiţie a adevărului, trecutul nemaifiind considerat doar o sursă inepuizabilă de vitamine pentru un prezent care trebuia să se prezinte cât mai dolofan. Etapele literaturii noastre postbelice au început să se diferenţieze, să existe şi să se succeadă. Reconsiderarea unor ani a ajuns să fie prea puţin pentru autorul care refuză să trăiască într-un veşnic trecut. Schemele acţiunilor au apucat să se lărgească, problema începând să se pună, în sfârşit, la nivelul înzestrării fiecăruia. Eroul negativ nu mai este neapărat un director adjunct, vicepreşedinte sau prorector. Problemele nu mai sunt aruncate neapărat pe umerii unor personaje arhetipale. Cotidianul intră tot mai mult în literatură, el devine apt de literatură, conţinând chiar şi conflicte, conflictele sunt uneori chiar şi reale, ele nu se rezolvă întotdeauna roz-bombon. Câteodată nu se rezolvă deloc.
O lungă înşirare de autori este posibilă în această listă a celor ce scriu despre un prezent recognoscibil.
- Naraţiunea a ieşit dintr-o artificială „unitate de acţiune”, prezentul a devenit implicit (indiferent dacă protagonistul poartă caftan sau bască), iar spaţiul tinde de multe ori să se constituie în proprietate exclusivă. O serie de scriitori a creat spaţii imaginare (nimic nu e nou în istorie…), acceptând riscurile pe care le suportă un gospodar atunci când îşi îngrădeşte ograda. Locul acela devine la discreţia lui, dar el trebuie să se obişnuiască şi cu recunoaşterea simultană a faptului că lumea largă din partea cealaltă a gardului rămâne a celorlalţi. D.R.Popescu, Eugen Uricaru, Ştefan Bănulescu, Marius Tupan, Horia Ungureanu au creat lumi imaginare în care – spre lauda lor – ne-am plimbat şi noi de atâtea ori. Există şi reversul, acela de a te baza pe spaţii documentare strict atestabile pentru a le popula cu spiritualităţi date în contextul nelimitat al umanului. (Vasile Andru, Florin Bănescu, Alexandru Deal, I. D. Teodorescu). Tânărul nostru îşi poate invita fosta colegă la cofetărie fie venind de la Turnu Vechi, fie din Vladia, de la Trei Ape sau de aiurea.
În legătură cu limitarea formală a spaţiului şi a timpului, trebuie însă precizat că actualitatea este în primul rând la nivelul problematicii şi în al zecelea rând sau deloc la cel al recuzitei.
Am încercat şi încerc în continuare să scriu o istorie spirituală a unui loc determinat prin conştiinţa prezentului pe care-l respir. Şi dacă acest prezent conţine în mod inevitabil atâta istorie în sine, este la fel de inevitabil că şi istoria scrisă acum nu se poate lepăda de conştiinţa autorului contemporan. Mie Lugojul de acum un secol îmi spune cu totul altceva decât i-a spus locuitorilor săi de atunci. Prezentul, dar mai ales actualitatea, depind de privirea celui ce mişcă recuzita.
- Un câştig net al ultimilor ani mi se pare modul în care este privit faptul direct de viaţă. Cred că trăim momentul în care, după multă vreme, omul de pe stradă intră din nou viu în literatură. Mihai Sin, Gabriela Adameşteanu, Mircea Nedelciu şi atâţia alţii ne oferă realitatea imediată cu care ne confruntăm şi ne confundăm în posibile biografii contemporane. Un caz tipic mi se pare Alexandru Papilian, ale cărui ultime cărţi au fost comentate atât de superficial. Deja titlul Făpturi neînsemnate reprezintă o contribuţie însemnată în domeniul discutat pentru ca recentele Pricini de iubire şi Micelii să completeze un tablou – sunt convins neterminat –, trădându-şi întreaga putere prin acumulare. Toate făpturile neînsemnate ale cărţilor lui Alexandru Papilian sunt acele fiinţe care n-au nici o importanţă atunci când sunt singure, dar care devin o forţă din clipa în care se adună mai multe la un loc, pare să spună autorul. Prozele sale dau aceeaşi impresie: minore cele mai multe în parte şi de temut atunci când le citeşti pe toate. Ceea ce se repetă în ele, dându-le greutate, nu este soarta individuală, ci drumul colectiv: o viaţă în care se întrepătrund destine care poate că nu se întâlnesc niciodată, dar care n-ar putea exista astfel, dacă undeva, alături, pe o altă pagină de viaţă, un alt destin nu şi-ar căuta şi el poteca prin pădure.
- Important mi se pare în debutul de povestiri (roman, ciclu romanesc) faptul că nu s-a precizat acolo imediat că tânărul purta sub braţ „Informaţia Bucureştiului” din 6 august 1981, în timp ce ea şi-a pus lângă poşetă „Le Monde” din aprilie a. c., stabilindu-se prin aceste fapte concrete şi indubitabile momentul acţiunii. Am citit prea multă proză „actuală” care nu se petrece nicicând.
