CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (41)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

– Tu chiar crezi în poveştile cu diavoli?

– Cuvântul „diavol” nu este decât o convenţie. Trebuia să poarte şi el un nume…

– El? Care „el”?

– El… El, cel numit în mod convenţional „diavol”. Mai bine să ne întoarcem la adevărul legendei: dacă uriaşul manuscris există, dacă el conţine toate acele texte, desene, culori etc., toate cât nu au putut fi realizate de aceeaşi mână nu într-o singură noapte, însă nici măcar într-o singură viaţă de om, atunci unde este minciuna? A venit cineva cu o explicaţie mai „adevărată”?

Codexul Gigas l-a făcut pe Rudolph să tragă nişte concluzii mult mai importante: de numeroase ori, e adevărat, oamenii nu sunt în stare să-şi lămurească anumite lucruri, fenomene şi întâmplări. Atunci, ei născocesc explicaţii supranaturale. Bine, asta se ştie. Tocmai pentru că se întâmplă atât de des şi pentru că se ştie, tot ce este împins spre tărâmuri de necuprins cu simţurile omeneşti este catalogat drept fantezie. Şi, dacă acceptăm că, într-adevăr, majoritatea explicaţiilor de acel soi nu sunt decât dovada neputinţei, de ce să le vârâm pe toate în aceeaşi oală? De ce să negăm totul, doar pentru că majoritatea acelor explicaţii chiar sunt de negat? Rudolph vorbea rar, dar când o făcea, se înfierbânta, devenea convingător ori măcar greu de contrazis. Avea un fel propriu de bâlbâială, care nu deranja, ci chiar îi dădea un şarm special exprimării.

– Într-o casă de nebuni se află mulţi nebuni. Dar sunt nebuni toţi cei ce locuiesc acolo, numai pentru că majoritatea celor internaţi suferă de boli mintale?

Fany n-a înţeles ce a vrut să spună băiatul, însă nu l-a întrebat nimic. Ea n-a auzit pentru prima oară asemenea cugetări şi, la fel ca pentru majoritatea oamenilor, propoziţiile conţinând cuvinte sau gânduri doar pe jumătate pricepute nu făceau decât să pară indicii pentru cugetări profunde. Fany era tot mai convinsă că în Rudolph se dezvoltă o inteligenţă genială.

Ceea ce n-a împiedicat-o nici pe ea şi nici pe „Arăboaică” să se îngrijoreze pentru sănătatea tânărului, sănătate tot mai evident afectată de un regim de viaţă lipsit de aer curat, de mişcare şi de un orar normal al zilei. Al Nouăzeci şi şaptelea creştea înalt, însă era tot mai slab, pielea îi era tot mai galbenă, tuşea tot mai mult şi uneori era scuturat şi de frisoane. Motiv insuficient spre a-l face să lase măcar atunci cartea din mână. Femeile casei erau tot mai îngrijorate şi l-au convins şi pe Dandy de la Paris că era imperios necesar să se întreprindă grabnic ceva pentru sănătatea adolescentului.

Puţin după Expoziţia Universală din 1889, locuitorii Palatului Kubic au părăsit din nou Parisul, lăsând poarta monumentală larg deschisă. Nici un administrator, nici un servitor n-a rămas acolo pentru a supraveghea măcar formal domeniul. Al Nouăzeci şi şaselea şi „Arăboaica”, însoţiţi de toţi ai casei, s-au retras la reşedinţa atât de izolată de la Perpignian, iar Rudolph şi Fany au plecat în Elveţia, la început într-un sanatoriu pentru tuberculoşi, apoi la o pensiune cocoţată pe un vârf de munte, nu departe de Mont Salêve şi Plainpalais, unul dintre locurile unde Victor Frankenstein ar fi urmărit fiinţa malefică zămislită de el şi scăpată de sub control. Al Nouăzeci şi şaptelea a citit povestea lui Mary Shelley şi, într-o discuţie cu Fany, a recunoscut că făptura născocită de Victor nu i s-a părut deloc demnă de dispreţ, ci că, dimpotrivă, oamenii au stat la originea fărădelegilor comise de acel demon, întrucât oamenii, după ce unul dintre ei l-a creat, i-au refuzat orice semn de bunăvoinţă.

– Asta nu i-a justificat crimele! a răspuns Fany.

– Patruzeci şi şapte! Ba, asta a generat crimele!

