Conform diagnozei istoricilor, România a intrat în 2009 în cea mai gravă criză din perioada ei modernă. Nu este nicidecum „criza mondială” care, la propriu (cum se observă în Germania, Polonia, Franţa, China şi multe alte ţări), nici nu există, ci o criză primordial indigenă. Desigur că reducerea investiţiilor externe directe agravează situaţia, dar ţara noastră intra oricum în criză, fiind gestionată fără pricepere, cum se vede. Criza din România este, înainte de toate, criza capacităţii administrative, criza calificării demnitarilor şi criză de motivaţie, la un loc. Observatori, precum Comisia Europeană şi publicaţii internaţionale majore, le-au semnalat în ultimii doi ani, pe bună dreptate. Cercurile politice occidentale au început să sesizeze ceea ce se petrece.
În România, autorităţile au început anul 2009 prin a postula imunitatea ţării la „criză”, apoi au tăinuit criza, pentru ca în 2010 să ia, la repezeală, măsuri greşite, iar recent să decreteze ieşirea din criză. Nu există nici acum vreo analiză a cauzelor crizei din ţară şi măsuri de combatere propriu-zisă a acesteia. Nici o lege adoptată recent nu face faţă examenului gramatical, logic, de constituţionalitate şi de conţinut, optica fiind anacronică şi caducă, încât urgenţa a devenit izbăvirea ţării de decizii proaste. Autorităţile confundă, în continuare, echilibrarea anapoda a bugetului cu ieşirea din criză.
România plăteşte costurile enorme ale corupţiei. Preşedintele actual a câştigat la limită în 2004, chemând populaţia la combaterea corupţiei, pentru ca, în 2010, corupţia să ajungă la pătrat. Se acuză corupţia din ţară, dar, trebuie spus, în România de azi corupţia coboară de la vârf. În definitiv, ce ţară din Uniunea Europeană etalează un asemenea dispreţ al instituţiilor europene, încât odrasle agramate devin parlamentari europeni? în ce ţară guvernul dă bani parlamentarilor pentru a-şi asigura votul acestora? în ce ţară bugetul este făcut prevăzând pungi la îndemâna celor ce guvernează pentru a mitui comunităţi locale? în ce ţară se fac alegeri precum recent, în Haţeg, în care cârnaţii, salamul şi ţuica devin „argumente” electorale ale partidului de guvernământ în faţa unei populaţii păcălite şi obosite de sărăcie? în ce ţară se adoptă legi eronate prin proceduri nelegale? Şi altele şi altele…
Administrarea ţării a intrat pe mâinile unor persoane fără reuşite la activ. Preşedintele s-a angajat pe multe domenii – navele ţării, capitala, transporturile, justiţia, sănătatea, bugetul, educaţia: în fiecare domeniu a lăsat în urmă insuccese. Neavând realizări, el conduce, cum scria recent o publicaţie internaţională, „şmechereşte”, prin decizii „întunecate”, politică plină de patologii. Bunăoară, în vreme ce democraţiile caută dezbaterea şi integrarea forţelor, România este guvernată prin antagonizare (nebugetari contra bugetari, tineri contra mai puţin tineri, cei activi contra pensionarilor etc.). În timp ce în alte ţări se caută specialişti şi politicieni pricepuţi, în România se selectează persoane mediocre în răspunderile principale. Pe când democraţiile evoluează spre găsirea de soluţii filtrate de contraargumente, la noi s-a instalat democraţia aritmetică. În democraţii serioase, legitimitatea este scop, la noi o legalitate chinuită (ceva peste o treime din electoratul de 40% prezent la vot a votat partidul ce conduce) este luată abuziv şi incult drept legitimare. În epoca pluralismului democratic, la Bucureşti s-a instalat o „preşedinţie de tip african” (cum ne spune dreptul constituţional!), care desface partide, favorizează clici şi desfigurează democraţia. Lipsit de analiză competentă şi asistat inadecvat, preşedintele perorează şi debitează propoziţii care aruncă, dintr-o lovitură, în şomaj, sărăcie şi neputinţă zeci de mii de oameni. Peste toate se desfăşoară o politizare agresivă, care aminteşte de anii treizeci.
