CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (50)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

– Nu trebuie să fii sub bătaia gloanţelor pentru a avea mari şanse să te prăpădeşti pe vreme de război, concluzionă Fany. Patruzeci şi şapte!

Nu trebuie să fii sub bătaia gloanţelor, dar eşti obligat, în calitate de cetăţean apt, să-ţi dai obolul pentru apărarea patriei. Lucru valabil şi pentru Rudolph, şi pentru fiul său, Ruppert. Mai ales că Ruppert – cu voie sau fără voie – a absolvit întregul învăţământ militar, devenind aspirant şi apoi sublocotenent. Aşa că el chiar a plecat în tranşee.

Iniţial, Rudolph, încă beneficiind de banii parcă nelimitaţi ai tatălui său, deşi fără nici un atestat de studii, a reuşit să-şi procure şi el un grad de sublocotenent şi să fie detaşat la un spital militar din spatele frontului. (Bineînţeles că nu Rudolph singur a ajuns la acest aranjament, ci tot grijulia Fany, dar ajutată şi de relaţiile tatălui Madeleinei.) Domnul sublocotenent şedea toată ziua la catedra din odaia care i s-a pus la dispoziţie şi… citea. Un sergent, mândru de importanţa dobândită, făcea tot ceea ce ar fi trebuit să facă ofiţerul. După câteva luni, domnul sublocotenent a devenit locotenent, avansat pentru rezultatele deosebite obţinute. Mai nou, purta şi o decoraţie prinsă pe tunică.

Pe urmă, transporturile cu răniţi s-au înteţit, şi spitalul a devenit mai important. Aşa că, în fruntea lui, în locul unui căpitan, a fost numit comandant un maior. (Căpitanul, şi el un ofiţer de rezervă, blajin şi respectat medic de provincie în viaţa civilă, a fost aspru judecat pentru delăsare în serviciu, fiind cât pe aici să fie chiar retrogradat simplu soldat. În schimb, noul comandant, militar de carieră, a introdus spiritul cazon într-un spaţiu departe de front. Se spunea despre maior că doar pentru a i se face lui loc în acea oază de pace, i s-a înscenat procesul predecesorului său. Probabil că adevărul s-a aflat undeva la mijloc: pe de o parte, în spitalul acela – dar, desigur, nu numai acolo – se putea pătrunde şi cu mită pentru a fi ferit de linia întâi a frontului. Dar, pe de altă parte, mita funcţiona nu numai pentru bolnavi – ori falşi bolnavi -, ci şi pentru personal.) Oricum, o dată cu sosirea maiorului şi în urma procesului intentat căpitanului – care a fost trimis pe front -, atmosfera s-a schimbat radical în spital. Şi s-a schimbat nu numai din pricina disciplinei severe, ci şi datorită convoaielor tot mai dese, de la un moment-dat zilnice, ce se scurgeau de pe câmpurile de luptă. Spitalul, dintr-un fel de clinică de recuperare pentru recidivele unor boli cronice, a devenit o haltă pentru răniţi şi, în curând, pentru grav răniţi. Noul comandant, urât de subordonaţii care mai trăiau cu nostalgia vechii administraţii, a fost obligat să ia tot timpul măsuri nepopulare, iar grădina din jurul clădirii nu mai semăna cu un parc amenajat pentru promenadă, ci cu o imensă anexă a saloanelor devenite tot mai neîncăpătoare. Acum, pe alei şi pe gazon se aflau uriaşe corturi de campanie, dar şi răniţi instalaţi direct sub cerul liber. Personalul format mai ales pe bază de relaţii şi de mită a trebuit completat cu oameni de meserie, iar vechii intruşi şi-au căutat alte refugii ori s-au pomenit în tranşee.

Foarte puţin implicat în noua situaţie, locotenentul Rudolph şi-a mai continuat câteva săptămâni lecturile la catedra lui din cancelaria în anticamera căreia importantul său sergent îşi arăta muşchii. Şi, poate, făcându-şi veacul în încăperea aceea dosnică, nici n-ar fi fost luat în seamă dacă penuria tot mai mare de spaţii n-ar fi ajuns şi la el. Şi, mai ales, dacă omul său de încredere n-ar fi fost şi el prins de severul comandant cu o mită mai mare decât cea uzuală. Sergentul a fost şi el deferit Curţii Marţiale, iar maiorul, deşi într-adevăr extrem de ocupat, s-a aplecat şi asupra dosarului Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea. Şi a constatat deja din prima privire că domnul locotenent n-avea cu meseria medicală nici în clin, nici în mânecă. Ba n-avea domnul locotenent nici o competenţă pentru nimic folositor patriei în asemenea momente grele. Şi cum de a devenit domnul acesta locotenent se întreba ofiţerul de carieră, tot mai indignat pe măsură ce răsfoia dosarul subţire al lui Rudolph. Care, din păcate, între timp îşi vedea imperturbabil de cărţile lui. Din păcate, fiindcă dacă ar fi sesizat mai devreme pericolul ce-l păştea, ar fi fost mai simplu să se ajungă la o soluţie convenabilă. Aşa, după ce maiorul a făcut un raport demolator la forurile superioare, a fost mult mai complicat (şi mult mai scump) ca rezoluţia odată emisă să fie întoarsă din drum.