Deci, Rudolph şi Fany, după ce au petrecut câteva săptămâni într-un sanatoriu, unde medicii au constatat că adolescentul nu este – încă! – bolnav de plămâni, s-au mutat, la recomandarea aceloraşi doctori, într-o pensiune aflată la mare înălţime: „Tânărul domn nu este atins de tuberculoză, dar prin toată constituţia sa este predispus spre ea. Ceea ce nu înseamnă că se va îmbolnăvi în mod sigur, dar, oricum, cel mai bine este să previi, aşa că o cură anuală de întărire a capacităţii plămânilor săi este de urmat”. Medicii din sanatoriul din munţii Jura erau adepţii teoriilor la modă, teorii ce vedeau o legătură importantă între constituţia somatică a individului şi maladiile la care acesta este predispus. Tânărul domn a primit aceste sfaturi cu ironie, însă s-a conformat: în fond, dacă i se asigură o cantitate suficientă de cărţi, i se părea indiferent de la va citi pe munte sau oriunde altundeva. Iar acolo, în pensiunea „La Prometeul Modern” – nume luat chiar din subtitlul naraţiunii lui Mary Shelley – Rudolph s-a simţit chiar bine, ca într-un spaţiu familial unde nu era deranjat de mai nimeni. Iar starea sa de satisfacţie a crescut cu atât mai mult, cu cât pensiunea „La Prometeul Modern” se afla nu foarte departe de mănăstirea Ferme zu Chiuso, lăcaşul atât de drag şi scribului. Mică mai e lumea cea mare, scribul, chiar dacă n-a avut ce date inedite despre Al Nouăzeci şi şaptelea să caute acolo, a mai găsit şi consemnarea relaţiilor dintre părintele bibliotecar şi Rudolph! Mică mai e lumea cea mare!¹ Şi a mai dat scribul şi de un alt martor al popasului personajului nostru în pensiunea aceea: un vecin de apartament. Fiindcă, în concepţia generală, fiinţa creată de Victor Frankenstein a născut un sentiment de profundă respingere, cei ce cunoşteau povestea refuzau acel stabiliment, speriaţi de numele de pe panoul de la intrare. Aşa că oaspeţii s-au selectat. Ceea ce proprietarul, un domn Rouger ce-şi spunea „hotelier şi filosof”, a şi intenţionat: muşterii săi, făcând parte cam din aceeaşi categorie, găseau repede subiecte de discuţie comune şi se adaptau degrabă într-o adevărată atmosferă de familie. Seara, după cină, clienţii domnului Rouger rămâneau până târziu în noapte la şuete, în compania unor halbe de bere şi învăluiţi în fum de tutun. Discuţiile de seară-noapte îi duceau la o reală dependenţă şi erau aşteptate de către toţi cu multă nerăbdare. În caz că au venit pe munte însoţiţi de doamne, acestea luau şi ele loc în cealaltă parte a salonului mare şi bine încălzit şi ascultau în linişte tumultuoasele dezbateri. Loc era destul, timp de asemenea – nimeni nu avea oră fixă de sculat dimineaţa -, doamnelor li se serveau prăjituri uscate şi o băutură special pregătită pentru ele, un fel de lichior amestecat cu multe mirodenii şi cu o cafea uşoară – un fel de cappuccino după reţeta casei. Patronului nu trebuia să-i fie teamă că numele pensiunii preluat de la înspăimântătorul personaj al legendei i-ar alunga clienţii. Aceştia, odată sosiţi, reveneau an de an, ademeniţi nu numai de aerul rar al înălţimilor, de peisajul încântător, ci şi de serile-nopţile de discuţii din salonul de la parter. De obicei, în aceleaşi serii veneau cam aceiaşi musafiri. Ceea ce dovedeşte că oamenii au ţinut legătura între ei şi în restul timpului.

La început, Rudolph a ezitat să ia parte la întrunirile de după cină. Lipsa nu i-a simţit-o nimeni, mai ales că Al Nouăzeci şi şaptelea, chiar dacă mult mai înalt decât un băiat de paisprezece ani, nu era decât un copil. Cum să participe un puşti la discuţiile atât de elevate ale unor bărbaţi cu şcoli şi cu multă experienţă de viaţă? Şi nici tânărul domn n-a simţit, la început, nevoia de a-şi întrerupe lecturile pentru a sta să audă ce? Numai că în apartamentul de lângă cel în care stătea el locuia un domn Bric, văduv fără copii şi fost înalt funcţionar ministerial. Domnul Bric tuşea mereu, chiar şi atunci când, dimineţile până la prânz, stătea pe balcon, înfăşurat în pături. Balconul său era despărţit de balconul apartamentului lui Rudolph doar de două stinghii de lemn. Şi tânărul domn şedea dimineţile la aer curat, înfăşurat în pături, la insistenţele lui Fany. În fond, tânărului domn îi era indiferent unde stătea, dacă era lăsat să citească în linişte. Într-o zi, la puţină vreme după ce Al Nouăzeci şi şaptelea a sosit în pensiune, domnul Bric a văzut printre stinghiile de lemn care despărţeau cele două balcoane, coperta volumului citit de băiat: Fondements de la métaphysique de Vasile Conta, o carte apărută cu doar puţini ani în urmă la Paris. Uimit că un copil de doar paisprezece ani nu şi-a ridicat ochii de pe o asemenea carte de mai bine de două ore, de când îl urmărea, tuşind încontinuu, domnul Bric a încercat să intre în vorbă cu tânărul acela ciudat. Rudolph a reacţionat politicos, însă monosilabic, fiind evident că se simte deranjat. Dar cunoştinţa a fost făcută.

