CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (57)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

După un lung marş rapid, au vrut să se oprească la un bistro, dar s-au răzgândit. Cât timp l-au aşteptat pe Monsieur Pierre, Fany i-a servit cu tot ce a avut în casă. Ei nu s-au repezit la mâncare, dar, mai mult ca să treacă vremea, au reuşit să se sature. Să se aşeze undeva, puteau şi pe o bancă din parc. Unde nu trebuiau să-şi cheltuiască şi ultimii bănuţi.

În Jardin de Tuileries şi-au tras sufletul şi, fiindcă se înserase de mult, au trebuit să se decidă. Nu pentru o singură noapte…

Chiar şi decimată, familia lui Ruppert era încă destul de numeroasă pentru a avea şi el unde să se aline. Mama sa, după ce a primit cumplita veste a decesului (la datorie) a soţului iubit, n-a mai avut pentru ce să rămână la Paris. Aşa că s-a reîntors în Elveţia, unde tatăl, celebrul avocat mort în condiţii neelucidate pe culoarul unui hotel din Zürich, i-a lăsat o avere mai mare decât ar fi putut ea să-şi imagineze. Madeleine a luat cu ea doar puţinele lucruri personale încărcate cu amintiri dragi şi două cufere mari cu caietele albastre, unde a notat relatările din fiecare seară ale lui Rudolph, precum şi toate însemnările lăsate de Al Nouăzeci şi şaptelea. Madeleine şi-a petrecut restul vieţii punând în ordine acele hârtii şi redactând cu grijă cele scrise în grabă în caietele albastre. Rezultatul acelor strădanii l-a reprezentat cele nouă volume groase publicate pe bani buni de o casă de editură din Berna. Din păcate, ele au trecut total neluate în seamă şi, după ce şi-au făcut stagiul în colete (multe nici măcar desfăcute) în diferitele librării şi anticariate, au terminat prin a fi topite. Preocupată să termine de redactat tot materialul, Madeleine nu şi-a luat timp pentru managementul cărţilor. Şi nici aşa, deşi a mai trăit şi cea de a doua conflagraţie mondială în Elveţia neutră, n-a apucat să ducă la capăt tot ce a intenţionat. Ultimele două volume, frumos legate – ca întreaga serie –, se pare că nici n-au mai fost puse în vânzare, ci doar dăruite cunoscuţilor.

Despre mama sa, Ruppert a aflat doar că, până să-şi găsească rostul de a încerca valorificarea operei soţului său, a intrat într-o profundă depresie şi că purta doliu sever¹.

„Altă văicăreală!”, şi-a spus tânărul plin de energie. Atmosfera aceea sumbră era emanată mai de peste tot. „Uite ce fac oamenii, în loc să se bucure că au scăpat cu viaţa şi că pot începe un trai nou!” se enerva Al Nouăzeci şi optulea, căruia orice lamentaţie îi producea chiar şi un disconfort fizic. Totuşi, Madeleine era mama sa şi fiinţa cea mai apropiată care i-a mai rămas. Întorşi din moarte şi regăsiţi într-un mod atât de miraculos – ceea ce nu putea fi interpretat decât ca un semn divin -, cei doi prieteni şedeau pe o bancă din Jardin des Tuileries, trebuind să-şi decidă viitorul. Şi asta nu pentru o singură noapte…

Da, dar prima noapte, noaptea care a acoperit deja Parisul, era cea mai apropiată. Iar ei erau obosiţi şi dezorientaţi. Mai aveau bani doar pentru cea mai mizerabilă cameră de hotel. Şi pe urmă? „Patruzeci şi şapte! Patruzeci şi şapte!” Au luat-o din nou la pas şi s-au afundat în întuneric. Până ce s-au nimerit la Gara de Nord. Acolo şi-au mai numărat din nou banii: lui Marcel nu-i ajungeau nici vorbă pentru a cumpăra un bilet până în Banat. Dar le ajungeau la amândoi, desigur nu cu clasa întâi, până la Zürich. Unde, frânţi de oboseală, au dormit mai multe zile. Pe urmă, odihniţi şi cu speranţele din nou intacte, cu banii primiţi de Ruppert de la masa sa, Marcel a luat-o spre casa părinţilor săi – de la care să facă şi el rost de fondurile necesare începutului unei „vieţi noi” -, iar Ruppert s-a întors în Franţa. La Perpignan. Însă şi-au promis solemn să se întâlnească din nou la Paris.

