CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (46)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Privind fotografiile păstrate ale celor două femei, scribul a fost uimit de asemănarea lor fizică, doar că soţia lui Rudolph avea părul negru şi lung, iar cea a Celui de Al Nouăzeci şi şaselea era blondă şi tunsă scurt, băieţeşte. Şi, aşa cum i se potrivea soţiei lui Rudolph, aceasta purta ochelari, iar cea lui Dandy de la Paris se folosea (ocazional) de un lornion. Prima se îmbrăca tradiţional, dar cochet, cea de a doua apare în mai multe fotografii în pantaloni, iar la gât cu cravată. În schimb, amândouă aveau bărbiile proeminente, buze senzuale şi gropiţe în obraji. Totuşi, pe măsură ce a mai aflat câte ceva despre ele, scribul a trebuit să admită că înfăţişarea asemănătoare nu este întotdeauna apanajul unor firi comparabile. Madeleine trăia în desfăşurarea viselor ei, în vreme ce Anna Margareta ducea o viaţă publică tot mai concretă, tot mai intensă.

Vrând să-şi continue misiunea, scribul simte iarăşi nevoia să se vaite: aşa cum Monsieur Pierre dispărea pe nesimţite din Palatul Kubic, cu familie şi slujitori cu tot, reapărând „când nici nu te aşteptai”, alături de el şi Rudolph, soţia şi copilul lor s-au făcut nevăzuţi pe perioade nedefinite. Cum să urmezi un fir logic, în asemenea condiţii? Cum să nu te trezeşti cu lacune nepermise? Nu-ţi rămâne decât să faci remarci subiective la nişte poze vechi… Scribul se vaită şi se scuză. Iar cine se scuză se acuză. Ce lamentabil!

Curând după evenimentele de la Paris din după-amiaza de 27 martie şi din ziua de 4 aprilie, când incidentele la care a participat atât de activ şi Anna Margareta în calitate de vicepreşedintă a Oastei Femeilor Libere şi, apoi, şi atât de imprevizibilul Monsieur Pierre dirijând fanfara, societatea din Palatul Kubic s-a făcut iarăşi nevăzută. Totuşi, scribul, tot scormonind printre hârţoage vechi, a avut ceva mai mult noroc pentru perioada imediat următoare.

Ce s-a întâmplat după ce, la 4 aprilie, Al Nouăzeci şi şaselea a dirijat în faţa Palatului Kubic Marsilieza ca punct culminant al uriaşei manifestaţii? Peste doar câteva zile, toţi ai săi au părăsit Parisul. Dar acum scribul a putut să-i urmeze pe domeniul de la Perpignian. Încă de mai multă vreme, Rudolph s-a aflat într-o dilemă: cum Anna Margareta se implica tot mai mult în viaţa publică, numele ei apărea destul de des în ziare şi acestea au fost cumpărate şi discutate şi în Palatul Kubic. Rudolph, care nu putea să treacă pe lângă un text scris fără să-l citească, a prins şi gustul lecturilor din periodice. Bine că s-a încetăţenit şi sistemul abonamentelor, astfel că, oriunde te aflai, puteai să ai parte de ziarul dorit. Chitanţele abonamentelor găsite pe adresa domeniul din sudul Franţei încă nu au fost suficiente spre a ne spune că şi Al Nouăzeci şi şaptelea îşi continua lecturile acolo. Şi taică-său şi tânăra lui mamă vitregă erau mereu la curent cu ce se întâmpla în lume. Când, în 1908, i se decernează lui Fredrik Bajer premiul Nobel pentru pace, alături de Klas Pontus Arnoldson, Anna Margareta, aflată de mai multă vreme în corespondenţă cu preşedintele de onoare al Biroului Internaţional Permanent pentru Pace, hotărăşte să plece în nord pentru a asista la solemnitate. Cam tot atunci, şi Rudolph ar fi trebuit să participe, ca invitat, la Primul Congres de Filozofie de la Heidelberg.

Fany a fost extrem de mândră: iată, tânărul care nu poseda nici o diplomă oficială de studii, era poftit să ia parte la conclavul celor mai înţelepţi oameni. Şi domnul Bric, din păcate tot mai bolnav, s-a arătat încântat. Iată, odată cu căsătoria şi cu apariţia copiilor, tânărul geniu părea să fi devenit mult mai rezonabil: „Da, de multe ori vârsta modelează caracterele, făcându-le mai sociabile.” Însă nici vârsta nu l-a făcut suficient de rezonabil şi suficient de sociabil pe tânărul domn. Care a refuzat categoric să accepte „curata pierdere de vreme” a unei călătorii care să-l conducă într-o sală ca să audă „mai mult ca sigur” lucruri pe care le cunoştea. Rudolph n-a participat la congresul internaţional de filozofie, în schimb, a început să scrie scrisori.