Domnul Bric a început să împartă, la prânz, masa din sufragerie cu Al Nouăzeci şi şaptelea, Fany şi cu un alt domn singur, Herr Schwalbe, un profesor pensionar din Alsacia. În timp ce mâncau, Rudolph, neputând citi – aşa ceva nu era cuviincios în societate² -, se arăta mai dispus spre conversaţie şi cei doi bărbaţi au rămas impresionaţi de cunoştinţele şi de coerenţa discursului băiatului³. Seara, în salon, au povestit despre uimitorul tânăr domn şi lumea a început să-l privească destul de insistent – ceea ce a remarcat Rudolph – nu era foarte cuviincios. Pe urmă, domnul Bric a încercat să-l convingă să vină seara la colocviile casei şi l-a pus şi pe proprietar, pe domnul Rouger, să-l invite. Degeaba, tânărul domn i-a refuzat politicos pe amândoi. Până ce s-a produs inevitabilul: deşi a venit încărcat cu o ladă întreagă de cărţi, a sosit şi momentul când Al Nouăzeci şi şaptelea s-a pomenit că a epuizat tot stocul. Domnul Bric s-a oferit să-l însoţească într-o plimbare până la mănăstirea aflată la vreo două ore de drum. Fany a mulţumit încântată: tânărul va face, în sfârşit, mişcare. În sfârşit! Mai mult: domnul Bric l-a convins uşor pe tânărul domn să accepte acea excursie, când i-a povestit despre extraordinara bibliotecă de la lăcaşul din Ferme zu Chiuso şi că el, personal, se află în vechi şi bune relaţii cu părintele bibliotecar, aşa că Rudolph va avea acces la o cvasi nelimitată bogăţie de volume. Cu asta băiatul a fost convins. Iar în seara premergătoare excursiei, dacă tot n-avea ce citi, a coborât în salon.

La început, s-a aşezat lângă Fany, în sectorul rezervat femeilor. Parcă totuşi nu era politicos să se insinueze aşa tam-nisam între nişte domni atât de siguri pe ei şi combătând cu atâta convingere, chiar cu patos. Aşa că, în prima seară, a ascultat tăcut ceea ce se vorbea şi n-a intervenit în dispută nici când domnii Bric şi Schwalbe l-au invitat să-şi spună şi el părerea. Domnii Bric şi Schwalbe l-au provocat, însă nu era uşor să găseşti o breşă în discursurile entuziaste ale vorbitorilor. Care de multe ori se întrerupeau ori vorbeau şi unii peste alţii. Ceea ce băiatul n-a vrut să facă: aşa ceva chiar că nu era cuviincios. Mai ales din partea unui novice, mai ales din partea unui băiat de patrusprezece ani. (Chiar de părea mult mai mare.) Aşa că Rudolph a stat cât a stat în salonul de la parter, după care s-a retras în apartamentul lui. Dimineaţa era planificat să se scoale devreme ca să ajungă încă înainte de orele amiezii la mănăstirea atât de lăudată.

Numai că a doua zi o ploaie deasă a amânat excursia. Iar tânărul domn s-a găsit în continuare în criză de cărţi de citit. Aşa că a stat pe balcon, înfăşurat în pleduri, dar cu privirile în gol. Şi cum nici în ziua următoare vremea nu s-a îmbunătăţit, Fany a trebuit să asiste neputincioasă cum băiatul se îmbolnăvea. „Rudolph, dacă are ce citi, poate sta şi două zile fără a mânca. Dar dacă îi lipsesc lecturile, nu rezistă mai deloc”, i-a spus îngrijorată femeia vecinului Bric. Acesta l-a vizitat pe „tânărul său prieten” aflat întins pe pat şi i-a promis că, dacă ploaia nu se va opri nici în ziua următoare, va închiria o birjă care să-i ducă totuşi la Ferme zu Chiuso. Rudolph i-a răspuns cu o privire asemănătoare copiilor cărora li se făgăduieşte jucăria mult visată, dar mereu amânată. În fond, a constatat domnul Bric, tânărul domn nici nu este decât un copil… Acestea fiind stabilite, domnul Bric l-a mai invitat o dată să coboare seara în salon: „O să vezi, tânărul meu prieten, că discuţiile de acolo o să te revigoreze şi o să te facă să te simţi mai bine în excursia noastră de mâine”.