Spre deosebire de o acţiune care se desfăşoară cândva în negura istoriei, prezentul este un teritoriu mereu verificat de cititor nu numai prin confruntare, dar şi prin atitudine. În faţa romanului numit „istoric”, cititorul nu numai că vine cu mult mai puţine cunoştinţe (şi acestea învăţate), dar este gata să ia totul drept o convenţie, îngroşările şi schemele putând face parte din joc şi, până la urmă, acceptăm mult mai lesne şabloanele despre un domeniu faţă de care gândim, cei mai mulţi, în şabloane. Adăugând la aceasta faptul că pretenţiile faţă de naraţiunea istorică sunt de obicei de ordin educativ, din istorie trebuind să ne vină exemple de demnitate, cinste, curaj etc., acceptăm mai uşor ceea ce la un subiect actual suntem tentaţi tot timpul să verificăm. Că lucrurile se întâmplă în cazul unor valori şi la un alt nivel, acela al transferului de actualitate de la o epocă la alta făcând acţiuni şi personaje din secolul al XVII-lea să fie „la ordinea zilei” decât, să zicem, proiectanţi şi furnalişti ai unor povestiri – localizate precis şi care nu se petrec în realitate în nici o epocă şi pe nici o planetă cunoscută de om – este adevărat. Prezentul implicit face parte din talentul implicit; cu cât ne îndepărtăm de perioada schemelor şi cu cât avem tăria de a nu ne înhăma în mod liber consimţit la noi şabloane, este tot mai greu să fii scriitor; trebuie să faci totul singur, trebuie să ai ce spune şi cu ce spune. Discuţia celor două personaje de la cofetărie (cu sau fără votca adiacentă) poate fi exemplară în acest sens; se întâmplă în literatura noastră tânără să avem exponenţi deosebit de inteligenţi care pun toată această inteligenţă şi întinsele lor lecturi în gura fiecărui personaj pe care-l aşază în pagină. Rezultatul ar putea fi că la masa noastră de cofetărie să se întâlnească două docte foi de enciclopedie. Azi nu se mai concepe un autor ignorant, dar ne paşte invazia de savanţi în literatură. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, problema cea mai acută a acestei generaţii de autori (foarte talentată şi bine pregătită teoretic), generaţie care va avea până la urmă şi indivizi cu un Weltanschauung propriu, problema cea mai acută mi se pare aceea că multă lume are toate uneltele pregătite pe masă, multe de cea mai bună calitate, dar nu ştie la ce să le folosească. Există o cumplită stare a unor confraţi care nu au ce scrie, chiar dacă umplu rafturi de biblioteci cu volumele lor. Lucru cu atât mai grav dacă se întâmplă la tineri. Trăind un moment lipsit de scheme obligatorii de acţiune, aceşti autori nu mai ştiu ce să le pună în loc. Despre ce să scrie ei dacă nu-i mai mână nimeni prin culoare fixe, de unde ar putea să-şi dea drumul mai făcând şi puţină erezie, călcând liniile de demarcaţie când la stânga, când la dreapta? Cultura nu dă nimănui talent, talentul nu-i suficient pentru o concepţie clară în viaţă, acesta – dacă există – te învaţă să priveşti, dar nu-ţi arată cu degetul obiectivul investigaţiei. Doar punctul de vedere. Cei doi tineri riscă să rămână în faţa ceştii lor de cafea fără a avea ce să-şi spună sau discutând doar fişe de bibliotecă sau – mai grav –tăcând în timp ce vorbesc.
- Literatura noastră actuală se află cu mult în faţa receptării critice. Dacă perspectiva prezentului este abordată azi prin cele mai diverse stiluri şi tehnici, critica – în mare parte – foloseşte uneltele cele mai moderne pentru operaţiile cele mai anacronice. Să nu vezi originalul, talentul, aportul personal sau că perfecţiunea artistică se poate realiza atât cu mijloace tradiţionale cât şi – de ce nu? – cu cele ale criticii structurale! Falsele şi conjuncturalele topuri şi enumerări, antologări şi evidenţieri duc la false polemici şi false cronici, lipsa de etică premergând inevitabil o atrofiere a capacităţii criticii propriu-zise. Pasul înainte făcut de proza noastră nu a fost urmat decât de o parte a criticii: nu numai prozatorii au scris în şabloane, cei chemaţi să interpreteze aceste şabloane au accentuat şi mai mult ceea ce trebuia atunci accentuat, mulţi rămânând şi astăzi la acest stadiu, grăbindu-se spre acelaşi teritoriu revolut; alţii n-au învăţat să se deplaseze nici un metru fără nişte jaloane din vechile garderobe. Deformarea realei situaţii a literaturii prezentului şi despre prezent reprezintă însă doar consecinţa firească a faptului că un lucru făcut trebuie învăţat de a fi şi descifrat.
„Un tânăr, eventual chiar căsătorit, merge pe stradă şi întâlneşte o fostă colegă de liceu. Deşi cu ani în urmă s-au văzut zilnic fără a simţi nimic deosebit unul faţă de celălalt, acum femeia i se pare ispititoare şi o invită la o cafea…” Dacă avem de a face cu o naraţiune care se petrece în prezentul nostru, lucrul acesta nu depinde în nici un caz de calitatea cafelei servite, dacă aceasta a fost sau nu amestecată cu surogat şi dacă năutul a fost într-adevăr năut.
(Ancheta revistei Luceafărului – Literatura – prezent şi istorie, 22 august 1981.)
