În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(92.) Între sub- şi supra-vieţuitor
Cuvântul „supravieţuitor” are o semantică foarte bogată. Chiar şi în invitaţia de a răspunde la ancheta Dumneavoastră, sugeraţi mai multe „perspective” – cea culturală, cea socială, cea politică. Din punct de vedere social, scriitorul este un produs al timpului său: privit adesea cu condescendenţă de cei înstăriţi, privit cu speranţă într-o societate dictatorială, ideal secret al mai tuturor (este uimitor, de pildă, câţi oameni potenţi financiar şi cu putere decizională doresc să devină… membrii ai Uniunii Scriitorilor, ceea ce ne sugerează că a avea calitatea de scriitor nu este văzută numai ca o decoraţie prinsă pe tunică, dar şi ca o speranţă în importanţa propriilor experienţe şi, astfel, un ipotetic paşaport spre eternitate); din punct de vedere cultural, scriitorul este un meseriaş cu un statut extrem de instabil, de diferit de la o epocă la alta (unde sunt azi autorii pe care noi, cei mai în vârstă, a trebuit să-i învăţăm în cărţile de şcoală?); din punct de vedere politic, scriitorul este un justificator al puterii ori un contestatar al ei. Şi este tratat ca atare.
Dar, chiar de nu apelăm la dicţionare, mai găsim şi alte numeroase sensuri ale cuvântului „supravieţuitor”. De pildă, supravieţuitor poate fi socotit cel ce nu piere fizic într-un moment dificil: avem supravieţuitori ai gulagului, ai holocaustului, ai diferitelor conflagraţii. Scriitorii, mărturisit sau nu, speră ca prin operă şi amintirea lor să supravieţuiască prezentului.
La fel, putem socoti un scriitor supravieţuitor, pe acel autor care este citit şi azi şi peste o sută de ani. Cel a cărui operă nu se perimează odată cu trecere modelor şi a timpului, cu orizontul de aşteptare al consumatorilor de literatură şi cu exigenţele noilor generaţii. Şi, din nou, la o primă vedere, acesta este şi visul fiecărui scriitor: acela ca opera să-i supravieţuiască, oferindu-i astfel o viaţă de după viaţă.
Aşadar, cele mai uzuale referiri la scriitorul supravieţuitor se referă la succes. Însă eu mă gândesc şi la un alt sens al aceluiaşi cuvânt „supravieţuitor”, la acel sens care nu permite un antonim. (Nu cunosc în limba română – şi nici în vreo altă limbă – un cuvânt exprimat prin „subvieţuitor”. Iată, chiar şi calculatorul îmi subliniază această construcţie drept „inexistentă”.) Mă refer la proprietatea scriitorului de a vieţui peste viaţă, de a supra-vieţui. Literatura autobiografică, reportajele de orice fel nu fac decât să rescrie ceea ce a fost deja scris de Dumnezeu. Mai mult sau mai puţin conştient de acest lucru, marii scriitori – şi nu numai ei – inventează spaţii imaginare pentru personajele lor. Dar degeaba trasezi nişte ţăruşi şi denumeşti locul astfel îngrădit drept Macondo ori Vladia, dacă acolo se imită ceea ce s-a petrecut la Paris ori la Cluj; în cazul acela nu ne aflăm decât într-o ipostază veche doar cu nume schimbat. Marii scriitori – şi numai ei – nu inventează doar locuri şi nume, conştienţi că nu pot intra în competiţie cu Dumnezeu, ei se străduiesc să inventeze şi eroi, acţiuni şi stări la care publicul să fie conectat. Nu „extratereştrii” cu trăsăturile caricaturale ale pământenilor, ci chiar pământeni oferindu-ne o viaţă peste viaţa noastră, o supra-viaţă trăită de supra-vieţuitori. Care, dacă izbutesc să pătrundă în intimitatea celor mulţi – cu cât mai mulţi, cu atât mai bine – şi să supravieţuiască timpurilor şi aşteptărilor, atunci, prin ei, şi scriitorul devine supra-vieţuitor. Supravieţuitor.
(Ancheta „Scriitorul un supravieţuitor?” în revista Steaua mr. 7-8, 2013.)