Indicatorii de „performanţă” ai guvernării actuale vorbesc de la sine. În doi ani, produsul intern al României s-a prăbuşit cu peste o treime. Mai mult de 600.000 de oameni au fost trecuţi în şomaj, după ce zeci de mii de întreprinderi au fost anihilate. Veniturile personalului au scăzut cu 25-63%. Datoria ţării s-a mărit la peste 90 de miliarde de euro. Abandonul şcolar a atins câteva sute de mii de elevi. Fiecare instituţie a fost dislocată din rosturile ei fireşti. Multe domenii au fost aduse sub nivelul, deja dezastruos, de dinainte de 1989. Constituţia este prost înţeleasă de vârfurile puterii şi, până la urmă, desconsiderată. O vastă demotivare s-a aşternut printre oameni, ţara pregătind cea mai extinsă emigraţie din istoria ei recentă. Voluntarismul acţional vrea, precum odinioară la Goebbels, să înlocuiască cultura civică. Aproape orice măsură de mai bine este subminată. Nici o minte de la conducerea ţării nu este capabilă de privire cuprinzătoare asupra situaţiei. Obligaţiile asumate de România la intrarea în Uniunea Europeană sunt relativizate de chiar reprezentanţii ţării. Politica externă s-a descompus, cei aflaţi la conducere şi-au pierdut prestigiul indispensabil. În afară, românii sunt suspectaţi şi socotiţi de mâna a doua.
În orice ţară intelectualitatea a rămas senzor al situaţiilor. La noi, mulţi licenţiaţi se înghesuie pe coridoarele partidului de guvernământ pentru joburi plătite în valută forte. Alţii trec sub tăcere faptul că cei care guvernează sunt, oriunde şi oricând, responsabili de o situaţie. Propagandiştii regimului abuzează de logica formală pentru a apăra mistificări („toţi suntem de vină”, „toată clasa politică are păcate”, „douăzeci de ani sunt cauza situaţiei” etc.) care împiedică accesul la adevăr şi găsirea soluţiilor efective. Intelectuali cu galoane fac chiar fenomenologia „spontaneităţii” preşedintelui, încercând să transpună pretenţios (precum în 1933, când neinspiratul Heidegger îl conceptualiza pe Hitler) subţirelele însuşiri ale persoanei. Unii se joacă cu termeni precum „dreapta” şi „stânga”, după ce au pierdut de mult contactul cu analizele societăţii de astăzi.
Mario Varga Llosa vorbeşte, în „Peştele în apă. Memorii” (1933), de „intelectualul respectabil”, adică de cel care „spune ce crede, face ceea ce spune şi nu-şi foloseşte ideile şi cunoştinţele ca un alibi pentru a parveni”. El deplânge raritatea acestui tip şi notează că, în schimb, sunt mulţi cei care reprezintă „intelectualul de doi bani” – adică „pungaşul, cinicul, impostorul şi canalia”, care, prin „activităţile personale”, dezmint adesea „ceea ce preconizau cu atâta convingere în scrierile şi în apariţiile lor publice”. În România de astăzi, trebuie spus, „intelectualul de doi bani” este amplu reprezentat, cu cel puţin două diferenţe faţă de situaţia descrisă de recentul premiat Nobel: la noi sunt luaţi drept intelectuali inşi vocali faţă de cei din jur şi docili faţă de şefi, care nici măcar nu au scrieri şi, ceea ce este mai caracteristic, tocmai pe partea care se bate cu pumnul în piept că formează „dreapta” (o „dreaptă” de fapt fripturistă, străină de ceea ce, la propriu, este dreapta) se opintesc acum „intelectuali de doi bani”, în accepţiunea ilustrului scriitor peruan.
