În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013
De data asta, bârfa discretă a lumii n-a nimerit-o: fiul generalului Simon nici nu s-a însurat din obligaţie şi nici căsătoria n-a avut loc în urma unui scenariu scris de mâinile părinţilor mirilor. Aşadar, altele au fost circumstanţele în care a venit pe lume Al Nouăzeci şi şaselea. O vreme, oamenii n-au avut decât să gândească orice au vrut…
Pe urmă, tânăra pereche a fost plasată la locul ei în societate, mai ales că n-a mai transpirat nici o bârfă, nici un zvon. (Asta deşi Raul şi-a continuat traiul de dinainte, iar domnişoara crescută la maici, după ce a mai născut şi o fată, şi-a văzut şi ea de viaţa ei. Faptul că soţii nu şi-au impus nimic unul altuia şi că nici nu şi-au reproşat aventurile reciproce i-a unit şi, treptat, cei doi au ajuns chiar să ţină cu adevărat unul la celălalt. La început, ca doi buni prieteni, apoi, ca doi buni camarazi, şi la sfârşit, ca doi buni soţi.) Aşa că pruncii, un băiat şi o fată, au crescut pe domeniul bunicului de pe Leopoldsberg, într-o atmosferă liberă şi lipsită de constrângeri.
Răsfăţaţi de toată lumea, cei doi copii ai lui Raul au avut parte de o copilărie cu adevărat idilică. Scribul era să scrie „o copilărie fericită”, doar că lipsa de orice fel de griji, afecţiunea venită din toate părţile şi o sănătate bună nu sunt decât premisele unei vieţi senine, nu şi garanţia că aceasta se va şi instaura. Fetiţa era mofturoasă şi plângea din orice, „chiar fără nici un motiv”, se tânguiau domesticii terorizaţi de mofturile ei, iar băiatul depăşea în încăpăţânare orice limită. Încât, de multe ori, crizele sale de personalitate au ajuns să pară cât se poate de periculoase chiar şi pentru dezvoltarea sa.
Bona l-a alintat pe Al Nouăzeci şi şaselea de mic drept „Prinţul”. Iar pe sora sa, drept „Prinţesa”. Copiii au adaptat aceste cognomene imaginilor din cărţile cu basme. Ceea ce a avut consecinţe diferite în cazul lor: fetiţa a tras concluzia din acele ilustraţii că prinţesele trebuiau să treacă prin mari necazuri înainte de a ajunge să-şi ocupe statutul predestinat, iar Cenuşăreasa a fost o naraţiune pe care a trebuit s-o asculte de nenumărate ori şi să privească desenele atât dintr-un volum de poveşti populare, cât şi dintr-o ediţie de lux din lucrările lui Charles Perrault şi dintr-un alt op bogat colorat din operele Fraţilor Grimm. Păi, Cenuşăreasa nici măcar nu semăna în cele trei variante! Cea de pe poza din cartea Fraţilor Grimm i se părea fetiţei chiar urâţică. Cum dădaca îi tot repeta că şi pe „prinţesa ei” o aşteaptă soarta fericită a eroinei din poveste, fiica lui Raul a început să protesteze: în primul rând, că ea este mult mai frumoasă decât cea din poze şi, în al doilea rând, că nu simţea nici o atracţie pentru a trece şi ea prin încercările hărăzite Cenuşăresei. După care, conform bunului ei obicei, izbucnea în urletele fără de sfârşit, spre disperarea tuturor celor aflaţi de faţă. Aşa că n-a vrut să mai fie „prinţesă” şi a făcut totul spre a nici nu semăna cu personajul din filele cărţilor. „Să trebuiască să trebăluiesc prin cenuşă!? Nu, mulţumesc!” Fiica lui Raul n-a ajuns niciodată prinţesă.
În schimb, fratelui i-a convenit din plin rolul de prinţ. Eroii din poveşti înving întotdeauna pe toată lumea, sunt frumoşi, isteţi, făcuţi pentru succes, de obicei fără a mai fi obligaţi să treacă prin umilinţele Cenuşăresei. Cei mai mulţi sunt de la început copii de crai, recunoscuţi ca atare şi purtându-se aşa cum se aşteaptă lumea de la ei. Unii, e adevărat, după ce, dintr-o gravă eroare, au fost scoşi din nobilele scutece, pornesc de jos, însă păstrând inconfundabilul sânge nobil în ei. Aşa că, până la urmă, greşeala este dovedită şi ei au asigurată succesiunea la tronul, pe care îl şi ocupă devreme. În uralele entuziaste ale mulţimii. În cazul fiului lui Raul, nu s-a întâmplat nici o uzurpare de persoană, aşa că el a fost de la început prinţ.
