Ce am spus (35)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

 

(35.) A SCRIE ÎN TRANZIŢIE

S-au spus până acum multe lucruri raţionale despre globalizarea literaturii, însă eu aş vrea să pornesc de la premisa că pentru arta scrisului, nu limba este cea vinovată că ar frâna procesul mondializării.

S-au prezentat aici mai multe situaţii naţionale drept exemple pentru specificul fiecărei literaturi în tentativa ei de a pătrunde în concertul general. Eu – asemenea colegilor mei români – voi arăta, în câteva cuvinte, realitatea autohtonă, aşa cum o văd eu.

Înainte de toate, însă, pentru a vorbi despre „tranziţie”, trebuie să nu uităm că sintagma folosită defineşte evoluţia (sau involuţia), adică tocmai caracteristica organismului viu. Tranziţie a cunoscut umanitatea de la omul primitiv până azi şi până mâine, în caz că sperăm că „mâine” mai are un sens pentru noi.  În România de astăzi, înţelesul cuvântului „tranziţie” este folosit doar pentru a desemna perioada de trecere de la sistemul dictatorial naţional centralizat etatist la cel democratic, bazat pe economia de piaţă. La acest sens restrâns o să ne referim şi noi, în continuare.

Şi încă o precizare: în cele ce urmează, ceea ce pentru cetăţeanul român poate să pară un truism, pentru oaspetele străin n-ar fi exclus să fie de neînţeles.

Cele patru întrebări care se impun, de la început, sunt:

1. Cu ce vrea România să vină în procesul de globalizare literară?
2. De ce doreşte ea acest lucru?
3. Cum vrea să realizeze mondializarea?
4. La ce efecte se aşteaptă?
5. România a cunoscut în deceniul al nouălea al secolului trecut cea mai dură opresiune dintre toate ţările din regiune. Paranoia cuplului prezidenţial a ajuns la apogeu şi aparatul de stat avea drept singură preocupare alimentarea respectivei nebunii. Scop pentru care toate mijloacele au fost folosite. În România nu a existat nici glasnosti şi nici perestroika, n-a funcţionat un sindicat liber, statul n-a avut în fruntea sa lideri de tipul „comunistului luminat” gen Dubcek sau Kadar. Opresiunea a făcut ca 22 decembrie 1989 să ne prindă fără o perioadă de trecere, astfel încât nici singura cucerire revoluţionară indubitabilă, anume libertatea de expresie, n-a putut fi utilizată adecvat. Dorit de atâtea decenii, cuvântul liber nu s-a materializat normal, el nefăcând decât să încerce să răzbune umilinţele atât de îndelungat îndurate şi să pună în viaţă visele unor planuri ce până mai ieri păreau imposibile. Pentru o presă cu adevărat democrată, lipseau atât cunoştinţele elementare de management în condiţiile economiei de piaţă, cât şi baza tehnică, personalul de specialitate etc. Ceea ce pentru tipărirea câtorva publicaţii, în majoritate clonate după un exemplar unic, era absolut suficient din punctul de vedere al tipografiilor şi al jurnaliştilor, în noile condiţii, nu mai putea acoperi uriaşa explozie de ziare, reviste şi cărţi, explozie ivită atât de nepregătit şi atât de brusc. Problemele acestea au dus la nenumărate crize succesive: lipsa personalului s-a încercat a fi compensată cu tineri fără experienţă în domeniu, formaţi, cei mai mulţi, de vechii activişti ideologici retraşi pentru câteva luni în planul al doilea; sistemele de difuzare prăbuşindu-se în haosul general, cele ce le-au luat locul au fost şi ineficiente şi necinstite; proprietarii vechilor organe ale partidului unic, posedând singurele tipografii disponibile, cenzurau apariţia celorlaltor periodice; o falsă criză a hârtiei a lovit şi ea neloial o concurenţă care trebuia să depăşească obstacolele puse de cei ce doreau să controleze, în continuare, conştiinţele.

