Ce am spus (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(1) Ancheta „Jurnale”

1. Citiţi jurnale?
2. Ce anume urmăriţi în literatura de tip confesiv, când ar trebui scrisă şi de ce?
3. Dumneavoastră scrieţi jurnal?

1-3. Având un dialog personal, fără intermediari, cu Dumnezeu, însă fără a fi nici pe departe habotnic, cred că biografia ne este scrisă de Cel de Sus pentru un timp şi un areal pe care El ni l-a stabilit. De aceea, mi se pare o luptă inegală cu Dumnezeu să încerci să descrii altfel ceea ce ţi s-a hărăzit. Când citesc un jurnal, am convingerea că citesc o ficţiune, un roman în care autorul este şi narator şi personaj. Ceea ce, uneori, poate fi interesant.

Pe de altă parte, tot ceea ce scrie un autor reprezintă episoade din trăirile, din viaţa sa. În acest sens comit şi eu un jurnal. Despre traiul meu nemijlocit îmi ajunge agenda unde notez faptele concrete, ca să nu uit ce am făcut şi ce va trebui să fac la o anumită dată. Eventual, mai notez şi ceea ce nu mi-a reuşit ori îmi vărs năduful pentru un necaz. Mai mult mi s-ar părea grandomanie: adică să ai impresia că eşti atât de important încât toată lumea să trebuiască să ştie totul despre tine. (Nici jurnalele „intime” lăsate să pătrundă în public nu mai sunt deloc „intime”.)

(Revista Apostrof, nr. 12, 2018.)

Aşadar, selectiv şi în ordine (aproape) cronologică[1]:

(2) Condiţia scriitorului de provincie

1. Consideraţi că pentru un scriitor, a trăi în provincie (sau mai bine zis nu în Bucureşti sau alt mare oraş, şi nu în preajma unei reviste) înseamnă un avantaj? Sau un dezavantaj? De ce?

Teoretic, se poate scrie oriunde trăiesc oameni. Din acest punct de vedere nu există locuri privilegiate. Practic, scriitorul din provincie – mă refer mai ales la tânărul scriitor din provincie în tot răspunsul pe care-l dau la această anchetă – este un handicapat. La vârsta vlăstarului, şi cea mai viguroasă plantă de cultură are nevoie de un grădinar.

Mijloacele de compensare sunt de foarte multe ori neglijate. Plachetele editate periodic de Centrele de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice sunt, nu de puţine ori, plate şi de un nivel artistic cel puţin jenant. Cei care înlesnesc apariţia acestor producţii o fac „pentru a nu se lega la cap” şi preferă veşnicele rime în care ţară este alăturat lui vioară etc. Cu alte cuvinte, pentru a nu risca din zece lucrări ca pe lângă nouă valoroase să apară şi un eventual „rebut criticat”, preferă zece „rebuturi necriticate”. Asta pentru că prea puţini critici competenţi se ocupă şi de cele ce apar prin posibilităţile proprii judeţelor lipsite de revistă şi editură.

Îndrăznesc să afirm că satul românesc a trecut, în această privinţă, prin transformări mult mai profunde decât multe capitale de judeţ. Scriitorul din provincie trebuie să depună un travaliu de multe ori mai dificil pentru a-şi vedea opera publicată decât pentru actul de creaţie însuşi. De prea puţine ori te mai publică cineva fără să fii nevoit să faci multe drumuri, uneori de sute de kilometri. Revistele, destul de judicios împrăştiate pe toată suprafaţa ţării, nu acoperă, de cele mai multe ori, nici aspiraţiile de afirmare ale oraşului de reşedinţă, cu atât mai puţin ale judeţelor învecinate. Şi totuşi sunt convins că handicapul pe care-l suportă „provincialul” poate fi mult îndulcit de o mai bună gospodărire a resurselor locale. Găsesc că nu este admisibil ca un ziar judeţean să nu-şi găsească suficient spaţiu pentru a insera măcar o notiţă despre un eveniment cultural, un colţ, să zicem o dată la două săptămâni, pentru a se relata şedinţele cenaclurilor etc.

2. Care sunt, după Dvs., condiţiile absolut necesare scrisului?

Din partea scriitorului, condiţiile necesare sunt cunoscute: talent, o clară conştiinţă ideologică, perseverenţă etc. Din afara sa, scriitorul are nevoie – după părerea mea – doar de două condiţii a) teren de afirmare şi b) încredere. Amândouă sunt la fel de necesare: a) doar folclorul poate dăinui prin viu grai; b) atunci când există veşnice bănuieli asupra bunei tale credinţe, când fiecare cuvânt ţi se răstălmăceşte, rişti să devii sterp.

3. Înseamnă ceva sau nu „experienţa provinciei”?

Cunosc prea puţin „experienţa oraşului mare” pentru a vedea „contrastul”

4. Există un statut aparte pentru scriitorul de provincie?

Există. Din păcate. Pe două planuri: a) publicat la intervale lungi de o revistă şi apoi de alta, ajungi, ca, după multe lucrări care au văzut lumina tiparului, să fii cunoscut de rude şi prieteni. (Care până la urmă te ştiu şi aşa.) Cele câteva excepţii nu fac decât să confirme regula. Câteodată, un redactor se entuziasmează pentru una dintre lucrările tale, o publică şi-şi aduce aminte de tine peste… doi ani. Cei din Bucureşti te sfătuiesc să publici „mai aproape”, cei din Cluj la Timişoara şi cei din Timişoara la Cluj. Între timp, îşi mai arată, eventual, şi ei bunăvoinţa şi te publică la intervale incredibil de diferite; b) un anume birocratism îl face pe cel din provincie să aibă de împins mai multe uşi decât cel dintr-un oraş mare. Un singur exemplu personal: o piesă publicată în revistă, aprobată de Consiliul artistic al teatrului din Arad a fost oprită în pragul punerii pe scenă de un oarecare funcţionar, care a refuzat să facă formalităţile ce se impuneau. În viaţa scrisului, nu e un secret pentru nimeni, se pot produce divergenţe între un individ şi un alt individ. Uneori acestea se uită, alteori dăinuiesc mai mult vreme. Într-un oraş mare o asemenea situaţie devine neplăcută. Într-un oraş de provincie, de multe ori, după o asemenea neînţelegere urmează izolarea.

5. Cum se desfăşoară colaborarea Dvs. cu ziarele locale şi cu revistele din provincie? Dar cu editurile?

Consider că prin primele răspunsuri am vizat şi ultima întrebare. Între scriitorul de provincie şi cel dintr-un oraş cu revistă, primul va fi dezavantajat. Dar, dacă se va ajunge la o colaborare înţelegătoare care să vină atât din centrele puternice, cât şi prin folosirea judicioasă a posibilităţilor locale, diferenţele vor fi mai uşor de suportat. Deşi binefacerile pe care le oferă o revistă proprie sunt greu de suplinit.

(Ancheta revistei Tribuna, 8 februarie 1973)

[1] În măsura în care am mai putut stabili exact data apariţiei textului.