În opul Fraţilor Grimm, cu coperţi groase şi bogat colorate, eroul prinţ era înzestrat în toate textele, fără excepţie, cu păr bălai. Al Nouăzeci şi şaselea s-a născut – ce să-i faci? – cu părul negru. Cotrobăind, ca toţi copiii, printre boarfele vechi înghesuite în podul uneia dintre clădirile de pe Leopoldsberg, a dat şi de o ladă cu vechi peruci. Unele erau mâncate de vreme, altele de rozătoare. Totuşi, a reuşit să găsească şi două exemplare aproape intacte: una cu păr argintiu şi alta blondă. Cea albă era mai bine păstrată, însă, cum prinţii din carte aveau întotdeauna părul bălai, băiatul s-a pus pe recondiţionat peruca blondă, pe care a început s-o poarte, spre amuzamentul tuturor. Oamenii râdeau bine dispuşi, iar bona le-a explicat că „prinţul ei” a dat dovadă de o sârguinţă extraordinară, lucrând aproape fără întrerupere timp de două zile până ce a reuşit să repare peruca aceea veche astfel încât să nu i se vadă nici un beteşug. Partea de amuzament a trecut într-o zi când la reşedinţa Generalului s-a organizat o mare petrecere cu mulţi invitaţi de seamă: cum ziua de naştere a bunicului şi a tatălui Celui de Al Nouăzeci şi şaselea s-a nimerit să coincidă în calendar, sărbătorirea ei se (mai) făcea în fiecare an cu mult fast. Era, de altfel, singurul prilej din an când rudele – şi nu numai ele – încă se mai aşezau la aceeaşi masă. Mai târziu, relaţiile dintre Generalul Simon şi Raul alterându-se tot mai mult, nici acea ocazie n-a mai izbutit să adune toate neamurile în acelaşi loc. La data aceea, lucrurile n-au ajuns încă atât de departe şi evenimentul se prefigura a avea loc cu mulă pompă şi cu oaspeţi de cel mai înalt rang, chiar şi membrii ai unor familii domnitoare fiind aşteptaţi pe Leopoldsberg. Aşa că pregătirile s-au desfăşurat din timp şi au fost riguros supravegheate pe cale ierarhică de toată armata de domestici şi rude de pe domeniul Generalului. Acesta a introdus şi acasă o disciplină cazonă şi, dis de dimineaţa zilei aniversare, a inspectat personal şi în amănunte modul cum au fost realizate toate pregătirile. Chiar şi copiii au fost supuşi acelui control şi bunicul i-a ordonat Celui de Al Nouăzeci şi şaselea să-şi scoată imediat peruca aceea demodată şi să fie pieptănat aşa cum se cuvine. Ceea ce copilul a refuzat categoric. Generalul, neobişnuit a fi contrazis, a vrut să-i smulgă cu forţa peruca, dar băiatul a început să ţipe, încât i-a trezit şi pe oaspeţii veniţi de departe încă din ziua anterioară şi care mai dormeau în camerele lor. Nici Raul nu părea să înţeleagă de ce ar trebui fiul său să se despartă de perucă şi a ameninţat că-şi ia copiii şi părăseşte domeniul. Raul şi-a dezamăgit din nou tatăl şi acesta a trebuit deocamdată să cedeze. Deocamdată! („Păi, dacă aşa îşi creşte Al Nouăzeci şi cincilea băiatul, atunci trebuie găsită o soluţie pentru a fi scos copilul de sub o asemenea influenţă nocivă” hotărî Simon şi îşi notă în gând să treacă la acţiune imediat ce sărbătoarea va fi luat sfârşit. Dar, până atunci, fără să mai anunţe pe nimeni, o dădu afară pe bona nepoţilor săi. Plângând, aceasta a trebuit să părăsească încă în aceeaşi dimineaţă domeniul.)
Îmbrăcat în uniformă de general de cavalerie şi cu peruca lui nedespărţită pe cap, „Prinţul” a făcut o impresie deosebită printre musafiri, iar o mare ducesă rusă a afirmat, cu accentul inconfundabil al slavilor vorbind nemţeşte, că „Feciorul acesta seamănă leit cu tânărul conte Alexei Alexandrovici Bogoliubov, unul dintre eroii de la Poltava, aşa cum este înfăţişat viteazul pe un tablou de pe pereţii castelului familiei de la Petersburg. Dar seamănă leit!”. Mândru, Al Nouăzeci şi şaselea a rămas până seara târziu printre oaspeţi, mult peste programul său zilnic şi i-a provocat pe toţi să-l admire. (Când bunicul i-a cerut să-şi pună chipiul pe cap, a refuzat, dar nu s-a despărţit de el şi l-a ţinut toată seara în mod regulamentar în mână. Peruca galbenă, care nu se vedea decât puţin pe deasupra meselor încărcate cu porţelanuri şi cristale, a continuat să defileze prin saloane.)
Succesul acelei zile a fost rezultatul a foarte multor ore de pregătire: băiatul a studiat îndelung modul cum stăteau ofiţerii în diferitele ocazii, folosind pentru aceasta o revistă de modă militară din biblioteca bunicului. Apoi, a comparat în faţa marii oglinzi de cristal din holul principal propria sa ţinută. („A stat şi opt–nouă ore în faţa oglinzii, tot verificând după ilustraţii dacă a luat poziţia aşa cum erau desenaţi acei domni ofiţeri pe hârtie. Abia am mai putut să-l urnesc de acolo pentru a servi masa” a mai apucat să povestească bona, înainte de a fi dată afară.)
Da, succesul acelei zile de naştere a bunicului şi a tatălui său a fost rezultatul a foarte multor ore de pregătire. Dar a meritat.
În locul vechii bone, au fost angajaţi un preot pe post de învăţător şi două călugăriţe pentru a avea grijă de copii. Toţi trei au fost aleşi personal de către General în urma unor recomandări detailate: ei trebuiau să fie cinstiţi, fermi şi pricepuţi, apţi să facă din nepotul şi nepoata lui Simon oameni disciplinaţi. Să se termine cu plânsetele nesfârşite ale fetiţei şi cu încăpăţânările băiatului! Şi, într-adevăr, traiul copiilor s-a schimbat radical. Dar nu cu consecinţele aşteptate de Simon.