Noroc din nou cu Fany, cu „Capul Bilă de Biliard”, dar, de data asta şi cu Al Nouăzeci şi şaselea! Aproape fără să fie la curent cu evoluţia evenimentelor petrecute în imediata sa apropiere, Rudolph s-a pomenit „apt necombatant” şi repartizat la un serviciu al Ministerului de Război. (Unde nimbul Celui de Al Nouăzeci şi patrulea, Marele General şi străbunicul lui Rudolph mai strălucea.) Şi acolo a dat strănepotul lui Simon de un birou, doar că acolo ar fi trebuit să-şi umple timpul completând tot felul de hârtii. Să le scrie, nu să le citească. Ceea ce Rudolph n-a prea înţeles, aşa că, până să scrie un act, se documenta citind alte zeci. Şi, astfel, pe biroul lui se înghesuiau vrafuri tot mai înalte de dosare nerezolvate. Un colonel, şeful biroului, purtând încă o vie amintire Marelui General, s-a declarat mândru că-l are în subordine pe un descendent al celebrului personaj. Interesându-se părinteşte de ce se blochează dosarele pe masa locotenentului Rudolph, a trebuit să admită că acela nu trage chiulul, ci se documentează exemplar pentru fiecare act. „Nimeni, niciodată, nu a făcut o muncă atât de migăloasă!” l-a lăudat şeful pe Al Nouăzeci şi şaptelea. „Se vede din ce sânge se trage!”, iar strănepotul s-a pomenit şi cu cea de a doua medalie atârnată de tunică.

(Între timp, Ruppert chiar se afla în tranşee.)

În clădirea Ministerului de Război, locotenentul Rudolph a petrecut ultimii doi ani ai conflagraţiei în spatele biroului său acoperit cu vrafuri tot mai mari de hârtii. Acolo n-a mai citit cărţi, ci dosare. Dacă în perioada cât a fost detaşat la spital, comandantul a fost, pe drept cuvânt, profund nemulţumit de prestaţia sa, superiorii de la noul loc de muncă n-au avut decât cuvinte de laudă: sârguinciosul ofiţer parcă nu cunoştea oboseala. În timp ce colegii săi cădeau rupţi de oboseală în urma unor zile interminabile cu nesfârşite munci de birou, locotenentul Rudolph, fără să i-o ceară nimeni, rămânea până noaptea târziu, uneori chiar până a doua zi dimineaţa, cu nasul în hârtii.

(Oricât ar părea de ciudat, bietul scrib l-a căutat, iniţial, în partea cealaltă a frontului! Derutat de uniforma fantastică de general a unei armate inexistente purtate de tatăl lui Rudolph câtă vreme a împărţit ajutoare în ambele tranşee, scribul n-a ştiut în care tabără să-l identifice pe fiul lui Peter-Pierre! De altfel, la începutul lui 1919, dintr-o simplă întâmplare – aşa cum se petrece atât de des -, domeniul de pe Leopoldsberg a trecut în posesia statului austriac, datorită cetăţeniei atât de incerte – ba socotită chiar suspectă – a stăpânilor săi. Pe urmă, după un proces care a durat aproape doi ani, lucrurile au revenit la normal. Dar urmările acelei dispute juridice s-au răsfrânt ireversibil şi asupra domeniului: cu toată grija administratorului, seminţele decăderii au înflorit şi s-au dezvoltat tot mai agresiv.)

Şi la Ministerul de Război, s-a dovedit că Al Nouăzeci şi şaptelea citea cu aceeaşi lăcomie orice înscris. Astfel, s-a aplecat cu pasiunea sa dintotdeauna asupra unor documente oficiale, multe total insipide pentru un ochi neutru. Şi s-a mai dovedit atunci încă o dată că Al Nouăzeci şi şaptelea nu scana pur şi simplu foile ce ajungeau în dreptul ochilor săi tot mai miopi, ci că, tot timpul, mai şi prelucra mintal materialul parcurs. Uneori, ajungând la asocierile cele mai ciudate¹.