Curios ce întâmplări aparent cu totul mărunte, nesemnificative, îi pot face pe oameni să aleagă! Atunci când a revenit cu Marcel, cu câteva săptămâni în urmă la Perpignan şi când amândoi tinerii au ieşit, tineri lupi înfometaţi, la vânătoare de femei, Marcel s-a oprit, la început, la o vânzătoare de flori, după care a trecut rapid la o altă ţintă la fel de întâmplătoare. Ruppert, prietenul redescoperit din moarte, s-a oprit şi el la acelaşi stand cu flori. Colega alesei lui Marcel părea o ţărăncuţă cu părul negru şi ochi neastâmpăraţi. Cei doi au început aventura oferindu-le fetelor câte un lichior pe o terasă din apropiere, în vreme ce ei s-au servit cu bere. Duduile – că nu-ţi venea să le spui chiar „domnişoare” – nu s-au lăsat mult invitate. Era evident că o duceau prost: câtă lume cumpăra flori la Perpignan în zilele acelea? Majoritatea buchetelor se ofileau pe tejghea… Iniţial, Ruppert n-a ales prea mult: după ce Marcel a preluat iniţiativa, el n-a făcut decât să-l însoţească. Dar fata cu părul negru i-a atras atenţia prin ceva cu totul neaşteptat: un nasture de la bluza ei albă era deschis chiar sub sâni. Intenţionat? Nu, doar din neglijenţă. Ruppert privea fascinat la punctul acela, aşteptând să-i explodeze şi nasturele de deasupra. Pur şi simplu, nu putea să-şi mişte privirea de acolo. Până la urmă, şi femeia din fiinţa de vizavi a sesizat ce-l excită pe bărbatul din faţa ei. Primul impuls a fost să-şi închidă nasturele rebel, dar văzând reacţia tânărului armăsar, şi-a retras mâna: n-a dezbumbat nasturele de deasupra, dar nici nu l-a îmbumbat pe cel cu pricina. Marcel s-a oprit, la început, la o vânzătoare de flori, după care a trecut rapid la o altă ţintă la fel de întâmplătoare. Ruppert a petrecut o săptămână de zile şi nopţi cu colega aceleia, fiind nevoie de o scenă demnă de o tragedie antică, înainte ca să poată fi despărţit de ea.

Despărţit pentru o vreme: în timp ce Marcel a plecat cu trenul de la Zürich spre Banat, acum România, la Lugoj (cu bilet de clasa întâi) şi apoi la Coşteiu Mare, Ruppert a revenit la Perpignan. De data asta, cu bani asupra sa. (Dacă n-a prea mai avut ce moşteni de la tatăl său, mama, după decesul atât de suspect al avocatului „Cap bilă de biliard”, se găsea din nou fără griji materiale. Ba, Madeleine putea fi socotită chiar o femeie bogată.)

Cele două florărese încercau să-şi vândă marfa în acelaşi loc unde au fost acostate de lupii flămânzi cu nici o lună înainte. Se aflau tot singure, tot sărăcăcios îmbrăcate, tot flămânde. Nu s-a schimbat nimic şi totuşi s-au schimbat multe: amintirea orelor nebune nu s-a putut şterge atât de repede. „Mai bine nu s-ar fi întâmplat nimic!” Ele se simţeau ca două fetiţe cărora li s-au dat pentru o clipă păpuşile mult visate, doar pentru ca iarăşi să li se ia! În schimb, Ruppert purta un costum nou-nouţ, părea odihnit, înfloritor. Când s-a apropiat de tejgheaua acoperită cu flori, fetele nici nu l-au recunoscut imediat: un domn bine a venit să cumpere un buchet, „cel mai frumos buchet”, cum le-a cerut domnul, iar ele s-au repezit să reconstruiască din tot ce aveau mai atrăgător acel „cel mai frumos buchet”, în timp ce gândurile li se concentrau la cât să ceară pe el. Un asemenea muşteriu nu putea fi scăpat! Când i-au oferit, în sfârşit, florile, el le-a întins o bancnotă cu o valoare atât de mare cum ele n-au ţinut niciodată în mână.

– Nu vă… Nu vă supăraţi, dar n-avem de unde să vă dăm restul.

– V-am cerut eu un rest?!

Prea preocupate să nu le scape clientul, l-au recunoscut abia atunci. A urmat marea scenă a reîntâlnirii, oferirea „celui mai frumos buchet”, lunga îmbrăţişare. Elegant, cu părul lui de aur şi scânteind din ochii cei mai albaştri din lume, răspândind în jur mirosul celui mai fin parfum, Ruppert se identifica într-adevăr cu Prinţul din cărţile cu poveşti.

Bancnota cea mare a rămas la colega iubitei Celui de Al Nouăzeci şi optulea. Era o bancnotă atât de valoroasă cât nu câştigau cele două fete nici în două luni. În faţa celei ce a primit-o se deschideau mai multe întrebări: n-o să fie suspectată că a furat banii aceia? Acum putea să-şi ia şi ea o pauză măcar de câteva zile? Nu! Marfa era perisabilă, florile se veştejesc foarte repede şi cine să le mai cumpere? Sigur, ea ţinea în palmă o hârtie mult mai scumpă decât tot ce avea în clipa aceea pe tejghea, dar cum să-ţi baţi joc de florile acelea, cum să nu le uzi mereu, cum să te porţi atât de inconştient cu fiinţele care ţi-au oferit speranţa că vei avea ce mânca şi in ziua aceea? Duduia trăia în mijlocul florilor, cu care a intrat într-o adevărată empatie. „Florile sunt şi ele fiinţe” etc.

