CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (45)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Soluţia a venit de unde nici Fany şi nici domnul Bric nu s-au aşteptat. (Deşi soluţia aceea face parte din firescul vieţii!) Rudolph crescuse şi devenise un flăcău în toată puterea cuvântului. Nu avea o alură de atlet, ochii miopi şi ţinuta uşor lăsată în faţă îl înfăţişau mai degrabă ca pe un intelectual tipic. Însă ca pe un intelectual frumos. Un personaj pe care domnişoara Madeleine Vencue nu numai că nu l-a putut uita, ci şi l-a şi înzestrat cu alte şi alte însuşiri demne de visele cele mai dulci ale unei tinere femei.

Fiica celebrului avocat din Geneva, deşi nu neapărat frumoasă, era totuşi o prezenţă agreabilă cu părul ei bogat¹, cu trupul subţire şi cu bărbia aruncată înainte, trădând o încăpăţânare copilăroasă ce îi conferea un farmec aparte. Domnişoara Madeleine putea părea interesantă pentru mulţi tineri, mai ales că i se putea uşor bănui şi o zestre cel puţin confortabilă. Domnişoara Madeleine Vencue avea douăzeci şi doi ani şi era o partidă! Domnul Vencue, întotdeauna extrem de solicitat la barou şi preocupat de suferinţa soţiei, căreia boala de plămâni nu i s-a vindecat, chiar dimpotrivă², a găsit că era timpul ca fiica sa să se căsătorească. Însă tânăra femeie a refuzat orice pretendent întrucât, în lipsă, chipul bărbatului visat devenea tot mai atrăgător, iar comportamentul lui tot mai cuceritor. In vis, Rudolph i se arăta fără de cusur: masculul perfect. Şi când eşti aproape toată vremea în compania unui asemenea exemplar strălucitor – măcar în gând… – , cum să te mai intereseze altcineva?

Domnişoara Vencue a simţit tot mai presant că a venit timpul ca scenariul imaginativ să devină palpabil. Dar cum? Cu tatăl ei nu putea discuta un asemenea subiect, iar mama, pe măsură ce maladia îi avansa şi îi solicita tot mai mult întregul psihic, era preocupată doar de starea ei. Şi cum să-l asociezi pe Făt-Frumos cu glasul veşnic plângăreţ al suferindei? (Şi celebrul avocat a ajuns să nu mai suporte interminabilele lamentaţii ale soţiei şi şi-a găsit în afara căminului un alt suflet feminin lângă care să-şi afle liniştea. Doamna Vencue nu prea mai ieşea din casă, dar fiica da. Aşa că şi pentru tatăl Madeleinei ar fi fost de dorit ca aceasta să se căsătorească mai repede, cât mai repede şi, dacă s-ar fi putut, „să-şi ia zborul” cât mai departe de Geneva. Celebrului avocat îi era groază de ziua când ar fi trebuit să se explice faţă de fiica sa, iar într-un oraş ca Geneva, oricât de discret te-ai purta, bârfa tot ajunge să lovească un personaj important.)

Încă neîndemânatecă în conspiraţii, însă hotărâtă, tânăra femeie a reuşit să afle adresa lui Rudolph, fără să ştie că acesta beneficia de mai multe reşedinţe. Ea a aflat-o pe cea de pe Leopoldsberg şi i-a scris acolo. De unde Ţipor a remis plicul la Paris, la Palatul Kubic, tocmai când Al Nouăzeci şi şaptelea petrecea câteva săptămâni la Perpignian. („Petrecea” – vorba vine… Schimbarea era că nu citea în perioada aceea instalat pe „banca lui” din curtea clădirii de la Paris, ci pe „banca lui” din pajiştea imensă din spatele conacului din sudul Franţei…) Aşa că, până să ajungă acea primă scrisoare la el, a durat aproape o lună. Ceea ce n-a descurajat-o pe domnişoara Vencue să-i trimită alte răvaşe. Şi cu cât a întârziat un răspuns, cu atât ritmul misivelor a devenit mai alert. Până la urmă, fata a găsit un pretext pentru o excursie la Viena, unde avea într-adevăr o verişoară de gradul doi. Şi, astfel, a ajuns pe Leopoldsberg. De la administrator, n-a aflat decât că domnul Rudolph nu se găseşte momentan acolo, dar că i-a fost trimisă toată corespondenţa în locul unde îşi petrecea acela concediul. („Concediul”, ce cuvânt nepotrivit, în cazul Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea!) Unde? Din păcate, asta Ţipor nu a primit instrucţiuni să dezvăluie. N-a dezvăluit Ţipor locul unde putea fi găsit Rudolph, dar, pentru un bacşiş mult prea mare, l-a deconspirat una dintre slujnice³.