Mai presus de toate, România a intrat într-un marasm economic, pe care-l sintetizează indicatorul neputinţei de a-şi plăti salariile şi pensiile din economia proprie. Ţara noastră a intrat într-un marasm instituţional, pe care-l exprimă concentrat eforturile de demontare a democraţiei de către un nazism inconştient. România a intrat într-un marasm cultural, pe care-l redă cel mai direct confuzia valorilor şi antiselecţia personalului pentru demnităţi publice. Ţara noastră şi-a slăbit în ultimii ani toate sectoarele şi resursele, inclusiv resursa motivaţie.
Cum se poate ieşi din acest marasm întins mai mult ca oricând după 1989? Oricât de iritant poate părea unora, răspunsul este că această degradare este produsul certificabil al politicii actualei puteri şi nu se poate depăşi decât înlocuind actuala putere politică a României. Trebuie cetăţenii să se manifeste politic? Unii cred că problemele sunt economice, alţii că este vorba de morală, ba chiar de sărăcirea vieţii spirituale. Se poate discuta orice ipoteză, dar nu se poate evita, rămânând realişti, interogarea politicii: în democraţiile moderne, vrem nu vrem, problemele vieţii oamenilor trec prin politică, în bine sau în rău. Nu se poate tăgădui mijlocirea politică a vieţii fiecăruia, încât este realist să o luăm în seamă, în loc să o trecem sub tăcere în mod ipocrit.
Pe de altă parte, cultura veritabilă din epoca modernă este cea care tematizează explicit politica. Este o iluzie carpatică mereu păguboasă (vezi şi efectele „apolitismului” proclamat pe Dâmboviţa în 1990, care a făcut ca România să întârzie toate schimbările spre societatea deschisă!) aceea că ne putem sustrage fără costuri majore dezbaterii explicit politice. O citez din nou pe Angela Merkel: „creştinismul nu este apolitic”, încât, prin implicaţie, concepţii inevitabil mai puţin axate pe morală şi conştiinţă de sine decât învăţătura creştină nu sunt deloc „apolitice”. Pe scurt: apolitismul (care, în cultura sumară a unora, nu se distinge de apartidism!) este mereu o politică – politica ipocrită a oportunismului.
După ce democraţia a fost desfigurată, s-a proclamat reforma statului, rămânând în fapt confuze, pentru cei răspunzători, şi ceea ce este reforma şi ceea ce este statul. Caracteristica actualei puteri din România este că mai întâi distruge sau afectează grav, din nepricepere, şi apoi se autoproclamă „salvarea”. Afectându-se, de pildă, regimul fiscal în 2009, s-a declanşat dezechilibrul bugetar, iar acum preşedintele se declară salvatorul situaţiei. S-au luat cele mai greşite măsuri în educaţie, în 2005-2006, iar acum se vorbeşte de „reformă” nemaipomenită. S-au redus abuziv salariile şi veniturile şi s-a comprimat piaţa internă, dar aceiaşi decidenţi se pun în fruntea recuperărilor de venituri tăiate aiurea. La naivi mai are, încă, trecere faptul că o guvernare pionerească şi o conducere nepricepută a statului apelează la asemenea şmecherie („mai întâi se distruge şi apoi se proclamă salvatorul”), dar credulitatea este până la urmă contraproductivă. Pe de altă parte, nu există în practicile actualei puteri, nici în analizele şi programele ei ceva care să prefigureze ieşirea din marasm. Dimpotrivă! Aşa cum au început să semnaleze analizele calificate, din punct de vedere economic regimul politic actual este epuizat. Împrejurarea că unii dintre propriii primari şi preşedinţi judeţeni vor să se prezinte publicului la distanţă de puterea actuală este, între altele, grăitoare.
