În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013
A treia sursă provine de la Ruppert. Băiatul n-a avut nici treisprezece ani la data evenimentului. Întrucât i s-a promis că va putea petrece o vacanţă după bunu-i plac, dacă va absolvi cu bine anul şcolar, i s-a permis să plece cu colegul său Marcel la părinţii aceluia în Banat. Pe Ruppert nu atât statul la familia prietenului l-a bucurat, mai ales că acolo avea să fie de asemenea dădăcit, după cum l-a prevenit Marcel – care se tot plângea de obiceiurile casei sale natale -, ci perspectiva călătoriei până acolo, o călătorie cu escale în oraşele mari aflate în drum. Mai înainte a fost rândul prietenului să fie găzduit două săptămâni în Palatul Kubic, pe urmă au plecat cu trenul la Viena, unde au adăstat câteva zile pe Leopoldsberg, a urmat halta de la Budapesta şi, în sfârşit, destinaţia la conacul părinţilor lui Marcel de la Coşteiu Mare. Problema mare a fost că, iniţial, s-a decis ca Fany să-i însoţească pe cei doi adolescenţi, dar s-a nimerit ca şi Fany să se îmbolnăvească şi, independent de aceasta, Ruppert refuzase categoric să fie însoţit de o bonă. „Şi cum ar fi fost să fie conduşi doi cadeţi în uniformă de către o dădacă?”. S-a ajuns la un compromis şi cel ce i-a însoţit a fost un „Jean”. Un „Jean” discret şi de cea mai mare încredere. Un Jean pe post de valet, pardon, de ordonanţă.
Comuna Coşteiu Mare se află la doar câţiva kilometri de oraşul Lugoj, aşa că şi comunitatea de acolo, inclusiv părinţii lui Marcel, n-a putut pierde prilejul de a admira trecerea flotei imperiale austro-ungare pe sub Podul de Fier. Şi, desigur, cei doi cadeţi i-au însoţit, uniformele lor stârnind atenţia celor din jur: o uniformă străină nu se vedea prea des nici la Coşteiu Mare şi nici chiar la Lugoj! Unde Ruppert s-a îmbătat pentru prima oară în viaţa sa. Ah, francezii ăştia! Cât stil au chiar şi când se pilesc! Al Nouăzeci şi optulea n-a fost în nici un caz singurul care a întrecut măsura în seara-noaptea aceea. Doar că el nu era obişnuit s-o facă. O stare de euforie generală a învăluit oraşul în acel „revelion fierbinte” şi toată lumea s-a lăsat purtată de val. Ruppert nu mai conştientiza decât că s-a lăsat servit cu mai multe – cu prea multe – pahare. După care s-a trezit, a doua zi spre amiază, în patul din camera sa din conacul părinţilor lui Marcel. Aşa că şi-a întrebat gazda ce s-a întâmplat. Dar nici Marcel nu-şi mai aducea aminte. Cel ce l-a dus acasă şi l-a vârât în aşternut a fost Jean.
– Cum a fost? Tânărul era speriat de ce va auzi. Dar Jean i-a răspuns sec şi pe un ton firesc:
– Aţi băut cu un pahar în plus.
– M-am îmbătat?
Ruppert nu mai ştia nimic din cele ce s-au petrecut în seara-noaptea precedentă. (În schimb, la mii de kilometri distanţă, tatăl său povestea amănunte…)
– Se poate spune şi aşa…
– Am făcut scandal?
– Nu.
Ruppert răsuflă uşurat.
– Dar ce am făcut?
– Aţi râs de nu v-aţi mai putut opri.
– Şi ceilalţi?
– Au râs şi ei. Totuşi, băiatul nu era deloc fericit de cele întâmplate. Niciodată, până atunci, n-a fost în vreo societate de beţivi. Nu trebuie să vă faceţi griji, a fost o seară deosebită şi toată lumea s-a simţit bine, încercă să-l liniştească Jean.
Întâlnindu-şi gazdele, tânărul dădu să se scuze, însă află că şi ele au uitat în întregime petrecerea. „Ne-am distrat bine!” a spus tatăl lui Marcel, iar soţia l-a confirmat îmbujorându-se. Păi, nici ei nu-şi mai aminteau prea multe, dar sentimentul că a fost foarte bine nu li-l putea lua nimeni.
