În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(33.) „Oamenii şi cărţile se aseamănă”
- Nu m-am numărat printre copiii isteţi de prin vecini, copii care învaţă literele înainte de a merge la şcoală şi care uimesc apoi învăţătorii prin abilitatea cu care se descurcă printre slovele scrise. Aşa că prima carte pe care am citit-o în întregime a fost în mod sigur abecedarul şi oricât de concentrat aş privi acum înapoi la textele acelui op, sensul lor subteran îmi scapă, îmi scapă cu desăvârşire chiar şi azi. Aşa, de pildă, nu am un organ suficient de specializat în a descifra subtextul din următorul eşantion pe care-l pot cita din memorie cu o surprinzătoare fidelitate: „Mama spală. Tata taie lemne. Cocoşul cântă.” Nu ţin minte să mă fi modificat în vreun fel expresia frustă a remarcabilului realism pe care-l degajă acest fragment. Celelalte valori implicite n-am reuşit să le sesizez în întregime nici până acum. Iată o temă de serioasă meditaţie!
2-3. Cărţile nu m-au impresionat în mod deosebit până prin clasa a patra elementară. Atunci mi-a căzut în mână un exemplar din „Momente şi schiţe” de Caragiale. Ritmul alert, frecvenţa dialogului şi umorul acelui volum din seria roşie (veche) a „Bibliotecii pentru toţi” m-au cucerit într-o asemenea măsură, încât din clipa aceea am devenit un împătimit al cărţilor, patimă de care n-am reuşit şi nici nu cred că voi mai reuşi vreodată să mă dezbar. A urmat o scurtă perioadă de citire pe nerăsuflate a cărţilor vârstei şi nu pot uita scrierile lui Gaidar, care au reprezentat pentru mine un vârf al acelui timp. apoi filmul a început să se deruleze cu o viteză foarte mare, lucru care poate da câteodată şi efecte comice. De pildă, mulţi adulţi au râs atunci când, eu fiind în clasa a V-a, eram disperat că nu găsesc volumul II „Teatru”-l lui Molière apărut în seria Clasicii Literaturii Universale. Sau că mă lamentam toată ziua că-mi lipseşte volumul I din operele complete ale lui Gogol. Adevărul este că pe vremea aceea recuperasem deja de mult avansul pe care-l avuseseră faţă de mine colegii care citiseră încă înainte de a merge la şcoală şi azi pot spune că aceia au fost anii în care mi-am format bagajul de cunoştinţe din fondul de aur obligatoriu al marii literaturi. Nu se poate însă trece cu vederea că şi epoca a fost favorabilă pentru aşa ceva. Azi, când vorbim despre anii cinzeci, facem de multe ori greşeala să-i confundăm cu o epocă exclusiv proletcultistă, de parcă marile spirite ar fi putut hiberna în acele timpuri. Sigur, proletcultismul este o realitate, dar în acelaşi timp cu manifestările sale s-au tipărit la noi şi serii remarcabile de opere ale marilor clasici români şi universali. Neputându-se publica atunci cărţile scriitorilor importanţi contemporani de pe alte meleaguri, s-a găsit timp, hârtie şi înţelegere pentru ediţii de opere ale clasicilor şi ale anticilor. Lăsând la o parte unele excese apărute în aparatele critice însoţitoare, atunci au apărut Titus Livius, Plutarh, Herodot, Appian etc. Şi tot atunci s-au găsit în librării Shakespeare (într-o ediţie aproape completă), Molière, Racine, Corneille, Teatrul Antic, Teatrul Renaşterii Engleze, Balzac, Manzoni, Fielding, Stendhal, Galsworthy, Tackerey, Dikens, Dreiser, Poe, Shaw şi foarte, foarte mulţi alţii. Şi în nici un caz nu avem voie să uităm ediţiile OPERE din marii scriitori ruşi. Aceasta a fost o şansă extraordinară. Nu cred că un scriitor important de azi se poate lăuda că n-a învăţat nimic din marea lecţie a acelor autori: Gogol, Cehov, Tolstoi (atât Lev, cât şi Alexei Nicolaevici), Puşkin, Lermontov, Goncearov, Griboedov, Turgheniev, Kuprin, Saltâkov-Scedrin (care nu ştiu de ce nu mi-a plăcut atunci şi acum îmi dau seama că nici nu l-am mai recitit) şi, la sfârşitul perioadei, şi Dostoievski; iată, printre altele, şi o adevărată carte de învăţătură pentru un viitor scriitor. Cel puţin pentru mine, până la moda sudamericanilor, marea literatură rusă (alături de marea proză de limbă germană dintre cele două războaie mondiale, încă insuficient tradusă la noi) a reprezentat tot ce a fost mai important pentru formarea mea ca scriitor.