Despre toate acele momente s-ar putea vorbi extrem de mult, însă am să mă opresc aici, conştient fiind de cât de greu le vine oaspeţilor noştri străini să mă poată urmări. Îmi aduc aminte că, funcţionar cultural fiind prin 1991, m-am întâlnit cu omologul meu dintr-o ţară cu mare tradiţie a gândirii libere şi unde şi-au găsit locul de exil, precum şi prestigiul meritat mulţi români. Lăsând la o parte că respectivul domn habar n-avea despre absolut nimic din ceea ce reprezintă valorile culturale ale României, nici măcar despre marile personalităţi româneşti stabilite în ţara lui, plângându-mă eu de falsa criză de hârtie ce bântuia atunci în ţară, m-am pomenit, la întoarcere, cu un top de hârtie de scris printre bagajele mele personale: cu multă bunăvoinţă, omul a crezut că rezolvă astfel respectiva criză de hârtie…

Bineînţeles că, în cei aproape doisprezece ani care au trecut din decembrie 1989,  deşi multe lucruri au evoluat mai încet sau ceva mai puţin încet, peisajul publicistic şi editorial s-a schimbat, profesionalismul a crescut. Însă o ţară practic lipsită, în iulie 2001, de orice reală opoziţie politică organizată pune iarăşi România într-o situaţie mai grea decât cea a ţărilor din zonă.

2. Dacă ar fi să facem un sondaj de stradă, sunt convins că aproape întreaga populaţie a ţării ar declara că doreşte şi globalizarea literaturii române, la fel cum este pentru intrarea în structurile europene şi nordatlantice. O insuficientă informare generală, îi face pe români să dorească – cel puţin declarativ – o mulţime de lucruri despre care ştiu prea puţin sau despre care au cunoştinţe incomplete. Aşa cum Piaţa Comună reprezintă în conştiinţa majorităţii celor chestionaţi doar bunăstare, însă nu şi liberă concurenţă şi competenţa muncii, ceea ce ne-a făcut să nu prea putem ţine pasul nici măcar cu mult mai blândele exigenţe ale C.E.F.T.A., aşa ar dori aceiaşi să ne încadrăm în cât mai multe domenii în marea orchestră mondială, fără a fi la curent cu obligaţiile şi cu efectele ce decurg de aici. Intoxicaţi de propaganda naţionalistă care ne situează în toate domeniile drept cei mai buni, doar „condiţiile specifice” şi „duşmanii ţării” împiedicându-ne să fim aclamaţi pretutindeni, noi avem încă tendinţa de a stabili iluzorii scoruri net avantajoase nouă, încă înainte ca meciul să fi avut loc. (Mi-e teamă că el nici n-a fost încă programat.)
3. S-a vorbit aici despre anticipări ale mondializării contemporane. S-a amintit de pax romana din antichitate, precum şi despre mai recentele tentative de mondializare roşie sau brună, prin lozinci pomenind de „inevitabila victorie a comunismului în toată lumea” sau despre „Deutschland über Alles”. Numai că idealul despre care discutăm noi acum nu se referă la o cucerire mondială prin forţă, strivind orice nu aparţine tradiţiilor şi mentalităţilor învingătorului militar.

Poate mai aproape de tema noastră a reprezentat-o folosirea, în evul mediu, a limbii latine de către mai toţi autorii europeni, dar şi aceea n-a fost decât tot o globalizare prin restrângere şi nu prin diversificare. La fel cum nu s-au bucurat de anularea efectelor aici pomenitului Turn al lui Babel, nici aşa-numitele limbi universale, esperanto ori replica de origine germană catolică wolapück.

S-a mai prezentat aici o ipoteză, după care credinţa va fi cea care va face mondializarea şi în domeniul nostru. Numai că, de prea multe ori în istorie, conchistatori de tot soiul mai mult au învrăjbit, decât au înfrăţit. În numele încercării impunerii credinţei cu forţa s-au purtat mult prea multe războaie, au avut loc mult prea multe măceluri şi au fost rase de pe suprafaţa pământului mult prea multe civilizaţii. Dacă privim chiar azi în jurul nostru, vedem ecumenismul încă total neputincios în faţa provocărilor xenofobe ale fundamentaliştilor de toate culorile şi de toate nuanţele.