Aşa că, după excursia la Viena, a urmat excursia la Paris. (Iar tatăl ei i-a finanţat cu dărnicie şi acest voiaj, având şi el mai multă linişte pentru femeia la care îşi găsea alinarea.) Pe Île Saint-Louis, Palatul Kubic, cu poarta întredeschisă, era pustiu. Vecinii n-au fost în stare să-i dea informaţii domnişoarei nici unde se afla tânărul domn şi nici când va reveni. Nici bacşişurile – oricât de tentante – n-au izbutit să dezlege enigma. De un singur lucru putea fi sigură domnişoara: mai devreme sau mai târziu, familia lui Monsieur Pierre va reveni acasă.

– Când?

– Când nici nu te aştepţi.

Fără să cedeze, Madeleine, a închiriat un mic apartament chiar pe Île Saint-Louis, fiind hotărâtă să-şi aştepte iubitul viselor, de va fi nevoie, la fel de mult ca Penelopa pe Ulise. N-a fost nevoie! Rudolph a revenit cu toţi ai săi doar câteva zile mai târziu, iar Madeleine, care de la fereastra dormitorului închiriat putea vedea, peste acoperişurile unui şir de case, maiestuoasa poartă a Palatului Kubic, s-a pomenit în dimineaţa aceea că locul e plin de viaţă.

Între timp, şi Fany a prins de veste de cele ce se petreceau în inima domnişoarei Vencue. Când a sosit prima scrisoare la Perpignian pe numele lui Rudolph, lucru cu totul neobişnuit, tânărul domn necorespondând în mod obişnuit cu nimeni, Al Nouăzeci şi şaptelea a deschis plicul şi a citit răvaşul, aşa cum nu se putea abţine de a citi orice înscris îi cădea în mână. L-a citit şi a lăsat foaia aruncată pe masă. Când Fany, mirată, l-a întrebat cine i-a trimis scrisoarea, băiatul i-a pus-o în mână şi s-a reîntors la cartea de la care tocmai a fost întrerupt.

– Ce frumos! s-a bucurat Fany. Păi, nu-i răspunzi?

Rudolph a privit-o lung. Să răspundă? Niciodată nu i s-a întâmplat să răspundă la textele citite! Ce să-i răspundă?

Cum epistolarul a continuat într-un ritm tot mai alert, Fany a insistat, spunând că este lipsit de bunăcuviinţă să refuzi dialogul. Da, bunăcuviinţa a fost mereu un imperativ şi pentru Al Nouăzeci şi şaptelea. Aşa că a scris câteva rânduri şi Fany s-a îngrijit ca scrisoarea să plece la adresa de la post-restant din Geneva.

Numai că, de data asta, domnişoara Vencue a fost cea la care plicul mult râvnit a întârziat, ea fiind deja plecată… la Viena şi la Paris. Aşa că, în continuare, corespondenţa dintre cei doi s-a transformat într-un dialog al surzilor.

Perseverenţa este (uneori) răsplătită! Aşa şi cea a domnişoarei Madeleine şi, în sfârşit, a avut loc şi marea întâlnire! Domnişoara Vencue a trimis o carte de vizită în strada alăturată, la Palatul Kubic, de care dormitorul ei era despărţit doar de un rând de case mai scunde. Aşa că a stat lipită de fereastră, aşteptând.