Dar, bineînţeles, în afară de ce apărea prin librării, am început o adevărată goană după cărţi oriunde bănuiam că aş putea da de ele. De la timbre şi nasturi, tot ceea ce putea incita pe ceilalţi copii era scos la bătaie în vederea unor eventuale schimburi. Dar nu de acolo se puteau obţine cărţi. Cotloanele unor poduri, pe lângă că ofereau mai multe speranţe, măreau şi aventura. O ladă extraordinară plină de tomuri vechi, frumos legate, descoperită în podul casei unui prieten, revelare la care am fost părtaş fără nici un profit material, avea să-mi mărească decepţia că în podul propriei noastre case orice iluzie devenise inutilă: acolo nu se găseau cărţi de nici un fel, în afara unor vechi manuale de şcoală, chitanţe, acte şi fascicole desperecheate ale unor foste volume fără nici un interes. Toată imaginaţia investită în acele cercetări n-a ajutat la nimic. N-am visat la comori materiale, la bijuterii sau bani – am sperat să dau la o parte o cărămidă şi să găsesc operele complete ale lui Goethe sau o ediţie mai frumoasă ca acel Ivanhoe de Walter Scott pe care n-am reuşit să-l cumpăr de la librărie, deşi el s-a aflat luni întregi în rafturi (ce vremuri… ce tiraje…). În legătură cu acel volum: am făcut numeroase tentative de a aduna cei aproximativ zece lei necesari, am mers trei zile prin toate străzile oraşului cu nădejdea că voi găsi o bancnotă de zece lei pierdută pe caldarâm, dar truda nu mi-a fost răsplătită decât cu o monedă de 25 de bani. (Este însă adevărat că aceasta a fost o experienţă de iniţiere. În decursul timpului, am mai trecut de nenumărate ori prin situaţia de a trebui să renunţ la cărţile pe care aş fi vrut să le cumpăr. Cu atât mai mare e satisfacţia când pot admira miile de tomuri care s-au adunat în biblioteca mea de acasă.)
Azi cărţile ţin pentru mine de confortul necesar – poate indispensabil. Ele mi-au fost îndrumătorii lecturilor şi au ajuns să reprezinte în ochii mei mai mult decât nişte repere de neînlocuit. Nu ştiu cum m-aş putea descurca fără ele şi sper să nici nu trebuie să fac vreodată experienţa de a vedea cum este să locuieşti într-un palat sau într-o baracă – la fel de sărace amândouă în lipsa rafturilor cu cărţi.
- Cred că această întrebare nu ţine de chestionarul la care m-am străduit să răspund până acum. Prima mea carte s-a născut din aceeaşi necesitate din care s-a născut şi a zecea mea carte. Prima mea carte tipărită a fost romanul MARTORUL în anul 1972, primul roman inedit publicat de proaspăt înfiinţata editură Facla din Timişoara. Dar el n-a reprezentat şi prima carte scrisă de mine şi factori cu totul independenţi de voinţa mea mi-au încurcat şi mai târziu cronologia apariţiilor. Însă fie că această „primă carte” a fost într-adevăr prima carte sau nu – lucru în cazul acesta fără nici o importanţă – eu cred că am rămas acelaşi.
Dar să citeşti o carte şi să scrii o carte este cu totul altceva şi de aceea cred că amintirea primelor pagini parcurse ţine de un cu totul alt capitol. Cel mult, aş putea spune că atunci când îl citeam pe Caragiale cu peste treizeci de ani în urmă, eram capabil de o lectură mult mai firească decât acum, când fiecare pagină a devenit pentru mine un eşantion din opera unui scriitor şi încerc – oricât n-aş vrea s-o fac – să rescriu acea pagină cu propriile-mi mijloace. Plăcerea lecturii este înlocuită cu plăcerea – sau neplăcerea – muncii profesionistului. Din amintirea primei cărţi, azi n-a mai rămas decât nerăbdarea, extraordinara nerăbdare care mă cuprinde ori de câte ori zăresc slova scrisă.
- N-am făcut decât să răspund la nişte întrebări. Dacă altele ar fi fost aceste întrebări, probabil că aş fi spus (şi) alte lucruri. Despre cărţi, la fel ca şi despre oameni, se pot zice la fel de multe câte momente sunt dedicate acestor ziceri. Acesta este şi motivul pentru care cred că oamenii şi cărţile se aseamănă. Nimeni nu va putea epuiza vreodată nici povestea unora şi nici povestea celorlalte. În istorie au fost ucişi intenţionat nenumăraţi oameni. În vremurile cele mai negre au fost arse public şi cărţi. Altele au fost împiedicate să apară. Şi nu există un lucru mai cumplit decât să omori un om sau o carte. Amândouă se numesc „crimă” şi merg mână în mână.
După continuitatea prin urmaşi, perpetuarea prin pactul cu cartea este marea izbândă eschatologică. „Om cu carte”, această luminoasă împerechere!
2 martie 1987
(„Chestionar pentru o carte – anchetă pe tema PRIMA CARTE”, revista Semenicul nr. 3, 2001).
