CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (84)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Totuşi, scribul – şi pentru că aşa a fost crescut – nu poate renunţa la documentare. Şi – tot pentru că aşa a fost crescut – dublează mereu internetul cu informaţia de pe hârtie. Aşa că iar îşi petrece o mare parte a timpului în Marea Bibliotecă. Şi, ieşind seara obosit, îl întâlneşte din nou pe individul care şi el are impresia că l-ar fi zărit pe doctorul Umar – sau poate chiar l-a văzut -, îl întâlneşte pe individul care s-a ofensat cumplit atunci când scribul a avut acea criză de râs pe terasa din partea cealaltă a pieţii.

De data asta, scribul nu vrea să mai stea de vorbă cu acel bărbat lipsit de simţul umorului şi încearcă să-l evite. Dar, acum, Celălalt este cel ce-l acostează.

– V-aţi purtat urât, data trecută. Scribul vrea să meargă mai departe. Nu trebuie să vă purtaţi şi acum aşa.

Omul are dreptate şi scribul încearcă să se poarte firesc.

– A! Scuzaţi-mă, nu v-am recunoscut. Şi intră direct în subiect: Chiar credeţi că aţi văzut un descendent semănând izbitor cu doctorul Umar?

– Nu, n-a fost vorba despre un descendent. În mod sigur, acela a fost chiar el, chiar doctorul Umar.

– Doctorul Umar a murit în 1913!

Este ora închiderii, ca şi data trecută. Piaţa se umple instantaneu. Forfota îi împinge dintr-o parte în alta, asemenea valurilor mării. Celălalt e din nou nervos.

– Aici nu se poate discuta! Să mergem undeva!

– Eu pe terasa de vizavi nu mă mai duc!

– Mă miră: păreaţi să vă fi simţit extrem de bine acolo. O iau încet de-a lungul bulevardului. „Măcar mergem în direcţia care-mi convine”, gândeşte scribul. Am înţeles că vă ocupaţi de istoria omenirii.

– Ei, nici chiar de istoria omenirii…

– De o istorie livrescă.

– De unde ştiţi? Eu mă străduiesc de ani de decenii cu acest proiect şi nimeni nu-l ia în seamă. Dacă mă bate cineva pe umeri, nu ştiu dacă e din respect ori drept consolare.

– Nu fiţi invidios! Dacă voiaţi succes, trebuia să vă apucaţi de altceva! „Cine m-a pus să mă vait şi la ăsta?” gândeşte scribul. Pentru ceea ce faceţi dumneavoastră, este necesară multă umilinţă. Umilinţa este cea mai înaltă virtute. „Asta-i aşa”, admite scribul, dar acum el este cel ce începe să se enerveze. Cea mai înaltă virtute şi cea care dă cele mai mari satisfacţii. „Cum să scap de el?”

– Mergeţi prea repede. Eu nu pot să ţin acest ritm. Într-adevăr: scribul a îmbătrânit şi nu poate să mai ţină decât ritmul său. Nu poate, dar nici nu mai simte nevoia unui alt ritm.

Celălalt aproape că îl împinge printr-o uşă. Prezenţa acestui personaj îi transmite scribului o tot mai puternică nelinişte. Cel mai rău este că simte că deocamdată nu i se poate opune. (Deocamdată?)

Uşa prin care au pătruns nici măcar n-ar trebui numită poartă, atât este de mică şi de neînsemnată. Cu atât mai mare este surpriza, atunci când ai intrat. O sală imensă, forfotind de bărbaţi şi femei în continuă agitaţie face acest spaţiu să palpite asemenea inimii uriaşe a unui gigant din poveste. Celălalt îl conduce cu paşi siguri, părăsesc imensa hală, un supermarket parcă fără de sfârşit, şi urcă o galerie îngustă cu mai multe rânduri de scări. (Scribul îşi aminteşte de un parcurs asemănător al şuk-ului din Ierusalim, cunoscut doar de puţini localnici, unde un sabri¹ l-a dus, tot aşa, la început printr-un magazin mare lăturalnic galeriei principale şi apoi pe treptele a trei etaje nebănuite, fiecare cu alt tip de civilizaţie. Şi, în acelaşi timp, scribul îşi aminteşte şi de interioarele din castelul descoperit de Kafka.) Scribul a îmbătrânit şi nu poate să mai cutreiere decât universul său. Nu poate, dar nici nu mai simte nevoia unui alt univers.

