CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (43)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Pe urmă, şezând înfăşurat în pleduri groase pe terasa cocoţată deasupra norilor, locul acela aproape nepământean atât de drag şi scribului, Rudolph s-a adâncit în lectura unei cărţi de astrologie. Pe măsuţa de lângă şezlongul său, se mai aflau două opuri groase şi o ceaşcă de ceai de mult răcit¹. Cele două volume, băiatul le-a ales mai mult pentru că erau atât de groase, decât pentru subiectele lor. (Una era o istorie a filosofiei apărută în 1873 la Brest, cealaltă, „Introducerea în viaţă” de Ramhad Jorokoian, un discipol al lui Ramaha Vaharadjan, cel care i-a deschis mai de mult curiozitatea Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea. Poate că a fost întâmplare că tânărul domn a ales tocmai acele cărţi, dar el a ţinut în mod sigur cont de cutuma veche a casei, devenită regulă strictă, după care era interzis să scoţi mai mult de trei volume dintre zidurile bibliotecii. Trecând pe acolo, părintele bibliotecar îşi explica prezenţa celor două volume groase de pe măsuţă prin lăcomia neobişnuită a băiatului pentru citit:

– Bineînţeles că nu va putea parcurge toate cele trei cărţi într-o singură zi, iar seara ele vor trebui să se întoarcă pe rafturile lor, dar el [Rudolph – nota scribului] se comportă asemenea animalelor nesătule, fugind cu bucata de pradă mult mai mare decât vor fi ele în stare să hăpăie.

Al Nouăzeci şi şaptelea era de acord că toate cărţile trebuie să înnopteze pe locurile lor. I-a şi amintit gazdei sale de uriaşa Carte din Sanctuarul de Aur din mijlocul unui lac din India, unde, după ce a slujit toată ziua, Sfânta Carte Mare este dusă în fiecare seară la culcare, într-un ceremonial riguros.

(Multă vreme prilej de discuţii, „tobă de carte”, dar şi de scrieri sacre, tânărul refuza să meargă la biserică. Chiar şi la marile sărbători.

– Ca să aflu ce? Din cărţi, ştiu mult mai multe.

– Nu trebuie să ştii, trebuie să simţi!

– „El este ceea ce este, iar eu simt ceea ce simt”, parafrază băiatul.

Fany venită, se pare, dintr-o familie practicantă, nu numai că nu l-a putut convinge să asiste la slujbe, dar a ajuns să-şi neglijeze şi ea îndatoririle publice faţă de religie. Aşa că – cine ştie ce şi-o fi imaginat…- a fost bucuroasă că, în sfârşit, băiatul se reculege într-un locaş de cult.)

Ceaşca de ceai s-a răcit de mult şi tânărul a refuzat să vină la masă. Nici domnul Bric şi nici părintele Guido n-au insistat: era evident că Rudolph se simţea excelent, paloarea îngrijorătoare care încă l-a învăluit cu doar câteva ore înainte a dispărut cu totul; privindu-l, zăreai imaginea unei fiinţe fericite.

În timp ce citea, mintea Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea funcţiona ca un motor cu turaţia la maximum, aşa că activitatea sa era dublă: înmagazinarea celor citite şi imediat şi prelucrarea lor. (Probabil acela a fost şi motivul stărilor jalnice prin care trecea atunci când nu avea înscrisuri la dispoziţie: atunci formidabila maşină măcina în gol!) În cartea de astrologie, băiatul a găsit mai ales confirmări ale unor lucruri deja cunoscute de el. (Într-o seară, i-a spus lui Fany de ce are nevoie de a citi atât: „Memoria mea nu este defel de încredere şi mă lasă de prea multe ori fără ceva ce am ştiut. Citind, pierderile sunt mai mici”. Iar, într-o altă seară, a adăugat: „Chiar dacă numeroase lucruri se repetă în paginile parcurse, de cele mai multe ori mai răzbate măcar o mică informaţie nouă. Aceste informaţii noi se adună!”²) De data asta, informaţia nouă a pornit de la „aştrii rătăcitori”. În greaca veche „rătăcitor” este „planetos”! Or, astronomia ne arată cum se mişcă planetele în jurul soarelui lor, descriind o mişcare ordonată şi în nici un caz nu „rătăcesc” asemenea unor asteroizi. Puţin probabil ca vechii greci să fi confundat planetele cu cometele, stelele căzătoare sau asteroizii, şi-a spus Rudolph, în vreme ce parcurgea paginile cărţii. Pe undeva, pierduta veche ştiinţă zodiacală îşi mai arată nişte artefacte disparate şi, în lipsa logicii întregului, oamenii trag concluzii la întâmplare, iar legile ei ni se prezintă diferit de la cultură la cultură. Nici datele cuprinse în ele nu mai ţin cont de modificările din succesiunile calendarelor. „Bun, astea toate sunt viciile interpretărilor de astăzi. Dar cum o fi arătat un zodiac acum câteva mii de ani, când concluziile au depăşit simplele prezumţii”, cum afirmă Ramaha Vaharadjan. Rudolph ardea de nerăbdare să citească şi cartea lui Ramhad Jorokoian, dar o severă disciplină autoimpusă îl împiedica să întrerupă orice lectură începută. „Oricâte critici i s-ar aduce astrologiei de către cei ce susţin că nu este fapt ştiinţific decât ceea ce se poate măsura, nimeni nu poate nega nici cele şapte cicluri ale comportamentelor – ciclul minutului, al orei, al zilei, al săptămânii, al lunii, al anului şi al vieţii -, aşa cum nu poate nega influenţa corpurilor cereşti – de pildă, a lunii – asupra fiinţelor vii de pe pământ. Cel puţin asupra fiinţelor vii! Vechiul zodiac, zodiacul pierdut, a avut în mod sigur elemente ştiinţifice!”.

