În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(18) „În universul meu încerc să fiu un demiurg imparţial”
<Cine sunt eu?
Aceasta este întrebarea la care mă străduiesc să răspund prin tot ce fac şi scriu. Şi, dacă am destule îndoieli în legătură cu demersul meu literar, cel puţin de un lucru pot fi sigur: toate reuşitele (câte sunt) şi toate scăderile (care sigur sunt) se aliniază unele după altele şi formează un contur care mă defineşte.
În plan pur administrativ pot să spun că m-am născut la 16 septembrie 1945, oraşul în care am localizat un ciclu (încă neterminat) din care am publicat patru romane, că am copilărit şi învăţat în localitatea natală, că am studenţit la Cluj, unde am absolvit facultatea de istorie-filozofie în 1968 şi că tot de pe atunci am ajuns (întâmplător) la Arad, unde sunt de aproape 20 de ani profesor la o şcoală pentru copii debili mintal. Sunt căsătorit, soţia mea este tot profesoară şi de asemenea autoare de cărţi. Fiul nostru este elev.
<Etapele mele?
Am debutat în revista Familia în toamna lui 1969 cu două scurte povestiri, iar în volum în 1972 cu romanul MARTORUL. De atunci tot debutez, ceea ce nu reprezintă o ipostază prea comodă. Fiecare debutant este un geniu potenţial, care speră că potenţialitatea aceasta întârzie să devină realitate. Dacă n-ar fi aşa, dacă n-ar fi convins că încercările sale sunt foarte importante pentru sine, dar şi pentru alţii, de ce ar depune cei nepublicaţi atâtea eforturi, uneori chiar umilitoare, pentru a-şi vedea primele lucrări tipărite. În ceea ce mă priveşte, perioada aceasta, a tuturor posibilităţilor, mi-a rămas foarte proaspătă în memorie, deşi au trecut deja 20 de ani de atunci.
La un moment-dat, am vrut să scriu o trilogie (nu neapărat autobiografică) despre ce simte un autor până şi imediat după debut, ce trăieşte la vârsta deplinei afirmări şi cum priveşte viaţa la timpul senectuţii. Volumul întâi l-am scris după ce mi-a apărut primul roman, al doilea ar trebui să-l scriu poate acum, ultimul peste alţi vreo 20 de ani, dacă-mi va fi dat să-i am. Dar acel prim roman din ciclu – rămas în manuscris – va fi, probabil, şi unicul din acest proiect. Prea puţin literar, mi s-a spus de către puţinii săi cititori, prea literar pentru gustul meu, acest volum face parte dintre acele cărţi pe care fiecare dintre noi le duce în suflet, amintindu-le mereu şi sfârşind prin a şti că nu le va scrie niciodată. Dar, cât timp mai ai un sac de proiecte, astfel încât să-ţi poţi permite luxul de a nu folosi nici jumătate dintre ele, nimic nu este încă pierdut şi orice perspectivă este încă posibilă.
Scrisul meu se împarte (doar) în două etape: în cărţile scrise şi cele pe care vreau să le mai scriu. Printre cele din urmă, face parte şi „proiectul meu până în anul 2000”. Afirmaţia poate fi luată la modul foarte exact, după cum se va vedea: lucrez din 1985 la o carte (pe care o intenţionez în opt volume) şi care se vrea materializarea a tot ce am acumulat pe plan informaţional, dar şi în cel al convingerilor de viaţă. Întreaga lucrare (proiectată în circa 3500 de pagini) se va numi CEI O SUTĂ şi reprezintă pariul meu de o viaţă. Pornea de la ideea că traiul omenirii mi se înfăţişează sub forma unor perioade mai apropiate (puţine) şi mai îndepărtate (cele mai multe). Astfel, ceea ce s-a întâmplat acum două sute de ani sau acum două mii de ani ni se pare la fel de departe, la fel de străin, de parcă ar reprezenta evenimente din basme. Experienţa ne arată că omul poate suferi la propriu pentru părinţii săi, poate plânge la moartea bunicului, dar nu devine nenorocit în clipa când află că un strămoş a fost înjunghiat sau că un altul – pe care nu şi-l poate imagina decât convenţional – a fost victima unei mari nedreptăţi. De altfel, omul nici nu-şi acceptă afectiv ascendenţii direcţi decât până la cea de a doua generaţie. Restul este doar educaţie şi raţiune. Despre strămoşii noştri, care au trăit înaintea bunicilor, ştim prea puţine, iar cele mai multe informaţii pe care le deţinem (totuşi) sunt reci, exacte, nu mai au nimic uman în ele. De cele mai multe ori, însă, informaţiile noastre se opresc la părinţii părinţilor noştri. Nu cunoaştem nici când şi-au sărbătorit ziua de naştere, nici felul în care-şi foloseau aptitudinile, nici distracţia şi nici bancul preferat, ca să parafrazez chestionarul acestui interviu. Mai ştim, cel mult, cum i-a chemat şi care a fost starea lor socială. Am fost educaţi să-i respectăm şi-i respectăm. Dar nu pe ei, care au fost odată nişte oameni vii, ci nişte abstracţiuni – în care s-au transformat. Omul vine dintr-o astfel de abstracţiune, rămâne viu pentru memoria afectivă a câtorva – două-trei – generaţii şi se pierde, din nou, în abstracţiune. Pentru noi, ceea ce s-a întâmplat în secolul al V-lea î.e.n. sau ceea ce s-a întâmplat în secolul al V-lea e. n. este identic de îndepărtat, de parcă între cele două date n-ar fi trecut 1000 de ani. Ceea ce simţim ca „hău al istoriei” înghite toate biografiile, păsuind mereu doar ultimele două-trei generaţii.
