CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (14)

Mielul Domnului (De la mit la amintire)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

AL NOUĂZECI ŞI CINCILEA

(1837 – 1871)

Mediumul Raul – Olfert

Copacul scorburos, „călugărul roşu”, „Mănuşa” lui Schiller şi ştirea secolului

Scribul se întreabă tot mai obsesiv cât a mai rămas din pielea sa de şagri şi, cu cât se apropie mai mult de finalul poveştii Celor O Sută, cu atât este mai îngrijorat că n-o să aibă răgazul de a pune şi ultimul punct. În fond, moartea poate veni la orice etate, însă, în mod firesc, ea dă mai mult târcoale oamenilor în vârstă. Aceştia ajung să se teamă de orice telegramă, de orice telefon neaşteptat, presimţind o nouă rarefiere în rândurile congenerilor lor. Aşa simt cei mai mulţi oameni, pe măsură ce îmbătrânesc. Iar faptele îi confirmă.

Nu aceeaşi stare o au cei aflaţi în puterea plinei maturităţi. Ei primesc orice ştire în legătură cu un deces drept ceva uimitor, neaşteptat, ceva ce le poate afecta profund viaţa, dar ceva ce nu i se poate întâmpla decât altcuiva, fiind convinşi, în adâncul sufletului, că lor nu le poate încă veni rândul. (Ceea ce-i ridică scribului întrebarea: cât de unitară poate fi viziunea cuiva care a început o întreprindere „în puterea deplinei maturităţi” şi o continuă târziu, în amurg?¹)

De pildă, în 1881, când generalul Simon a fost găsit căzut mort pe malul Dunării, apărat doar de dulăul său înspăimântător, la aflarea veştii, Al Nouăzeci şi şaselea, nepotul Marelui General, avea 27 ani. Soţia sa a povestit, mai târziu, că bărbatul ei a primit ştirea mai mult mirat decât impresionat:

– Pe malul fluviului?! Cum se poate?! Pe malul Dunării? Ca să vezi… În fond, avea deja 64 ani…

Biografia Celui de Al Nouăzeci şi cincilea se poate împărţii în patru naraţiuni aparent distincte. De fapt, în patru şiruri de întâmplări sprijinindu-se unele pe celelalte.

Prima naraţiune

Al Nouăzeci şi cincilea a devenit vienez². Pe Leopoldsberg, în apropiere de capitala imperiului, se afla un schit în jurul căruia au circulat numeroase legende. Băiatului de unsprezece ani, unele dintre acele legende i-au inspirat o spaimă cumplită, iar abatele Luscher, mentorul său, părea să fie cu atât mai încântat cu cât povestirile sale stârneau mai multă groază. Uneori ieşea cu copiii în pădure, iar, de se nimerea o zi înnourată, se retrăgeau cu toţii în gura unei peşteri şi, pe măsură ce cerul se întuneca, ochii părintelui începeau să scânteieze. Şedeau în cerc, care unde se nimerea, şi-şi deschideau pacheţelele cu gustarea pregătită cu grijă – aceeaşi pentru fiecare învăţăcel. (Stăpânul avea convingeri democratice, aşa că a poruncit ca urmaşii săi să fie trataţi la fel cu odraslele domesticilor. Nu numai la Leopoldsberg funcţiona o asemenea practică, până şi fiilor suveranilor li se organizau clase cu elevi aleşi din toate păturile sociale pentru ca viitorul autocrat să cunoască din timp mentalităţile viitorilor săi supuşi. Şi să le poată controla.)

Iniţial, copiii au aşteptat cu nerăbdare acele lecţii în mijlocul naturii. Disciplina severă din sala de clasă era mai relaxată în pădure, iar abatele Luscher a fost un bun cunoscător al faunei şi al florii şi, pe deasupra, şi un excelent povestitor. El nu i-a învăţat doar să deosebească plantele unele de altele, să le deprindă denumirile latineşti şi cele populare, să afle care dintre ierburi puteau fi folosite în bucătărie şi care (şi) în scopuri medicinale. Pornind de la etimologia cuvintelor, eruditul teolog putea dezvolta mituri legate de fiecare tip de buruiană, de fiecare fruct, de fiecare arbore. Multe dintre acele istorii le asocia vieţilor unor sfinţi, însă erau şi povestiri despre fapte ale eroilor populari proveniţi din persoane laice.