„Nu trebuie mers până la capăt: acum e doar acum!” a învăţat atunci Ruppert. Dacă a fost foarte bine, ce rost are să mai zgândări trecutul? Şi nu numai trecutul! Să te întrebi ce? A fost o noapte ciudată noaptea „revelionului fierbinte”, o noapte cum se întâmplă atât de rar să trăieşti. Cineva a pretins că imediat după miezul nopţii, zăpuşeala grea – aşa cum era de aşteptat – s-a spart într-o furtună cu fulgere şi tunete. Poate. Cei mai mulţi nu-şi aminteau nici asta. Dar nici hainele nu au păstrat urme de umezeală.
Recitind cum a fost înfăţişat evenimentul în presă, scribul a dat peste două categorii de relatări: cea a unui jurnalist lugojean, „pişicherul” al cărui articol a declanşat totul şi materialele preluate de celelalte jurnale. Cu amănunte care de multe ori se contraziceau. A avut toată tărăşenia loc cu adevărat? Să te iei după cele notate de Madeleine? Un singur lucru pare să fi fost sigur: „revelionul fierbinte” din noaptea de 28 spre 29 (?) august – starea de euforie ce a cuprins oraşul ca în vis.
Pentru Al Nouăzeci şi optulea, excursia la Lugoj a lăsat şi alte consecinţe, nu numai faptul că acolo, la vârsta de 13 ani, s-a îmbătat pentru întâi oară.
Dar, înainte de toate, trebuie lămurit ce uniformă a purtat Ruppert şi ce uniformă a purtat, după izbucnirea Marelui Război, tatăl său. Bunicul Celui de Al Nouăzeci şi optulea s-a înfăţişat în tranşee – şi între tranşee – cu o creaţie a imaginaţiei sale, ţinuta lui de „general” n-ar fi putut fi identificată la nici o armată din lume. Oricum, aceea nu s-a regăsit nici în armata franceză şi nici în cea germană. Şi nici în cea cezaro-crăiască. Până la urmă, a fost numit „Generalul de pe lună”. Şi nici măcar statutul civil al lui Peter-Pierre (sau Pierre-Peter) n-a fost vreodată foarte limpede. Imprevizibilul personaj îşi avea în aceeaşi măsură reşedinţele atât în Franţa, cât şi în Austria. Fiul său, Rudolph, a murit într-un birou al Ministerului de Război Francez, cu două medalii prinse pe tunica de locotenent. Medalii ale Republicii Franceze. Nepotul, Ruppert, a fost şi el, în aceeaşi măsură francez. Numai că debutul conflagraţiei l-a surprins în domeniul familiei de pe Leopoldsberg. Unde şi-a scos uniforma de la şcoala franceză de război. Dar degeaba! După ce n-a fost deranjat timp de trei ani de nimeni, într-o dimineaţă a fost ridicat de acasă şi dus sub escortă la Viena. N-a fost aceea orice dimineaţă, ci chiar dimineaţa zilei sale de naştere, când Al Nouăzeci şi optulea a devenit major. Ruppert n-a fost internat într-un lagăr de prizonieri, ci, mai rău, acuzat de spionaj. Ţipor, credinciosul administrator al domeniului familiei de lângă Viena, a alertat imediat toate vechile relaţii ale împricinatului. Care nu numai că au reuşit să-l exonereze pe Ruppert de acuzaţii, dar au izbutit chiar să facă erou din el. În primul rând, i-au dovedit originile austriece cu numeroase documente şi martori din straturi sociale imposibil de contestat. I s-a găsit până şi un paşaport austriac şi a reieşit că la Paris nu s-a legitimat niciodată cu acte franceze. Da, dar vienez fiind, tânărul trebuia să-şi apere neamul şi suveranul. Înrolat, s-a constatat că personajul avea studii militare complete şi, astfel, s-a reuşit să fie avansat sublocotenent. Mai mult decât atât, trimis pe front, Ruppert s-a distins prin acte de vitejie şi a ajuns foarte repede locotenent şi