Timpul lamentărilor, ca și timpul amenințărilor, a trecut. Suntem în fața unui atac la ordinea internațională fără precedent, dar cert a fi urmat (Taiwanul e la rînd), avem un război la frontiere care ne privește direct. Politica e în mîna unora care au plagiat ca să aibă diplome și a trolilor lor semianalfabeți care zilnic îl bat pe Putin doar prin talk-show-uri. Nu putem face nimic în privința asta, că meritocrația distrusă nu o refaci într-o zi.
E unul din acele momente în care suntem chemați nu doar să ne gîndim la noi înșine și să dăm cu gura, ci să facem ceva.
Un sondaj al European Council of Foreign Relations (ECFR), făcut de doi amici de-ai mei a aflat că românii sunt gata să plătească un preț mai mare la gaz dacă astfel ajută Ucraina.
De asta nu iau eu parte la asemenea cercetări, aceiași prieteni ai mei au făcut sondaje în anii 2000 ca să arate că Serbia e gata să dea drumul la Kosovo și suntem douăzeci de ani după și nici vorbă de asta. Toate sondajele făcute pe subiecte din astea sunt socio-psihologic eronate din start, plănuite pentru publicitate și nu pentru măsurare, dimpotrivă, sunt concepute pentru measurement error, întrebările sunt tendențioase și greșite (ieri era prezentat un sondaj românesc sub orice critică la televiziuni). Mă îndoiesc că românii ar face sacrificii economice pentru Ucraina, pentru că mulți nu își pot permite să facă nimic, nu au ce sacrifica, iar ceilalți sunt destul de egoiști pe fond, vor să facă cineva ceva pentru ei, nu invers.
Textul meu precedent spunea tot ce era de spus pe analiza de deasupra capetelor noastre. Astăzi scriu nu ca analist, ci ca om din societatea civilă să îndemn pe cine poate să se gîndească deja ce putem face pentru ucraineni. Mulți sunt pe lista neagră a lui Putin. Activiști, ziariști, politicieni, militari, toți cei asociați cu Occidentul. Vorbesc ca membru al unei familii care la invazia rusă din 1940 din Basarabia era compromisă prin asocierea cu România. Străbunicul meu era funcționar al Regatului român, ba la un moment dat condusese și închisoarea locală, făcea parte din forțele de represiune ale statului român contra bolșevicilor. Fetele lui erau amîndouă logodite cu ofițeri români și au trecut Prutul. Tatăl bunicii mele a fost împușcat în primele 24 de ore de la invazie, mama deportată, fratele ei a dispărut pentru totdeauna, nici mormîntul nu i l-am mai găsit. Rusia de azi nu e URSS? Ba da. Putin i-a declarat naziști pe toți și a început denazificarea.
Printre puținele lucruri bune la care am contribuit acum zece ani și care au ieșit, ucrainenii au dreptul să vină în UE fără viză timp de trei luni. Dar unde se vor duce? În tabere de refugiați din Polonia sau Germania? Aud că ne pregătim să luăm refugiați și noi. Statul român nu are destulă capacitate, nici exercițiu, și pe urmă e vorba de a ține Ucraina în viață chiar dincolo de frontierele ocupației ca o națiune, nu doar ca refugiați individuali care luptă să supraviețuiască. Foarte bine dacă statul face ceva, dar dacă suntem cu adevărat Occident (cum văd că ne credem) și societatea civilă e chemată să contribuie.
Avem exemplul Afganistanului, nu tocmai pozitiv, dar e o experiență. De asta propun celor care vor să își arate solidaritatea reală, nu doar să chibițeze pe FB să facem o coaliție de ajutor pentru ucrainenii care vor trebui să plece prin care să sprijinim efortul lor de a păstra o societatea normală, fie și în exil.
Cine are locuințe libere sau spațiu în locuințe poate adopta o familie.
Universitățile pot adopta universități, dîndu-le spațiu pentru cursuri pe gratis. Școlile, la fel.
ONG-urile pot adopta ONG-uri. Publicațiile, la fel.
Poate nu e nevoie de efortul nostru, poate ucrainenii preferă să meargă în Germania, dar Germania nu îi va putea lua pe toți. Aș vrea să îndemn societatea civilă din România să se organizeze, să contabilizăm ofertele de ajutor și să anunțăm ce disponibilități avem și ce putem face. Nu am nici o pretenție de leadership, fiind doar în vacanță la București, deci ajut pe oricine preia inițiativa. Sunt gata să organizez prima întîlnire pînă pornim. La SAR. Sau online.
În anul bombardării Belgradului de către NATO eram la Harvard, desigur, de partea Kosovo, că așa era atmosfera acolo și pentru că Milosevic era un fel de Iliescu, dar mai rău. Într-o zi vorbesc la telefon cu mama, în Iași, care mă anunță că a luat doi refugiați din Belgrad, doi copii ai unor doctori, vag cunoscuți de părinții mei, care voiau măcar copiii să îi scoată de acolo. Familia mea nu era de acord cu bombardarea Belgradului, nici soțul meu, de altfel, mă temeam mereu ca la Harvard să nu pară pro-sîrb, mai ales că nu e omul să își ascundă opiniile. Dar mama mi-a explicat clar că nu îi pasă cine are dreptate, copiii nu trebuie să stea sub bombe. Și casa e mare și pare goală după ce frate-meu și cu mine am plecat.
Părinții mei s-au dus unul după altul în anii din urmă. În octombrie, cînd a murit tata am primit un telefon de la Paris, de la o tînără doctoriță sîrbă de care nu auzisem niciodată, și care mi-a spus că părinții mei fuseseră ca și ai ei, că au avut grijă de fratele ei și de ea mai bine de un an cît a fost Belgradul în pericol, cum viața lor a fost schimbată de refugiul la Iași și cu cîtă recunoștință se gîndesc, fratele ei și ea, la noi, familia lor românească. Se pare că păstraseră legătura, și cînd a avut un logodnic la Paris a venit cu el la Iași să ia și binecuvîntarea lor.
Dacă ne pasă de Ucraina asta hai să fim familia lor o vreme, că paralel cu ”marea” coaliție și ”marile” sancțiuni care se pregătesc e nevoie de simplă solidaritate umană în situații din astea.
miruna , atita vreme cit condamni numai hotii celorlalti nu faci decit sa prelungesti o stare de jaf si neomenie care se dezvolta in progresie geometrica .Ce vina are amaritul care nu este suporter ca si tina al pizdeilor ? Exact aceeasi soarta ca si a ta , asta bineinteles daca nu esti suporter politruc din interes .