Într-o zi, abatele Luscher tocmai le-a povestit copiilor despre nemurirea sufletului. Abatele Luscher a fost francmason, iar masonii afirmă, încă de la iniţierea în ordin, că ei cred în ipostaze şi în viaţa veşnică. Aşa că le-a dezvoltat elevilor săi ideile orfice şi platoniene, „toate preluate de la Pitagora, poate primul mason”. (Fără să facă mare caz, Simon a trecut la cultul evanghelic, aşa că îşi putea permite între angajaţii săi şi un cleric mason. De la care a aşteptat multe, dar de la care a primit puţin din ceea ce a sperat… În special, l-a dezamăgit că educatorul n-a reuşit să facă din fiul său mai mare un personaj disciplinat, apt să acţioneze necondiţionat în „Marele Angrenaj”, cum a denumit Al Nouăzeci şi patrulea ansamblul comandamentelor naţionale.)

– Traiul nostru lumesc fiind doar o punere la încercare, adevărata viaţă începe atunci când închisoarea trupului este îndepărtată. Când începe adevărata viaţă?

– ?!

– Când? Când?? V-am spus acum două secunde când: atunci când dispare închisoarea trupului. Deci, când începe adevărata viaţă?

– Atunci când dispare închisoarea trupului, au răspuns copiii în cor.

– Deci, când?

– Atunci când dispare închisoarea trupului, au răspuns iar copiii în cor.

– Deci, când?

– ?!

– Când murim.

Băieţii nu prea înţelegeau cum de viaţa începe cu moartea, deoarece ştim cu toţii tocmai că moartea este cea care încheie viaţa.

– Dar Dumnezeu, în marea Sa bunătate, nu ne judecă o dată şi pentru totdeauna pentru faptele noastre dintr-un singur trai pământesc, ci ne oferă şi alternativa de a ne îndrepta pe timpul celorlaltor ipostaze ce ne sunt date, după ce o vreme ne odihnim după ultimele încercări. Aceasta este o mare şansă, însă noi nu trebuie să ne bazăm numai pe atât, ci să ne străduim să nu avem nevoie să ne prezentăm la un nou examen, ci să ne purtăm cum se cuvine de fiecare dată. Căci fac o mare eroare cei ce se încredinţează că au dreptul să greşească în viaţa prezentă fiindcă oricum vor mai primi o nouă ocazie de a-şi repara rătăcirile în următorul trup!

Copiii şedeau în cerc în jurul învăţătorului lor şi muşcau din mâncarea adusă pentru dejun.

– Văd că nu mă urmăriţi, s-a înfuriat abatele. Iniţial şi-a scos şi el pacheţelul său – identic celui al băieţilor -, dar l-a pus la o parte nedesfăcut. (Trebuia să fie explicit!) Să luăm exemplele din jurul nostru! Vă rog să fiţi atenţi şi să lăsaţi pentru mai târziu mâncatul! Să luăm exemplele din jur! Ce avem aici?

– Un copac.

– Ce fel de copac?

– Un pin.

– Aşa. Dar aici?

– Un tufiş.

– Acesta este un alun sălbatic. Aşa. Şi arborele şi tufişul sunt fiinţe vii. Chiar dacă nu se deplasează din loc, se dezvoltă din sămânţa lor, cresc, dau roade şi, după o vreme, se usucă… Ă? … Ăăă?

– Mor, a răspuns un copil.

– Da, aşa spunem. Când vorbim între noi. Dar ia uitaţi-vă şi aici! Vedeţi gângania aceasta? Păi, n-aţi fost atenţi şi ea s-a speriat şi a fugit.

– Eu am văzut-o, a protestat un alt copil.

– Bine. Şi gângania aceea zicem noi că este tot vie. Ca şi pinul şi ca şi alunul sălbatic. (Aici abatele a făcut o scurtă pauză, gândind dacă să le spună şi numele latineşti ale acelor plante şi ale acelei insecte. „Mai bine nu! Cel puţin, nu acum! Rămânând la <gânganie>, copiii au să-şi aducă aminte mai uşor ceea ce le explic.”) Şi ca şi alte animale. Şi ca şi oamenii.

– Dar ce, şi pinul şi alunul sălbatic au suflet?

– Au. De te apropii cu toporul de un copac, el scoate sunete ca şi cum s-ar văieta.

– Eu am fost cu tata la pădure după lemne şi n-am auzit niciodată aşa ceva!

– Înseamnă că n-ai fost suficient de atent. Şi, deoarece a pregătit de acasă demonstraţia, Luscher, gesticulând cu o creangă şi lovind tufişul, a scos dintre crengi leşul unei veveriţe. Vedeţi? Sufletul acestui animal nu se mai află în corpul care se va descompune în curând. Unde se va duce acel suflet?