Situaţia face ca liberalilor, social-democraţilor, conservatorilor şi altor forţe ataşate pluralismului democratic să le revină rolul scoaterii României din marasmul actual. Aceasta este coaliţia de guvernare a partidelor care nu au creat politicile greşite ce au dus ţara în impasul de astăzi. Este o coaliţie care nu s-a mai încercat în România. Este coaliţia care dispune de personal calificat să exercite responsabil şi competent demnităţile publice. Este o coaliţie care are precedente de succes în multe ţări. Nu este nici un necaz că fiecare dintre aceste partide vrea să se consolideze în dreptul valorilor proprii! Importantă este disponibilitatea la cooperare a oamenilor de bună credinţă pentru scoaterea ţării din marasm. În fapt, România are nevoie de trecerea neîntârziată de la actuala coaliţie, bazată pe mituire, la o coaliţie de guvernare bazată pe valori lămurite prin dezbatere publică.
În pofida prejudecăţii – întreţinută de propagandiştii de sezon – conform căreia liberalii şi social-democraţii nu s-ar putea coaliza datorită doctrinelor lor prin tradiţie concurente, tocmai caracteristicile societăţii actuale încurajează coaliţia menţionată. Bunăoară, trăim, tot mai perceptibil, într-o societate care adânceşte ceea ce sociologii, de la Max Weber, trecând prin Parson, la Luhmann, au numit „diferenţiere”, astăzi fiind vorba de o „diferenţiere funcţională”. Între individ şi stat se interpun inevitabil instituţii de niveluri felurite, între local şi statal aşişderea, internaţionalizarea şi globalizarea afectează până la urmă viaţa oricărei comunităţi, domeniile vieţii sociale – economia, administraţia, cultura, educaţia, cunoaşterea, religia, arta, familia – s-au autonomizat şi mai mult. „Simplitatea” societăţii, constând în aceea că întreaga societate se putea aborda cu succes din optica unuia dintre domenii sau cu o singură valoare, nu mai există. Societatea a devenit atât de complexă încât nu mai face posibilă cuprinderea întregului cu mijloacele unui domeniu sau în optica unei singure valori. Consecinţa nemijlocită a acestei situaţii, pentru problema pe care o discutăm, este nevoia de deschidere spre înnoire a fiecărei doctrine. Liberalii lucizi ştiu prea bine că societatea nu se lasă redusă la competiţia economică, chiar dacă, aceasta rămâne de importanţă esenţială, iar statul are, de asemenea, scopuri – scopul major fiind prezervarea cadrului care asigură libertăţile şi drepturile fundamentale ale persoanei umane. Social-democraţii lucizi ştiu prea bine că nu se poate redistribui decât ceea ce se produce, chiar dacă redistribuirea este socialmente necesară, iar statul nu poate fi împovărat cu orice sarcină. Liberalii şi social-democraţii se pot întâlni pe terenul cu adevărat fertil al creării de şanse, al egalităţii şanselor şi oportunităţilor pe piaţa liberă, pe care le asigură cetăţenilor. Iar dacă pe acest teren se constituie deja ceea ce tot mai mulţi teoreticieni de prim-plan de astăzi numesc „liberalism social” sau „social-liberalism”, faptul pledează în favoarea cauzei.
Aceste partide vor trebui să ia în seamă evoluţiile amintite şi să propună neîntârziat o majoritate alternativă, capabilă să preia conducerea ţării. În nici o societate, însă, nu a dat şi nu dau rezultate nu numai inerţia partidelor, ci şi pasivitatea cetăţenilor. Odată cu iniţiativa partidelor, este necesară ieşirea din pasivitate a cetăţenilor şi a organizaţiilor lor. Se aşteaptă zadarnic schimbări majore stând cu braţele încrucişate şi privind la televizor, comentând şi lăsând în fapt lucrurile cum sunt! Fiecare ar trebui să-şi exprime public opinia! Ştim că acţiunea individuală nu este suficientă, dară fără cetăţeni care-şi spun răspicat părerea nu există acţiune comună aducătoare de succes.
Răspuns în reuniuni la Reşiţa, Craiova, Slatina, la întrebările participanţilor, decembrie 2010