Pe urmă, evenimentele s-au precipitat mai mult decât ar fi putut domnişoara spera. Cea care a grăbit lucrurile a fost, desigur, Fany. Ea a fost prima care a căutat-o încă în aceeaşi dimineaţă pe Madeleine, ea a fost cea care a aranjat întâlnirea tinerilor: întâi la cofetăria Pegas şi apoi în Palatul Kubic. Unde a fost de faţă puţină vreme şi Monsieur Pierre şi, apoi, domnul Bric, devenit un nelipsit al casei. (O vreme s-a crezut că s-a înfiripat ceva între el şi Fany, dar nu s-a confirmat nimic. Legătura lor a fost doar grija deosebită pentru Rudolph.)

Domnişoara Vencue a învăţat foarte repede meşteşugul combinaţiilor şi a obţinut o victorie abia nădăjduită de apropiaţii tânărului domn: acesta a consimţit să se despartă pentru câteva ore pe zi de cărţile sale şi să discute cu Madeleine. De fapt, nu să discute, ci să-i împărtăşească lecturile din ziua respectivă. După cum reiese din registrul oficial, cei doi s-au căsătorit la 2 noiembrie 1898. Părinţii mirilor au fost încântaţi: Monsieur Pierre, oricât de diferit de strămoşii săi, purta şi el în sânge grija pentru perpetuarea şirului, iar Monsieur Vencue putea să-şi vadă, la rândul lui, nestingherit de viaţa sa.

Un an mai târziu, şi tot la 2 noiembrie, s-a născut Al Nouăzeci şi optulea.

Despre căsnicia Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea, scribul n-a găsit nimic deosebit de relatat, deşi era de aşteptat ca prinţul din visele domnişoarei Madeleine să nu se suprapună cu soţul doamnei Madeleine, iar din această nepotrivire să se nască mari dezamăgiri şi consecinţe extreme. N-a fost aşa, Rudolph devenind, se pare, dependent de noul receptor al expunerilor sale, iar Madeleine, după ce s-a umplut timp de ani de zile cu idealul imaginat, nu a sesizat – sau n-a vrut să sesizeze – deosebirile. Aşa că bărbatul a trăit şi pe mai departe din şi în conţinutul cărţilor citite, iar femeia cu imaginea pe care şi-a construit-o atât de riguros. Şi, pe urmă, aflaţi amândoi la primele relaţii atunci când s-au cunoscut, nici n-au avut termeni de comparaţie. (Fany o înţelegea perfect pe Madeleine: nu era şi ea însăşi dispusă să-l accepte în totalitate şi necondiţionat pe Dandy de la Paris?)

La un moment-dat, scribul a dat de mai multe caiete legate în mătase albastră, un fel de jurnal ţinut de Madeleine, de fapt un rezumat al celor ce i le relata zilnic soţul ei în legătură ce cele tocmai citite. Entuziasmul scribului n-a durat multă vreme: caietele albastre nu i-au dovedit decât că Rudolph încerca să-şi clarifice gândurile prin vorbele spuse femeii şi că aceasta a rămas suficient de îndrăgostită pentru a spera ca notiţele ei să fie folosite în vederea unor cărţi ce vor revoluţiona lumea. Însă pentru munca scribului, ele n-au fost de un mare folos, fie că soţia n-a ştiut să pună pe hârtie informaţii suficient de relevante, fie, mai degrabă, că scribul n-a fost în stare să extragă ce era de extras din cele aproape optzeci (!) de caiete⁴.

Mai degrabă posedă scribul informaţii despre relaţia dintre soţia Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea şi soacra ei. Aceasta şi-a făcut apariţia mai târziu în Palatul Kubic decât nora, cu care era aproape de aceeaşi vârstă. (Ba, Madeleine a fost cu un an şi jumătate mai mare decât Anna Margareta.) A treia soţie a lui Monsieur Pierre s-a căsătorit cu tatăl lui Rudolph la începutul secolului următor şi cele două femei s-au împrietenit din prima clipă. Apoi, când şi soţia lui Monsieur Pierre a născut o fată şi, apoi, un băiat, mamele şi-au crescut copiii împreună. Mai mult, când Anna Margareta s-a angajat tot mai mult în viaţa publică, Madeleine a fost cea care s-a îngrijit de toţi cei trei copii. (Bineînţeles, doar în sensul de a supraveghea munca bonelor…)