– ?!

– Peste o vreme, poate într-un alt animal ori poate într-o plantă, asemenea acestui pin sau a acestui tufiş.

– El… sufletul veveriţei ştie unde va merge?

– Ce?! Tu ai habar în ce corp ţi-a fost sufletul înainte? El nu ştie nici unde va merge şi nici în ce corp a fost. El, sufletul, trebuie s-o ia mereu de la început, pentru a demonstra că poate duce o viaţă fără cusur. Căci, până atunci, el va tot fi supus la noi şi noi încercări. Aşa că vă spun încă o dată: încercaţi să vă purtaţi aşa cum trebuie acum şi după această moarte veţi fi vii!

Copiii au rămas tăcuţi, cu privirile în gol. Semn că încă n-au priceput, şi-a spus Luscher, hotărând să reia lecţia mai târziu.

– Acum puteţi mânca! şi abatele a împins înapoi, printre crengi, trupul animalului mort.

Al Nouăzeci şi cincilea a gândit chiar invers decât ceea ce ar fi nădăjduit clericul din partea sa: „Dacă mâine voi fi poate un pin, un tufiş, o gânganie ori o veveriţă, măcar cât sunt om să fac ce-mi place.”

Ca să fie mai convingător, la următoarea ieşire în natură, abatele Luscher şi-a propus să-şi sperie puţin elevii. „Nimeni n-a putut fi vreodată convins să facă bine, dacă n-a fost speriat cu o posibilă pedeapsă!”.

– Vedeţi acest copac? Uitaţi cât este de scorburos! Şi cât este de putred… Dar de căzut tot nu cade. Încă! El rămâne să mai sufere pentru greşelile sale.

– Ce greşeli?!

– Greşelile pe care le-a făcut cât a fost copac şi înainte de a fi fost copac.

– Ce a fost copacul acesta înainte de a fi fost copac? După culoare, eu cred că înainte de a fi fost copac, a fost şopârlă.

– Tu n-ai de unde să ştii asta! Poate că a fost un om rău, după cum trebuie să se chinuiască arborele acum.

– Păi, dacă i s-a dat o nouă şansă, ce fapte bune ar fi putut face acum, cât e copac?

– Toate fiinţele pot face fapte bune: sunt nenumărate pilde în care ni se povesteşte cum un peşte mare a salvat un prunc gata de a se îneca, cum un lup a avut grijă de un alt prunc, de unul rătăcit în pădure. Chiar nu de mult, ziarele au relatat un asemenea caz. Ori, de pildă, cum un copac a oferit refugiu unui bărbat încolţit de animale sălbatice gata să-l sfâşie.

– Nu toţi copacii au o asemenea şansă! Dacă nu-şi găseşte nimeni adăpost în coroana lor, ce vină au ei? a exclamat Al Nouăzeci şi cincilea. Copacul acesta poate că n-a avut nici un prilej de a face nici fapte bune şi nici fapte rele. Iată o ipostază fără nici un rost!

Faţa abatelui Luscher se făcu roşie ca para focului. Fiul stăpânului nu i-a fost prea drag de la începutul întâlnirii lor. Însă, cum taică-său era cel ce-l plătea, trebuia să-şi ascundă antipatia. Uneori nu reuşea. Pe urmă îi părea rău.

– Eşti un copil obraznic şi înfumurat! Cine te închipui tu ca să poţi pune la îndoială ordinea lucrurilor?

– Dar de ce nu admiteţi că acest copac s-ar fi putut să nu aibă nici o şansă de a face nici rău şi nici bine?

– Crezi că degeaba îi este tulpina atât de bolnavă? Lucrurile acestea nu pot fi înţelese cu una cu două! Trebuie mai înainte să crezi, pe urmă să înveţi şi abia pe urmă ai să şi pricepi. Acesta este drumul înţelepciunii! Care este drumul înţelepciunii?

– Să crezi, apoi să înveţi şi abia pe urmă să pricepi, au repetat copiii formula care le-a fost spusă de nenumărate ori.

– Sau să luăm un alt copac! Unul sănătos de tot! Care o fi făcut fapte bune sau nu, însă care ajunge să fie doborât de securea unui ţăran, chiar când este mai impunător, s-a încăpăţânat Al Nouăzeci şi cincilea.

• Şi tata a tăiat un asemenea copac, a întărit un alt copil. Atunci când am spus că nu am auzit arborele plângându-se.