Ruppert şi Esther au petrecut o a doua săptămână de miere.

Apoi s-au întâmplat două lucruri. Esther, aflată în al nouălea cer, mai găsea timp spre a privi şi spre pământ. Şi o vedea pe prietena ei stând toată ziua în acelaşi loc, pe soare şi pe frig, să vândă două-trei bucheţele. (Şi oricât încerca să alunge gândul, se vedea şi pe ea însăşi din nou acolo, după ce clipele celeste se vor sfârşi iarăşi.) Până la urmă, Ruppert a mers la florăria lui Jean pentru a-l întreba dacă nu le poate angaja în afacerea sa pe cele două vânzătoare atât de experimentate.

Fostul servitor, devenit cel mai important negustor local în branşa sa, se fâstâci. Şi el şi tatăl său l-au slujit pe Monsieur Pierre, toţi ai lui i-au stat aproape. Familia lui Monsieur Pierre a fost întotdeauna respectată şi atât de importantă încât Florăria Tunguska a putut să se nască doar din informaţiile vândute de Jean unor jurnalişti. Da, familiei Celor O Sută le datorează Jean totul, dar femeile acelea două…

Jean era la curent, ca tot târgul, de aventura lui Ruppert cu Esther. Cum să-i spună că fetele acelea nu aveau cea mai bună reputaţie în comunitate?

– Domnule Ruppert, sunteţi tânăr şi chipeş. Se spune că reprezentaţi chipul adevăratului erou de război. Trăiţi-vă bucuriile cu duduia aceea şi, după ce o să plecaţi iarăşi, o să vă bucuraţi în mod sigur de cariera pe care o binemeritaţi. Fetele acelea… Nu trebuie să le iau în prăvălia mea, dar, dacă aşa doriţi, o să am grijă, pe cât voi putea, să… să le fie ceva mai uşor. Acum, după război, lumea o duce greu, oamenii îşi cultivă flori în propriile grădini… Numai la nunţi şi la înmormântări mai vin să cumpere. Însă nici nunţile nu mai sunt ca odinioară. Trebuie să mai treacă timp, să se mai închidă rănile. Noroc cu înmormântările… Să mă ierte Dumnezeu! Au murit mulţi oameni, iar rudele le mai pun câte o floare-două pe morminte.

Ruppert nu era foarte interesat de renumele Estherei şi nici n-a încercat să ştie mai multe despre trecutul ei. Vorbele lui Jean mai mult l-au enervat. N-a mai trecut de atunci pe la Florăria Tunguska. (Aşa că nici n-a mai aflat că, după plecarea sa şi a iubitei sale, Jean a luat-o totuşi pe colega Estherei la el. Pe urmă, după vreo doi ani, a urmat un scandal şi fata a fugit la Paris, unde s-a angajat îngrijitoare la un cinematograf.²) Ruppert n-a întrebat-o niciodată pe soţia sa despre viaţa ei de dinainte de a-l fi cunoscut pe el. Atunci când ea a vrut să i se spovedească, a oprit-o. Poate că intuia posibilitatea, după ce a auzit bâlbele lui Jean, că ar putea să descopere ceva atât de grav încât să-i spargă bibeloul şi încerca să se protejeze. Ruppert a fugit toată viaţa de cuvintele capabile să-i tulbure prezentul. Acum e doar acum! Când, mult mai târziu, a fost obligat să-i cunoască adevărata identitate, a aflat cu totul altceva decât ceea ce i-a fost teamă. Mai bine s-o fi ascultat mai devreme… Al Nouăzeci repeta mereu că trecutul nu mai este niciodată actual şi că doar prezentul este cel ce trebuie trăit. Acum este acum şi nimic altceva! Există un prezent al acţiunii şi un prezent afectiv. Prezentul afectiv este strivit de amintirile trecutului şi de gândurile proiecţiei ipotetice a viitorului. Prezentul acţiunii se petrece întotdeauna doar acum. Doar acum pot pleca la Paris: dacă am făcut-o ieri, atunci nu mai am decât o amintire. Dacă o voi face mâine, asta rămâne doar o ipoteză care se poate ori nu întâmpla. Dacă vrei să trăieşti cu adevărat, trăieşte acum! îi tot explica Ruppert Estherei.

– Şi, atunci, cum vrei să ajungi la un ţel?

– Ţel?! Care ţel? Nu există decât prezent. Nici nu trebuie să-ţi impui să ajungi vreodată la ţintă! Prea mulţi oameni nu trăiesc cu adevărat niciodată, fiind persecutaţi de trecut şi sclavii unui viitor întotdeauna doar ipotetic!