Tatăl său şi soţia acestuia erau interesaţi de cumplitele evenimente internaţionale: „Balcanii dau în clocot: Grecia anexează insula Creta, Austro-Ungaria anexează Bosnia-Herţegovina, Bulgaria se declară independentă faţă de Turcia, iar sultanul Abdülhamid II, la presiunea tinerilor turci, repune în drepturi constituţia osmană din 1876; şi astea toate într-un petic de Europă, şi astea toate doar în decurs de câteva luni, încât nici nu mai avem timp şi de grozăviile din celelalte colţuri ale lumii; parcă asasinatul regelui în Peninsula Iberică nici nu mai apare pe prima pagină! Ce poţi să spui altceva decât Patruzeci şi şapte?”. În vreme ce Monsieur Pierre şi Anna Margareta citeau asemenea ştiri, Rudolph, parcurgând toate ziarele de la cap la coadă, era mult mai interesat de alte informaţii. De pildă, despre evenimentul de la Tunguska, unde au avut loc, la 30 iunie, un şir de explozii cu origine discutabilă. Martorii susţineau că totul s-a petrecut în urma unui asteroid căzut din cer, dar ziarele erau pline de ipoteze care de care mai năstruşnice.

Aşadar, în timp ce tânăra sa mamă vitregă ducea o corespondenţă vie cu diferiţii militanţi pentru drepturile omului, pentru drepturile femeii şi ale copiilor, precum şi pentru salvarea păcii („Nu mai suntem în evul întunecat: astăzi un război poate să fie evitat!”), Rudolph a început şi el să scrie scrisori. De pildă unui american doar cu un an mai bătrân decât el, un personaj tot mai prezent în paginile gazetelor ca şi în revistele de specialitate. Se numea Edgar Cayce şi a devenit celebru datorită dorinţei sale de a ajuta, după cum a subliniat întotdeauna ca pentru a se disculpa. Doar cu un an mai bătrân decât Al Nouăzeci şi şaptelea, Edgar Cayce, un credincios practicant, şi-a făcut deocamdată o faimă tot mai mare de taumaturg. Metoda sa de tratare a bolnavilor, şi-a spus Rudolph, venea mai degrabă din scrierile lui Ramhad Jorokoian, discipolul lui Ramaha Vaharadjan. I-a scris acest lucru şi lui mister Cayce, dar acesta l-a citit şi el pe Jorokoian şi s-a declarat în dezacord cu practicile hindusului. Corespondenţa dintre cei doi, continuată vreme de mulţi ani, în ciuda divergenţelor tot mai severe, s-a desfăşurat într-o formă cât se poate de politicoasă, chiar ceremonioasă în stilul epistolelor din veacurile anterioare, am putea spune. Cayce le cerea suferinzilor ori rudelor acestora să specifice localitatea, numele şi data naşterii, după care se întindea pe o canapea şi se introducea singur în transă. O asistentă nota cuvânt cu cuvânt ce spunea Edgar în starea aceea şi s-a dovedit de foarte multe ori să nimerească extrem de exact (?) simptomele bolnavului şi să recomande tratamente care adesea, se spunea, au dat rezultate. (Când suferindul, aflat la mii de mile distanţă, se întâmpla să moară în vreme ce Cayce se găsea în transă, acesta striga deznădăjduit că pacientul a dispărut din câmpul său vizual, că nu-l mai poate urma. Multă lume nu credea în asemenea tratamente, la fel cum şi mai multă lume, mai ales cei ce au cunoscut oameni direct implicaţi, s-a lăsat convinsă. Profund convinsă.)