Din păcate, şi ziua de pe terasa de la mănăstire s-a supus – cum altfel? – ciclului ei, aşa că, soarele apunând, şi cele trei cărţi împrumutate de Rudolph au trebuit „să meargă la culcare”, asemenea uriaşei Cărţi din Sanctuarul de Aur din mijlocul unui lac din India, unde, după ce a slujit toată ziua, Sfânta Carte Mare este dusă în fiecare seară în patul ei.

Întors seara târziu la pensiune, spre bucuria lui Fany, Rudolph a cerut de mâncare şi a arătat o poftă neobişnuită pentru el. Şi culoarea tenului îi era alta, şi mişcările-i erau pline de viaţă. Ba, mai mult, după ce s-a săturat, a cerut chiar el să coboare în salonul mare de la parter. Unde a luat din nou loc între domnii Bric şi Schwalbe.

Şi nu numai Fany s-a bucurat de schimbarea produsă. Şi domnişoara Vencue s-a bucurat cel puţin la fel de mult. Şi, ca printr-o minune, şi obrajii ei tot mai palizi în ultimul timp, de când tânărul domn nu s-a mai arătat în societate, şi obrajii ei au prins instantaneu culoare. Şi, desigur, s-au bucurat şi respectabilii domni, obişnuiţii disputelor de fiecare seară, cei atât de deranjaţi de felul cum un adolescent a reuşit să monopolizeze subiectul şi astfel să conturbe atât de plăcutele conversaţii. Domnii care erau convinşi că tânărul impertinent s-a pregătit minuţios pentru acea seară şi că a reuşit să canalizeze firul discuţiei spre ceea cu care a venit gata învăţat. Proaspăt învăţat! Ce obrăznicie! Când Rudolph a intervenit din nou în dispută, respectabilii domni au avut grijă să nu-l lase să conducă el discuţia, spre a-l putea îndrepta ei la subiecte pe care „obraznicul” n-a avut cum să le prevadă. Să ne amintim că la pensiunea La Prometeul Modern nu venea chiar oricine, acolo se formase o adevărată castă. Cu regulile ei. Şi cu satisfacţiile ei. Pe care un puşti n-avea cum să le schimbe!

Doar domnul Bric a sesizat cu groază că situaţia, pe măsură ce s-au încins vocile, tindea tot mai mult să semene cu examenul de bacalaureat al fiului părintelui Guido, un eveniment terminat atât de cumplit de tragic.

De fapt, Al Nouăzeci şi şaptelea a simţit nevoia să revină în salon pentru a continua prin conversaţie ceea ce nu a apucat să termine la mănăstire. Şi cum data trecută s-a vorbit despre astronomie şi despre Flammarion, băiatul a intenţionat să lege cele de atunci cu „ştiinţa pierdută”, cu zodiacul.

„Să discutăm iarăşi despre astrologie!? Nu, drăguţă, şi-au spus respectabilii domni, nici noi nu suntem de ieri, de alaltăieri! Astăzi vom vorbi despre cu totul altceva, despre ceva pentru care n-ai avut inspiraţia să te pregăteşti şi atunci vom vedea cât eşti de deştept, cât eşti de cult şi, mai ales, cât eşti de spontan!” Aşa că domnul Raubendorf, judecător la Tribunalul Suprem, a amintit „întâmplător” despre un ţinut îngheţat, Alaska se numeşte el, ţinut care a fost cumpărat de americani de la ruşi. În sală erau suficient de mulţi oameni ce se pricepeau la afaceri pentru a se cântări în mod competent cine a câştigat din acel târg: Statele Unite sau Imperiul Rusesc? Şapte virgulă două milioane de dolari au plătit Statele Unite pentru Alaska. Era mult? Era puţin?

Fire-ar să fie! Tânărul domn a intervenit iarăşi în discuţie şi, folosind chiar şi cifre, a arătat cum a reuşit rusul Baranow să se îmbogăţească la începutul secolului prin comerţul cu cele mai valoroase blănuri, cu blănurile vidrelor din teritoriul acela. Ba a descris până şi oraşul Sitka, capitala de atunci a teritoriului. Domnul Raubendorf i-o tăie scurt:

– Dumneata ai fost la Sitka, pentru a ne putea descrie atât de amănunţit oraşul?

– Să fi fost acolo? De ce?

– Păi, atunci, de unde cunoşti cum sunt construite casele de acolo? a intervenit şi un alt domn respectabil şi cu o mustaţă impunătoare.

– Acolo? Acolo e foarte frig, s-a mărginit să se disculpe Rudolph.

Aşa că domnul judecător Raubendorf a readus discuţia la valoarea comercială a blănurilor de nutrii. (Pentru acest subiect s-a pregătit el.) Şi doamnele au început să vorbească între ele: un palton din nutrii din Alaska constituia un simbol. Soţia domnului judecător Raubendorf a descris blana ei. O blană într-adevăr magnifică!

Al Nouăzeci şi şaptelea a intervenit din nou, povestind o relatare a unui misionar ortodox rus adus de Baranow pentru vânatul de nutrii la societatea ruso-americană. Era o poveste romantică, citită de Rudolph într-o „Culegere de nuvele din lumi îndepărtate”. Însă, încă înainte de a apuca s-o termine, a fost din nou întrerupt: pe respectabilii domni îi interesa valoarea nominală a afacerii cu blănurile de nutrii şi nu romanţe pentru domnişoare! Tânărul domn a pomenit câteva cifre, însă n-a putut ţine pasul cu informaţiile de ultimă oră prezentate de domnul judecător şi confirmate de un angrosist din Weimar. În sfârşit, adolescentul încrezut a fost pus în umbră.