În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(83.) „Unde sunt zăpezile de alt-dată?”
Întrebarea şic a lui Villon m-a urmărit şi pe mine multă vreme, la fel ca pe toată lumea. Mai ales pe măsură ce se adună anii. Am vrut chiar s-o pun citat la întregul ciclu CEI O SUTĂ. Până ce am ajuns la concluzia că pentru trecerea noastră atât de rapidă prin viaţă, nimic nu are vreme să se schimbe, în afară de facilităţile şi ameninţările venite din progresul tehnic. Iar la ora când scriu aceste rânduri, zăpezile de acum aproape şaizeci de ani, şi cele de acum o sută şaizeci de ani, şi cele de acum atâtea alte sute de ani, iată, sunt prezente. Formula care începe cu „Nimic nu se pierde” se validează mereu în fragila noastră existenţă.
Paranteză: acum când gerul arde, iar zăpada acoperă localităţi întregi, înţeleg şi mai puţin teoria cu „încălzirea globală”. Una dintre vocile competente de pe micul ecran, întotdeauna bine informată, a explicat că tocmai încălzirea globală este cea care ne-a adus iarna aceasta atât de cumplită. Vocile de pe micul ecran sunt întotdeauna bine informate, doar eu nu pricep, nici în ruptul capului, cum încălzirea globală este o premisă a frigului. La fel cum nu înţeleg nici cum creşterea economică poate fi o premisă a scăderii continue a nivelului de trai. Sau cum de România, una dintre ţările cu cel mai mic PIB din Europa, beneficiază de cele mai multe maşini de lux. Etc. Închid paranteza.
Aşadar, dacă tot nu se schimbă mare lucru pentru percepţia bietului muritor, zăpezile de alt-dată sunt aici. Şi au fost aici şi când am fost un băieţaş copilărind în casa părintească formată din trei camere şi anexe. (Pe care, la moartea tatei, mama a trebuit s-o vândă, întrucât în epoca de aur n-aveai voie să ai două clădiri. A doua clădire n-a mai apucat s-o cumpere niciodată, iar banii de pe urma primei au rămas pe un carnet CEC. Nu ştiu ce am făcut cu el, bănuiesc că acum aş putea să-mi cumpăr cel puţin o jumătate de kilogram de salam din acel capital. Cu dobânda aferentă şi, bineînţeles, cu prilejul unei promoţii favorabile.) În casa părintească, cele trei odăi erau sistem vagon: în prima se făcea focul în teracotă, acolo dormea bunica; cea de a doua beneficia de uşa deschisă de la prima, acolo dormeam fratele meu şi cu mine; în cea de a treia îşi aveau paturile părinţii. Care dormeau în frig. Ce legătură are asta cu zăpada? Păi, are, fiindcă în părţile noastre, frigul nu apare vara, ci iarna. La fel şi neaua. Exact la fel! Aşa că, pentru mine, zăpada şi frigul îndurat – nestins niciodată de pe vremea copilăriei – sunt sinonime. Şi sinonime sunt şi cu sărăcia. La care se adaugă şi pantofii băiatului, care pentru a nu-i degera picioarele, îşi căptuşea papucii cu ziare şi, mai târziu, când s-a bucurat şi el de progresul tehnic, cu pungi de nailon. Şi tot era al naibii de frig în pantofi. Şi tot era mereu ud în pantofi.
Urăsc zăpada. Încep să dârdâi chiar şi când o văd doar pe un tablou ori într-un film. Multă vreme n-am vrut să mărturisesc acest lucru, de frică să nu se vadă că îmbătrânesc. Acum nu trebuie să mai mărturisesc nimic.
„Unde sunt zăpezile de alt-dată?”. În mine. Troiene întregi, ce n-au reuşit să se topească în atâţia ani.
Dar, e drept, trebuie să vedem şi partea bună a lucrurilor şi, terminând optimist, am să notez că, în părţile noastre, vara nu există zăpadă. În părţile noastre…
(Ancheta revistei Orizont „Zăpezile de altădată”, 28 februarie 2012.)