căpitan. În mai multe publicaţii, faptele sale au fost publicate sub formă de reclamă patriotică. Afişe cu portretul său puteau fi admirate în diferite spaţii publice. Scribul n-a găsit nici un document concret care să descrie despre ce acte de eroism a fost vorba şi, întrucât Ruppert a devenit subiect de propagandă, fiind dat mereu exemplu pentru vitejie şi patriotism, citat de şase ori (!) pe ordinea de zi şi decorat de patru ori, n-ar fi exclus ca legendele cu care a fost înconjurat să nu fi fost decât rodul nevoii de stimulare a potenţialului moral al unei armate tot mai sleite de oboseală şi dezamăgiri. Al Nouăzeci şi optulea a devenit eroul reprezentativ tocmai când Puterile Centrale au început să piardă tot mai mult teren. Cine să fi bănuit că elevul care a fugit de atâtea ori din şcoala militară (franceză) se va remarca într-o asemenea măsură pe câmpurile de luptă (de parte Austriei)? Iar dacă războiul ar mai fi continuat, n-ar fi fost deloc exclus ca Ruppert să fi repetat cariera militară strălucită a bunicului bunicului său, Al Nouăzeci şi patrulea, Simon, „Marele General”.
Aşadar, în timpul aceleiaşi mari conflagraţii, bunicul, provenind dintr-o familie cu numeroşi eroi succesivi, s-a prezentat pe câmpurile de bătaie într-o uniformă de general al unei armate inexistente, fiul său a murit la datorie ca locotenent francez, iar nepotul s-a distins, de partea cealaltă a frontului, în calitate de ofiţer austriac. Şi nici măcar statutul de combatant al celor trei nu se asemăna: Al Nouăzeci şi şaselea ar putea fi numit cu multă bunăvoinţă drept un fel de „voluntar de manutanţă”, Al Nouăzeci şi şaptelea drept ofiţer de stat major, iar Al Nouăzeci şi optulea luptător cu arma în mână. „Bine că a fost măcar aşa, bine că n-au ajuns să se împuşte reciproc. Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi pomenit faţă în faţă în tranşee? Nimic nu este normal în lumea asta!” se lamenta Fany, care a ajuns să creadă că singurul om normal din jurul ei a fost Dandy de la Paris, cel ce, în opinia ei, n-a făcut nici un compromis de a semăna cu ceilalţi şi a fost întotdeauna el însuşi. Ca şi conţii de la Segrate, care au respectat cu sfinţenie deviza de a trăi cum îşi doreau şi niciodată altfel. (Fany a preluat una dintre teoriile lui Bruno, mândria ştiinţifică a familiei, după care cele mai multe boli psihice se datorează dorinţei subiectului de a se substitui unui model inaccesibil provenit din imaginile din jur ori din scenariile sale imaginative. Ideal pentru ei irezistibil şi motiv suficient pentru a-şi altera atât de profund propria personalitate. „Ei nu mai sunt ei, dar nu sunt nici cel care ar vrea să fie.” Dandy de la Paris şi iluştri săi strămoşi au preferat să rămână ei înşişi, indiferenţi la atât de constrângătoarele convenţii din jur. Strămoşii de la Segrate au dispărut de mult şi buna Fany suspina dezamăgită că oameni asemenea lui Monsieur Pierre se nasc tot mai puţin. Ea nu prea avea habar despre străbunii timpurii ai Celui de Al Nouăzeci şi şaselea, nu ştia cum au străbătut şi ei lumea aceasta, însă îi bănuia şi pe aceia drept excepţionali, văzând că din sămânţa lor se trăgea atât generalul armatei inexistente, conştiinciosul locotenent francez şi ofiţerul-erou austriac. O sămânţă binecuvântată de Dumnezeu care, iată, este viguroasă şi în continuare, nu se dezminte nici în generaţiile următoare.