Citea cu nesaţ tot ce i se punea pe masă, însă îl pasionau în special istoriile mai noi sau mai vechi legate de rapoartele în legătură cu diferitele cazuri disciplinare şi cele cu derularea cauzelor la Curţile Marţiale. Unde a observat un lucru extrem de straniu: aşa cum o teorie ştiinţifică îşi poate valida aplicaţiile, atâta vreme cât nu este dovedită drept greşită (vezi experienţele cu crabii crestaţi după metoda doctorului Umar), şi destinul oamenilor o poate lua pe un anumit drum, chiar dacă punctul de plecare este fals. Colegul său de birou, căruia i-a destăinuit această observaţie, i-a răspuns că, spre deosebire de primul caz, în privinţa indivizilor umani, aceştia, de cele mai multe ori, nu mai pot reveni la starea iniţială. „Păi, nici crabul devenit monstruos de uriaş, înainte ca teoria doctorului Umar să fi fost desfiinţată, nici nu a murit şi nici nu a revenit la dimensiuni normale”, a răspuns Rudolph. „Da, dar să luăm un exemplu concret, nu s-a lăsat mai prejos nici colegul, un căpitan, fost jurist în viaţa civilă, să luăm un exemplu concret: de pildă un osândit la moarte executat şi dovedit ulterior că nu el a comis fapta. În asemenea cazuri, nu mai e nimic de făcut!” Lui Rudolph i-a venit să-i reproşeze căpitanului că acela n-a înţeles nimic şi că a divagat în modul cel mai simplist posibil, „Păi, tocmai despre aşa ceva vorbim” a fost gata să spună, dar a preferat să nu piardă vremea cu dispute – „pentru ce?” – şi să revină la cauzele pe care tocmai le urmărea. Era limpede: căpitanul nu putea ieşi strict din gândirea de jurist.

Avea în faţă două dosare: unul proaspăt şi unul pe care a cerut să-i fie căutat şi adus din arhivă. În cel recent era vorba despre un sublocotenent condamnat şi executat cu câteva zile în urmă. În celălalt, despre tatăl respectivului osândit, găsit şi acela vinovat cu un sfert de veac în urmă şi executat şi acela. Ambii, şi tatăl şi fiul, au fost învinuiţi nu de delicte de război, ci de crimă. Şi coincidenţele au mers şi mai departe: şi tatăl şi fiul au avut câte douăzeci şi opt de ani, când au fost spânzuraţi, şi tatăl şi fiul au fost găsiţi vinovaţi de moartea câte unei femei (care – culmea! – în ambele cauze se numea Marie), şi în primul caz, cel petrecut cu aproape un sfert de veac în urmă, şi în al doilea, s-a descoperit imediat după consemnarea execuţiilor nevinovăţia condamnaţilor. Prima Marie, căreia nu i s-a găsit cadavrul, a reapărut acasă cu două zile prea târziu, a doua, omorâtă într-adevăr, a fost victima unui alt asasin. „Dacă n-am fi fost în timp de război şi dacă nefericitul sublocotenent nu ar fi fost judecat în uniformă militară, n-aş fi dat niciodată de aceste dosare atât de dramatice” şi-a spus Rudolph, tot mai pasionat de un proces în care tânărului ofiţer parcă i-a fost transmise ereditar nu numai caracteristicile fizice şi psihice ale părintelui săi, ci şi învinovăţirile şi ispăşirile unor delicte de care n-a fost vinovat nici unul dintre ei. (În redactarea sentinţei celui de al doilea proces, judecătorul militar, un general, s-a şi exprimat că inculpatul nu face decât să continue crima tatălui său, că, deci, poartă asasinatul în sânge. Aşadar, generalul magistrat l-a condamnat pe fiu, ţinând cont şi de istoria tatălui, drept circumstanţă agravantă… „Patruzeci şi şapte!”)

Cu cât citea mai departe cele două dosare, cu atât coincidenţele îi săreau lui Rudolph mai mult în ochi. Cazul l-a implicat atât de mult, încât a rămas mai multe zile la birou, cerând alte şi alte documente privitoare la cele două procese. Pur şi simplu, nu s-a mai sculat de pe scaunul său vreme de aproape trei zile şi două nopţi. În cea de a treia zi, colegul de birou, căpitanul jurist, a declarat că locotenentul Rudolph, care i s-a plâns de mai multe ori de starea tot mai precară a ochilor săi, i-ar fi şoptit că „în curând nu va mai avea nevoie să-i folosească pentru citit şi că va merge <acolo> şi va lămuri marea nedreptate”. Căpitanul jurist n-a putut să explice ce a vrut să spună cu aceasta locotenentul Rudolph şi nici unde „acolo” a intenţionat să se deplaseze. Cert este că locotenentul Rudolph a fost descoperit în dimineaţa următoare mort, cu capul căzut pe tăblia biroului².

Era dimineaţa de 3 noiembrie 1918, când l-au găsit pe Al Nouăzeci şi şaptelea mort la datorie, ziua când Austro-Ungaria a cerut armistiţiul. Discuţiile între autorităţi s-au purtat prin telegraf. În după amiaza zilei de 4 noiembrie armistiţiul a devenit oficial.

Totuşi, pe unele porţiuni ale fronturile, confruntările au mai durat câteva ore.

„Patruzeci şi şapte!”