În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(30.) Ancheta „Istoriile literare”
- Foarte multă vreme am crezut şi am afirmat-o şi în scris – că, în devenirea sa istorică, omul îşi poate perfecţiona doar instrumentele, dar că zestrea sa morală ar fi un dat. (Căutam o persoană dintr-o perioadă istorică „mai dezvoltată” care să poată pretinde că este mai morală, de pildă, decât Socrate. Mi-a trebuit foarte mult timp să-mi dau seama că şi conceptele culturale se schimbă, că şi binele căutat este altul, că şi frumosul şi speranţa sunt altele. Timpul transformărilor are o viteză tot mai accelerată: din punct de vedere practic, bunicul ar trebui să facă ample cursuri pentru a se mai putea descurca în gospodăria nepotului. Tehnica nu se mai moşteneşte precum cămăşile de la fratele mai mare la fratele mai mic într-o familie nevoiaşă. Până şi timpul istoric al acelei cămăşi a ajuns mult mai scurt. Drept urmare, şi cel ce nu mai are nevoie de hainele fratelui mai mare – nu pentru că dispune în mod sigur de altele mai bune, ci pentru că altele au devenit necesităţile – s-a modificat şi el. De aceea, mi-este greu să prevăd dacă intelectualii şi snobii de acum, care nu-şi pot imagina locuinţa fără biblioteca plină de cărţi cu coperte şi pagini incluse, vor fi înlocuiţi doar de navigatori pe internet sau de beneficiari ai altor tehnici de stocare a literaturii. (În paranteză fie spus, caracterul oral al literaturii şi al ştiinţei nu a fost un capriciu al celor vechi: el a avut o valoare esoterică şi iniţierea era apanajul celor care îndeplineau anumite criterii morale pretinse de maeştrii lor.) Oricum, recunosc smerit că şi eu fac parte dintre intelectualii (sau snobii) ce-şi pot cu greu imagina viaţa fără a locui în mijlocul unei biblioteci uriaşe, aşezate pe rafturi şi etajere, bibliotecă niciodată posibil de a fi citită până la capăt.
- Istoriile literare au prezentat întotdeauna interes(e) şi nici astăzi lucrurile nu stau altfel. Istoriile literare reprezintă cartea breslei:
– ele au valoare de inventar;
– ele au valoare de ierarhizare (născând modele literare reale sau nu, oferind „clasamente sportive”, degajând satisfacţii şi umori omeneşti);
– ele întăresc sentimente de apartenenţă;
– ele sunt pur subiective în aprecieri şi în reacţii, la fel de subiective ca tot ceea ce ţine de literatură. Partea ştiinţifică ţine de investigare, de arheologia domeniului, de valoarea documentelor folosite.
A fost o vreme când istoria eroilor militari a fost mult mai interesantă pentru public. Într-o altă perioadă, scriitorii, deveniţi celebrităţi, au oferit modele ale succesului. Azi, evenimentele mondene nu au în prim-plan pe autorii de romane sau pe poeţii, prinţi ai boemei. Cu toate astea, decernarea marilor premii literare se mai regăseşte pe prima pagină a revistelor dedicate marelui public. Iar scriitorii înşişi, personajele istoriilor literare, ar fi ultimii dispuşi să renunţe la un centimetru pătrat de eternitate sau la lupta (sportivă?) din clasamentele de profil.
- Pe lângă numele pomenite în anchetă, aş mai putea aminti foarte multe altele, mai ales numele unor autori de istorii/dicţionare, de scriitori/autori ai unor lucrări despre spaţii limitate de hotarele judeţului. O mândrie locală tot mai pronunţată ne-au dat în ultimul deceniu cărţi despre cei ce au scris într-o anumită zonă, despre cei ce au trecut vreodată prin zona respectivă, despre cei ce au pomenit vreodată acele locuri. Dorinţa declarată a unei regiuni de a se preamări prin literatură şi nu prin crime mi se pare lăudabilă. Dorinţa de a arăta că şi „noi” avem partea noastră de contribuţie la construcţia cea mare denotă că prestigiul modelului autorului n-a dispărut încă.
În mod cinstit, nu se poate răspunde decât într-un singur fel la întrebarea „Ce aşteptaţi de la autorii menţionaţi?” Să-mi găsească şi locul meu în istoria lor, locul meu să fie cât mai glorios, iar aprecierile cât mai poleite cu praf de aur. Cine pretinde că aşteaptă altceva, cine pretinde că nu doreşte să fie confirmat nu face decât să mintă. Sigur, sunt autori a căror părere, dintr-un motiv sau altul, chiar nu ne mai interesează absolut deloc. Pentru mine, de pildă, Alex Ştefănescu este unul dintre aceştia. Totuşi, dacă îi va apărea cartea, diavolul din mine nu mă va lăsa să n-o răsfoiesc.
- Nu fac previziuni nici despre cărţile mele, cu atât mai puţin ale altora. Singura mea aşteptare este ca normele de apreciere în literatura română să se normalizeze, fetişurile şi tabu-urile să se împuţineze, iar într-un manual de literatură română elevii să deprindă adevărul că Ion Ghica, Ion Cristoiu şi Tristan Tzara nu sunt cu toţii la fel de importanţi pentru cultura naţională. (Am pomenit de şcoală, întrucât acolo s-a format, se formează şi, probabil, se va forma fundamentul cultural al fiecărui individ, iar literatura naţională nu poate lipsi din acel fundament cultural.)
5.-7. Ştiu, acum ar trebui să strig cu toată convingerea şi puterea mea că istoriile literare ar trebui să fie ÎN PRIMUL RÂND subvenţionate de către stat. De către care stat? De către statul care n-are bani pentru copii, pentru bolnavi, pentru bătrâni? De statul care n-are bani pentru literatura care face obiectul istoriilor literare? Statul nostru, atunci când dă ceva, de cele mai multe ori pune condiţii. O istorie a literaturii române în care criteriile să fie condiţionate de stat îmi este suspectă de la început. Atunci când statul român va învăţa să subvenţioneze şi să se retragă, atunci voi dori lucrări de sinteză plătite de el. Adică de contribuabilul român. Nu cunosc cartea domnului Marian Popa, o aştept cu încredere, însă nu cred că ea reprezintă un caz special. Cel puţin, îmi lipsesc informaţiile care să mă facă să cred altfel. De aceea nu ştiu dacă este o situaţie mai „curioasă” decât a altor cazuri similare. Există întotdeauna inefabile care duc la oprirea sau la apariţia unor cărţi. Nu putem decât să ne încredem în ele.
(Luceafărul, 20 decembrie 2000)