Dar să ne întoarcem la fenomenul Tungusk. Rudolph şi Edgar¹ se aflau deja de mai multă vreme în corespondenţă şi subiectele abordate au excedat performanţele medicale ale lui Cayce: se discuta – de cele mai multe ori în contradictoriu – despre religie, despre astrologie, despre „Originea speciilor” lui Darwin, despre reincarnare, despre enigmele trecutului îndepărtat. Viaţa lui Isus a constituit şi ea o temă predilectă şi a născut cele mai numeroase reacţii în dezacord, mai ale că Rudolph, făcând pe avocatul diavolului, juca rolul doctrinarului, în vreme ce Edgar avea şi convingeri proprii şi, profund religios, era cu atât mai iritat ori de câte ori Al Nouăzeci şi şaptelea îl admonesta, mai în glumă, mai în serios, drept eretic. Câteva dintre scrisorile celor doi au fost transcrise într-un volum sub forma unor dialoguri maieutice. Nu se specifică cine este magistrul şi cine discipolul, şi nu se precizează pe foaia de titlu nici autorul. Cartea a apărut mult mai târziu, la Boston, într-o colecţie de lucrări New Age. Nici un nume nu este numit, nici autorul, nici personajele. Este greu de spus cine a fost la baza acelei apariţii, scribul îl bănuieşte pe fratele vitreg al lui Rudolph, emigrat în timpul primului război mondial în America, adept New Age şi revenit în mod nefericit într-o vizită în Europa, în Anglia anilor patruzeci, unde a murit într-un bombardament german asupra Londrei.

La 17 iunie 1908, după calendarul vechi folosit de ruşi (30 iunie, după calendarul gregorian), la ora locală 7.14 (13.35 ora Greenwich?), martori oculari aflaţi la o distanţă apreciabilă au relatat despre „ceva ca o explozie puternică”: un zgomot ca de cutremur, o dâră imensă de lumină şi o zguduitură care a făcut ţăndări geamurile pe o suprafaţă de sute de kilometri. Că lucrurile au stat într-adevăr aşa o demonstrau, fără putinţă de tăgadă, numeroasele fotografii apărute prin ziare înfăţişând întinderi parcă nesfârşite de pământ acoperit cu nenumăratele trunchiuri de copaci din codrii prăbuşiţi în ţărână. Niciodată, se spunea – chiar şi de către mulţi oameni învăţaţi –, niciodată n-a existat pe lumea asta o asemenea privelişte. Poate doar după potopul lui Noe. Şi lucrurile nu s-au oprit în Siberia, lângă lacul Baikal. Mai târziu, vreme de câteva nopţi, în multe părţi din Europa şi din nordul Africii, cerul a rămas atât de luminos încât la strălucirea lui puteai citi fără lumânare ori bec, chiar şi când luna nu se vedea pe boltă. Cum locul unde s-a întâmplat fenomenul nu se afla printre zonele uşor accesibile, cel puţin o parte dintre relatări porneau de la pure speculaţii, la fel cum şi cele mai multe fotografii şi desene popularizate ca originare din Siberia n-au fost decât falsuri. Însă enigma cauzelor celor resimţite de atâţia oameni, informaţiile contradictorii şi natura acelei întâmplări cu totul neobişnuite au stârnit imaginaţiile. Mai ales faptul că, în ciuda tuturor căutărilor, nu s-a găsit în epicentrul deflagraţiei nici un crater pe suprafaţa terestră, iar cimitirul zecilor de milioane (!) de copaci doborâţi a îngreunat şi el cercetările la sol, dând frâu liber oricărei ipoteze². (Scribul a consultat un specialist al vremurilor sale, fără a primi nici cu un secol mai târziu un răspuns definitiv.) Aşa că, bineînţeles, atât Cayce, cât şi Al Nouăzeci şi şaptelea şi-au transmis unul altuia propriile lor supoziţii.

Cayce a văzut o legătură între forţa neobişnuită degajată la Tunguska şi tehnicile atlanţilor. (Americanul a propus o versiune amănunţită a Atlantidei, descriind organizarea, religia, cutumele, chiar şi traiul de zi de zi al locuitorilor cetăţii dispărute, de existenţa căreia nu s-a îndoit nici o clipă. Până acolo încât pretindea că s-ar fi şi plimbat în stare de transă prin lumea aceea.) Rudolph, a descoperit o asemănare frapantă între cele citite în lucrările pe care şi le-a putut procura din bibliografia indicată de Ramhad Jorokoian, discipolul lui Ramaha Vaharadjan şi relatările apărute despre fenomenul Tunguska. Amândoi, şi Cayce, şi al Nouăzeci şi şaptelea, au făcut numeroase trimiteri la piatra panaceu: pectolitul albastru pomenit de primul în descrierea Atlantidei şi jadul de Alaska sau piatra de Tretino găsită cu o sută de ani în urmă de Franz von Kobell, pomenită cu insistenţă de al doilea. Cum ambele aceste roci s-au bucurat, de-a lungul vremurilor, de multă literatură, ele au devenit credibile şi în alte contexte. De pildă, în fenomenul Tunguska.