În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.

(63.) Cele două culturi

1. Eu cred că nu este bine să individualizăm lucrurile: istoria omenirii a demonstrat, de atâtea ori, că, de obicei, de la un punct, lucrurile se repetă, chiar dacă în variante mai îndepărtate sau mai apropiate. Să luăm un asemenea punct de referinţă şi să privim fenomenul muzical: lucrările maeştrilor Renaşterii erau dedicate unor evenimente religioase sau de divertisment. Prima categorie, reprezentată în spaţiul public al catedralei, s-ar încadra în ceea ce numiţi aici drept „cultură de masă”. Muzica de divertisment era dedicată celor ce-şi puteau permite să plătească o formaţie care să-i satisfacă fondul sonor pentru evenimentele mondene. Atunci s-a despărţit, pe criterii sociale, muzica zisă cultă de cea de petrecere, mult mai accesibilă oricui.

Deosebirea faţă de situaţia de acum constă în aceea că apartenenţa la cele două culturi nu mai este condiţionată strict de criterii materiale, responsabilă rămânând mai ales componenta socială. Mai mult, uneori consumatorii de manele sunt mai înstăriţi financiar decât cei ce se delectează cu o fugă de Bach. Tot mai înstăriţi faţă de aceştia… Adică, deosebirile dintre consumatorii celor două culturi ţin, azi, de educaţie şi nu de avere. Iar oferta comercială este făcută pentru cei ce se află în majoritate. Artistul adevărat nici nu oferă nimic: el doar se exprimă.

2-3.Cultura de masă este o marfă. Asemenea oricărui produs vandabil, i se face publicitate. Uneori, ea chiar trăieşte din publicitate. Alteori, lucrări la fel de vandabile intră în anonimat. Pentru mine asta nu reprezintă o nenorocire, întrucât sunt destul de indiferent şi faţă de Sandra Braun şi faţă de Cuelho. Un tânăr absolvent de liceu poate fi mai influenţat. Un absolvent de universitate mai puţin. Un roman de succes poate fi vândut în milioane de exemplare azi, dar mâine va fi înlocuit cu un altul. Un roman profund se va vinde în câteva zeci, sute sau mii de exemplare azi, iar mâine are toate şansele să-şi menţină cota. Peste timp, chiar rămânând la aceleaşi tiraje modeste, va depăşi fostul best-seller.

4. Nu ştiu dacă ne aflăm în faţa unei perversităţi. Bănuiesc eu că e vorba doar de o părere. Rolul criticului din presa scrisă, ca şi a celui din media electronică, se opreşte la promovarea unei opere. De ce este interesat consumatorul de artă este o altă întrebare. Iar plăcerea – eu aş numi-o satisfacţie – nu poate fi eliminată din ecuaţie. Satisfacţia poate veni din găsirea securităţii în opera respectivă, în confirmarea în ea a propriului eu, în subliminalul sexual, într-un răspuns sugerat în dialogul fiecăruia cu divinitatea, în clipa singură. Dacă acceptăm că un critic este mai mult decât un simplu agent comercial având obiectul promovarea artei, atunci trebuie să fim de acord că el poate oferi sugestii în ceea ce aţi numit „cultura critică” şi profit material în ceea ce a-ţi desemnat drept „cultură de masă”.

N.B. Termenul „cultură de masă” în această accepţiune mi se pare hazardat, întrucât poate fi oricând înţeles drept folclor. Ceea ce este, desigur, cu totul altceva.

5. Eu însumi sunt printre cei ce aşteaptă cu înfrigurare apariţia agentului literar. Nu în speranţa că acela ar putea schimba proporţia între cele două categorii de consumatori de artă, ci nădăjduind că ar fi în stare să-i adune pe cititorii unui anumit gen, cititori risipiţi printre atâtea provocări. Drept urmare, scriitorul ar putea trăi suportabil din scrisul său, căruia i s-ar putea dedica fără a fi obligat la atâtea activităţi colaterale, care până la urmă devin cele de bază. Şi tot repet: în acelaşi timp, agentul ar putea face la fel de mulţi bani din creierul scriitorului, ca şi procuratorul fotbalistului din picioarele sportivului.

6.-7. Să nu uităm că Cervantes a scris într-o lume de analfabeţi. Că marea majoritate a concetăţenilor lui Kant sau Hegel au trăit foarte bine fără să-i intereseze gândurile filosofilor. Că Haydn urca scările castelului contelui pe scara de serviciu. Încă o dată, ceea ce numiţi dumneavoastră cultură critică se iţeşte printre stânci, printre bălării, iar mai nou, prin crăpăturile asfaltului şi al platformei de beton. Aici nu este vorba despre individ, ci despre societatea în întregul ei. Intervenţia sanitară ţine de oferta educaţională. În România, unde sunt şi aşa foarte puţini studenţi la mia de locuitori, oferta educaţională este cea care ar trebui să fie prioritară. Nu numai pentru recepţionarea culturii… (Că strict sanitar stăm şi mai mizerabil.)

8. Trăim într-o lume în care tineretul îşi ia drept model vedetele. Prin analogie, şi societatea oamenilor de cultură este resimţită ca o confrerie de VIP-uri. Scriitorul sau sculptorul care nu intră în acea categorie, nu există pentru marele public. Adică scriitorul sau sculptorul – la fel ca şi pictorul sau compozitorul etc. – nu există pentru marele public prin operă, ci prin imaginile frecvente de pe ecran şi din tabloide. Atraşi de strălucirea toaletelor, a vilelor, a maşinilor de lux, tot mai mulţi juni vor „să se facă” artişti. Numai că artist nu te poţi „face”. Cultura critică de la noi s-a molipsit de această realitate, a obosit, a intrat în tot felul de jocuri ce nu mai ţin de evaluare. Dovadă lipsa unor ierarhii cât de cât credibile, înţepenirea în stereotipii, promovarea promiscuităţii. (Pe care nici măcar n-am curajul s-o condamn: într-o lume încremenită, unde oricât de genial te-ai simţi, constaţi că n-ai acces, încerci să scandalizezi, să spargi farfurii, să fluieri în biserică sau să te exhibiţionezi. Scrisul, pictatul, muzica etc. sunt forme de exprimare ale personalităţii creatorului sau interpretului lor. De aceea, ţine de personalitatea fiecăruia dacă îi ajunge creaţia în sine sau dacă are nevoie de o cât mai multă aferentaţie inversă. E firesc să aibă nevoie de aferentaţie inversă: copilul surd, care nu are senzaţia satisfacţiei răspunsului la gângurit, devine mut. Criticul măcar atât ar putea să facă: să-i dea artistului satisfacţia răspunsului la gângurit. Dar treaba asta este mai importantă pentru artist – viaţa lui este trecătoare. Opera – dacă rămâne – poate fi descoperită şi peste trei secole. Sau poate să dispară în cornetele unei vânzătore de seminţe de bostan.)
9. Cultura, intelectualii de creaţie, nu vor dispărea. Cel mult, majoritatea o vor duce la fel de prost ca acum 2000 de ani, ca acum sau ca în secolele ce vor veni. Unii vor deveni autori naţionali, subiecte de discursuri populiste. Vor fi învăţaţi la şcoală şi uitaţi la vârsta maturităţii. Vor fi eterni.

(Răspuns la ancheta revistei Luceafărul, septembrie 2007.)