Dar, dacă ne gândim că în medie un om devine tată la vârsta de 25 de ani, înseamnă că într-un veac se perpetuează patru generaţii, într-un mileniu patruzeci, iar în două mii cinci sute de ani, o sută. Luând ca punct de plecare pentru aceşti două mii cinci sute de ani, data căderii Babilonului, apare evident că doar nouăzeci şi nouă de strămoşi direcţi ne despart de acea dată. N-aveţi impresia că în felul acesta trecutul ne este mult mai apropiat şi că „haosul istoriei” nu ne mai apare atât de adânc? Când ştii că tu reprezinţi 1% dintr-o perioadă atât de imensă de timp, parcă şi responsabilitatea ta faţă de omenire, dar şi posibilităţile tale în MARELE TIMP devin sesizabile. Speranţa noastră în nemurire creşte şi ea proporţional şi trecerea noastră prin vreme nu ni se mai pare atât de efemeră. Dacă ştim că taţii taţilor noştri au fost atât de nemijlocit implicaţi în evenimente atât de îndepărtate înseamnă că şi sentimentele noastre faţă de acele evenimente se transformă. Visul escatologic al omenirii primeşte alte dimensiuni atunci când obiectivul istoriei focalizează imagini trecute atât de aproape, încât ne dovedeşte că timpul cunoscut al civilizaţiei noastre este mult mai perceptibil decât îl credem. Scriind o sută de biografii ale celor o sută de generaţii care au umplut intervalul de timp ce ne desparte de căderea Babilonului, făcând nu istorie, ci roman, încerc să dau o panoramă a speranţei umane pentru tot acest imens spaţiu. Încercarea nu este uşoară: pe lângă faptul că trebuie să fiu familiarizat cu civilizaţia materială a diferitelor popoare, printre care îşi vor duce destinele cei o sută de protagonişti, va trebui să cunosc concepţiile lor de viaţă, ceea ce a fost indicat şi ceea ce nu a fost voie să se afirme într-o anumită conjunctură, ce a fost socotit valoare şi ceea ce a fost considerat neesenţial sub o anumită credinţă şi câte altele şi câte altele. Încercarea nu este uşoară nici pentru că nu este lesnicios să restrângi destinul unei generaţii în mai puţin de treizeci de pagini dactilo, pentru că – în fond – nu este uşor să scrii „un roman de douăzeci şi nouă de pagini”, pentru că nu este uşor să afli atâtea lucruri pe care să te vezi obligat să le ignori pentru a nu transforma o ficţiune într-o comunicare ştiinţifică. Şi – în fine – încercarea nu este uşoară pentru că te obligă să stai ani şi ani de zile în priză, să nu-ţi îngădui nici un proiect, să nu-ţi permiţi nici un moment de respiro; când să te mai ocupi de altceva atunci când trebuie să scrii un asemenea microroman în puţine săptămâni (dacă vrei cu adevărat să termini proiectul măcar în cincisprezece ani)? Dar pentru acesta trebuie să citeşti istoria evenimentelor epocii, filosofia şi ştiinţele, literatura şi materiale despre curiozităţile timpului acţiunii. Trebuie apoi să sistematizezi materialul şi să concepi o „poveste”. Apoi o redactezi şi verifici modul în care se integrează partea în întreg. Iar când ai terminat viaţa şi faptele unuia dintre CEI O SUTĂ, calculezi cât timp ţi-a luat şi înmulţeşti săptămânile de lucru cu o sută. Constaţi că, dacă vrei să termini totul, nu-ţi rămâne timp nici măcar pentru a mai scrie o scrisoare. Şi o iei de la capăt.