– Nu-i adevărat! îl contrazice celălalt. Dovada că vă mai preocupă şi acum vieţile atât de diferite ale personajelor dumneavoastră. De data asta, vocea nu-i mai sună ursuz ca mai întotdeauna, ci mai degrabă drept a încurajare. Într-o nişă se află câteva mese ale unei cofetării. Data trecută, aţi plătit dumneavoastră, acum sunteţi invitatul meu. Eu trebuie să vă părăsesc pentru câteva minute. Comandaţi ce doriţi, sunteţi invitatul meu!

Fără să mai aştepte reacţia scribului, Celălalt dispare în mulţimea care trece prin faţa măsuţei la care aproape că l-a fixat cu forţa. Scribul comandă o cafea şi i se aduce o tavă cu o ceaşcă aburind, cu o farfurioară cu zahăr negru, vreo trei cu alte soiuri de zahăr, o ceşcuţă cu frişcă, o sticluţă cu rom, un pahar cu apă cu gheaţă, câteva mici recipiente conţinând lichide pe care scribul se îndeletniceşte să le ghicească conţinuturile după culoare şi după miros. Are tot timpul s-o facă, Celălalt a dispărut de vreo jumătate de oră.

Scribul ar vrea să plece, dar îşi dă seama că n-ar şti să iasă prin labirintul în care se afla. Se uită tot mai des la ceas, îşi pregăteşte pipa şi, ca din pământ, apare un chelner cu o scrumieră şi cu un chibrit lung aprins.

– Vă rog să mă scuzaţi, îi spune Celălalt, revenit pe nesimţite. A trebuit să rezolv ceva urgent. Chelnerul este iarăşi lângă ei şi aduce o altă tavă cu toate micile produse aferente. Celălalt nu a cerut nimic – se vede că este un client vechi şi i se ştiu tabieturile.

– Nu cunosc pe nimeni aici. Nici n-am mai fost…

– Câţi vecini aveţi în clădirea unde locuiţi?

– Este o casă veche cu douăzeci de apartamente.

– Şi nu-i ştiţi pe vecini decât după cum vă întâlniţi în lift.

– Nici măcar n-avem lift.

– Sunteţi invitatul meu, repetă Celălalt. Chelnerul apare cu o altă tavă, de data aceasta cu cuburi din diferite soiuri de brânză, struguri şi pulpe de nucă. Din nou, totul în ceşcuţe şi farfurioare bogat ornamentate. Nu-i ştiţi pe vecini decât după cum vă întâlniţi în lift… ăăă… pe scări. Dacă veţi mai veni aici, vă veţi obişnui cu alţi oameni despre care nu veţi şti nimic.

– Da, îndepărtarea omului faţă de om este o caracteristică tot mai accentuată. Scribul îşi dă seama că au pătruns în banalitate, dar trebuie să spună şi el ceva.

– Nu, îndepărtarea omului faţă de om este o caracteristică a secolului XX. Este laitmotivul din toată arta de atunci. Acum, însă, am depăşit şi faza aceasta. Acum firul roşu este îndepărtarea omului faţă de obiecte.

– ?!

– Mama mea a ştiut ce să facă atunci când i s-a stricat mătura. Acum habar n-ar avea cum funcţionează aspiratorul de praf. Dar l-ar folosi. Şi nici n-ar pricepe principiile după care funcţionează televizorul. Şi s-ar folosi şi de el! Iar astea nu sunt decât exemplele cele mai la îndemână. Hai, recunoaşteţi că utilizaţi zilnic obiecte tot mai sofisticate fără să le bănuiţi măcar principiile de funcţionare!

– Nici nu mă interesează!

• Vedeţi? Asta este înstrăinarea faţă de obiecte. Faţă de obiectele dobândind tot mai multă personalitate. Devenind tot mai puternice. Îndepărtarea omul faţă de om nu este decât un fleac în comparaţie cu îndepărtarea omului faţă de obiecte. Este tot mai evident că raporturile se inversează şi nu omul le mai comandă obiectelor, ci acestea au ajuns să-şi impună punctul de vedere. Noi nici nu ne dăm seama că am devenit sclavii lor. Iar când – ca de atâtea ori în trecut, în trecutul îndepărtat – omul se va revolta şi va apăsa pe un buton, obiectele îl vor distruge.