Unii autori români s-au integrat în limbi de circulaţie mare şi, sprijiniţi de opera lor, au intrat în circuitul mondial. Reprezintă o altă dispută din ce literatură au ajuns să facă ei parte, însă globalizarea prin exil vreau să cred că nu este chiar idealul spre care tindem, chiar dacă experienţa românească în domeniu nu este prea încurajatoare pentru cei ce vor să se facă auziţi din ţară.

S-a mai amintit aici, în dorinţa de a se argumenta că limba ar fi principalul impediment împotriva globalizării literaturii, exemplul muzicii, afirmându-se, în mod cu totul corect, că Simfonia a IX-a de Beethoven a ajuns de mult în interiorul mondializării. Numai că, dacă Beethoven sau Mozart mai pot fi savuraţi de miliarde de melomani, pentru muzica nouă (începând cu Webern sau Schönberg) sau pentru artele plastice moderne (toate neîngrădite de bariere lingvistice) apar exigenţele de educaţie care fac diferenţele.

Cu alte cuvinte, mondializarea este imposibilă dacă nu se realizează pe principiul acordării unor elemente dacă nu identice, atunci măcar asemănătoare.

Sigur, mi s-ar putea replica şi ajunşi la acest punct, amintindu-mi-se că, în fond, marile teme ale literaturii se reduc, oricum, la doar brodarea în jurul celor trei preocupări fundamentale ale omului de pretutindeni: dragostea, dialogul cu divinitatea şi nevoia de securitate (puterea). Numai că suntem martori şi a naşterii chiar acum, sub ochii noştri, a unor teme şi subteme noi. De pildă, senzaţia de tot mai mare înstrăinare faţă de semeni, ajunsă la cote obsesive în secolul XX, tinde să fie dublată de înstrăinarea faţă de obiecte, faţă de mediul ambiant. Generaţiile părinţilor noştri mai înţelegeau de ce trebuie să folosească plugul clasic, dar ţăranul performant de azi pricepe tot mai greu unealta electronică la care a învăţat să umble doar la butoane. La fel şi gospodina, care beneficează de ustensile de preparat mâncarea şi de făcut curăţenie, ustensile pentru care are la dispoziţie cărţi tehnice de utilizare la nivelul de înţelegere al unui copil. Bunicii noştri, dacă s-ar reîntoarce printre noi, s-ar trezi în plin S.F., dacă ar vedea cu ce am înlocuit noi rechizitele lor de birou. Omul modern ajunge să comande nişte pârghii pe care le poate urmări tot mai greu, iar diferenţa o vor face, în scurt timp, nu numai coeficientul de inteligenţă şi nivelul de instruire, ci şi gradul de adaptabilitate la o lume pe care o vom înţelege tot mai puţin, pe măsură ce ne vom face iluzia că am îmblânzit-o mai mult. Iată o temă nouă de discuţie doar pentru cei ce se întâlnesc cu ea, la fel cum foarte multe alte subiecte fac dificil un dialog egal între sătui şi flămânzi, între pasagerii marilor avioane transatlantice şi călăreţii cămilelor deşerturilor, între spărgătorul de piatră şi cercetătorul în genetică. Nici pe aceştia nu neapărat limba diferită îi desparte.

4. Ce efecte ar avea această globalizare, în ipoteza că am fi pregătiţi pentru ea? O mondializare literară prin exil sau prin îmbrăţişarea unei limbi unice – chiar dacă engleza tinde tot mai mult la acest statut – n-ar fi decât o sărăcire a devenirii umane.

Până la urmă, mondializarea literaturii nu este altceva decât:

1. Globalizarea mentalităţilor, a obsesiilor, a nivelului de educaţie, a unor aspiraţii comune, a tentativei de rezolvare a aceloraşi provocări ale contemporaneităţii;
2. Acceptarea dialogului şi posesia mijloacelor de dialog;

Orice alte tentative n-ar putea fi catalogate decât drept „imperialism cultural“.

Ce efecte ar apărea, dacă nu s-ar realiza această globalizare? Într-o lume tot mai mică, gălăgia ar deveni insuportabilă. Or, zgomotul scăpat de sub control naşte monştri.

(Comunicare prezentată la masa rotundă Poate fi literatura globalizată? Din cadrul Conferinţei Internaţionale a Centrului Român PEN din 27 – 29 iulie 2001 de la Sinaia, Revista 22, 16 – 22 octombrie 2001.)