Întâmplarea a făcut ca tânărul sublocotenent să fie trimis în Slovenia, unde armata germană a reputat succese socotite aproape decisive împotriva italienilor. Satisfacţia comandantului armatei austro-ungare, Conrad von Hötzendorf, care i-a dispreţuit profund şi dintotdeauna pe italieni şi mai ales după trădarea acestora din 1915, s-a repercutat asupra întregii trupe. Totuşi, cu ajutorul aliaţilor, italienii au reuşit, cu mare dificultate, să se replieze şi să menţină frontul de-a lungul râului Piave.
Fany, memoria vie a ultimelor generaţii ai Celor O Sută, i-a scris iubitului ei nepot1 cu amănunte despre domeniul de la Segrate, despre procesele ce mai lâncezeau încă de atâta amar de timp, despre „originea latină” a strămoşilor, despre modul cum s-au purtat imperialii când au năvălit la castel, precum şi despre o mulţime de alte lucruri mai mult sau mai puţine reale. Cu scrisul ei caligrafic, Fany încerca să-i inducă lui Ruppert sentimentul de apartenenţă la istoria ailor săi şi să-i insufle dorinţa de a revedea locurile de unde i se trăgeau strămoşii. Ba, mai mult, Fany sugera că revenirea ca „eliberator” la Segrate, va duce şi la sfârşitul interminabilelor dispute juridice şi domeniul „se va întoarce la adevăraţii săi stăpâni”. (Povestea cu „eliberatorul” se potrivea de minune cu situaţia contradictorie de pe front a membrilor familiei, dacă ne amintim de modul cum s-au purtat austriecii [şi] în Lombardia şi, în cazul nostru, cum l-au executat pe Pip, Al Nouăzeci şi treilea din şir. Cine pe cine „eliberează” rămâne pentru totdeauna doar expresia istoricilor oficiali.)
Ruppert n-a ajuns niciodată la de acum legendarul domeniu al familiei de la Segrate, deşi Fany i-a tot povestit legendele eroice preluate şi modificate de generaţii succesive. Din Italia, Al Nouăzeci şi optulea i-a trimis „bunicii” scrisori pline de satisfacţie, spunându-i că o duce foarte bine, că stă toată ziua cu camarazii, citeşte ziarele, joacă tabinet şi beneficiază de un fel de concediu tihnit, ordonanţele îngrijindu-se şi ele să le facă ofiţerilor viaţa cât mai tihnită. Nu-i dădea de înţeles că războiul este ca şi câştigat de Puterile Centrale pentru că buna Fany, la Paris, trebuia să-şi împartă sentimentele între cei dragi ei, aflaţi în tabere diferite. În realitate, după Operaţiunile Michael, Georgette, Blücher, York şi Marne (a doua ofensivă de la Marne), Germania şi Austro-Ungaria se arătau pline de iniţiativă, iar rezultatele acesteia, umflate mult de propaganda ajunsă în tranşee, a redat un optimism puternic trupei şi ofiţerilor. Ruppert nu i-a scris lui Fany că nu a stat toată ziua la plajă cu cărţile de tabinet în mână, ci că, nerăbdător ca şi ofensiva din sud să reînceapă, a luat pe cont propriu numeroase hărţuiri ale inamicilor şi, fiindcă nu a dat niciodată greş, nu numai că nu a fost sancţionat, dar şi-a şi consolidat renumele de erou oficial. (Devenit comandant de companie, a fost într-adevăr întotdeauna în fruntea oamenilor săi când au trecut linia de demarcaţie, stârnind de fiecare dată panică prin surpriza scurtelor atacuri.) Poate că în mod conştient ori nu, şi dorinţa de a ajunge la Segrate l-a împins la asemenea operaţii, care nu de puţine ori au sfidat orice spirit de securitate personală: „italienii (?) i-au luat un domeniu care era al său! Din moşi-strămoşi!”. Iar comandanţii săi direcţi chiar îi apreciau ieşirile, putând raporta şi umfla, la rândul lor, succese nesperate. Plus că se mai spunea că bravul ofiţer acţiona în virtutea unor ordine secrete venite direct de undeva de foarte sus. De foarte sus! Păi, nu era el urmaşul Marelui General? Domnul locotenent – şi apoi căpitan – nu era un simplu locotenent – şi apoi, căpitan! Ruppert a devenit cu adevărat eroul coborât de pe postere.