< Cartea îndrăgită?
Nu ştiu ce au răspuns alţii la întrebarea aceasta, dar bănuiesc că în mod cinstit pentru fiecare autor cartea cea mai îndrăgită este cea la care tocmai lucrează. Într-un fel, ea mai păstrează tot ce ai sperat înaintea debutului şi ceea ce nu s-a materializat decât în parte sau deloc. Nu mă dezic de nici una dintre cele vreo zece cărţi pe care le-am publicat până acum, dar sunt sigur că în clipa aceasta cartea cea mai importanţă pentru mine este cartea care abia se scrie: CEI O SUTĂ. În acest context nu am voie să am un autor preferat sau o carte de căpătâi. Sunt obligat să citesc atât cât pot de mult şi mă văd obligat să asimilez totul cu aceeaşi poftă. În universul meu încerc să fiu un demiurg imparţial.
< Crezul de scriitor?
Mi-e groază de cei care formulează o teribilă „Ars poetica” în lipsa unei opere pe măsură. Prefer, de aceea, ca bibliografia mea să se constituie într-un tot suficient de limpede şi de substanţial pentru ca din el să apară singur şi nedisimulat şi crezul literar care a călăuzit-o. Altfel, declaraţia mea tot n-ar avea nici o valoare. În acelaşi sens, cred că este absolut indiferent ce cred eu despre dragoste, prietenie sau orice altceva, părându-mi-se mult mai important ce va crede cititorul despre toate acestea, după ce mi-a citit cărţile. Dacă nu i-am influenţat cu nimic crezul, este absolut indiferent cât de generoase formulări teoretice pot oferi.
– Poezia de dragoste preferată?
În întregime, Sonetul LXVI de Shakespeare. „Sunt istovit şi-n tihnă voi să mor/ Decât să văd slăvit pe ticălos/ Şi pe sărman de râsul tuturor…”.
– A fi sau a nu fi?
Urăsc războiul cu tot ce incumbă acesta: violenţă, doliu, prostie în acţiune, şovinism şi ura faţă de cei pe care nici măcar nu-i cunoşti, dar care se află de cealaltă parte a frontului. Urăsc dezordinea şi nesiguranţa zilei de mâine. Cei mai mulţi oameni se ucid între ei pentru că nu se cunosc. Ucigând un necunoscut, îţi înfigi baioneta într-o abstracţiune. Dacă ai avea timp să judeci şi dacă ai şti că inamicul are familie, trecut, pasiuni, calităţi şi defecte, că ai bea cu plăcere o bere cu el, nu l-ai mai ucide atât de uşor. Arta, scriitorii îi fac pe oameni să se cunoască mai bine pe ei înşişi, dar şi pe ceilalţi. Poate că şi această cunoaştere se va opune momentului ireversibil când un om este gata să-l ucidă pe altul. Din abstracţiuni, prezumtivii duşmani devin posibili oameni. Şi, încă o dată, cu mult mai greu ucizi un semen decât o abstracţiune.
– Hobby-uri?
Nu am timp pentru distracţii. Şi cititul a devenit un act al profesiunii mele de scriitor. De multe ori îi invidiez pe cei care pot parcurge o carte, fiind interesaţi doar de intrigă şi de deznodământ, dar nepierzând vremea cu probleme de construcţie, măiestrie sau cine ştie ce alte componente profesionale. În timpul anilor de facultate am jucat şah de performanţă. Regret sincer că nu mai am răgaz pentru aceasta, dar, în fiecare seară, înainte de a adormi, citesc cărţi sau reviste de şah. Este un lucru ce mă odihneşte foarte mult. De aceea, la orice chestionar de acest gen, la rubrica distracţii sau hobby-uri răspund „şahul şi, bineînţeles, pipele”.
– Ce-aş mai întreba?
Aş (mai) întreba multe, multe lucruri la care nu cunosc răspunsul. Dar, presupunând că ar fi posibil, aflând tot ce mă interesează, cu ce mi-aş mai umple restul timpului care mi-a mai rămas? Deocamdată să aşteptăm anul 2000 şi, dacă-l vom apuca, vă propun să reluăm discuţia cu aceleaşi întrebări. Poate că răspunsurile pe care am crezut că le pot da vor arăta atunci, peste cincisprezece ani, cu totul altfel. Să vedem…
(Mikó Ervin, Întâlnire cu anul 2000, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pp. 130 – 135).
