În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013
Pentru Al O Sutălea, după ce a învăţat bunele maniere din mers, toate acele fiinţe cu care intra în contact nu făceau parte decât din şirul imens al oamenilor fără chip văzuţi din goana limuzinei. Până şi celor din staff-ul său nu le percepea fizionomia decât dacă se aflau în imediata sa apropiere, de parcă el ar fi cel ce le conferă caracteristici speciale fiecăruia. Iar publicul, publicul chiar că nu are chip, feţele umane dispar atunci când reflectoarele aruncă miile lor de kilowaţi asupra marelui animal aflat în delir. Şi soliştii îşi pierdeau feţele după ce părăseau scena şi proximitatea lui Gheorghe. Vera n-a făcut excepţie, deşi cu Vera a pornit împreună şi, în general, aşa ceva nu se uită. Mai mult, cu Vera a trăit cea mai lungă perioadă de timp de până atunci. Dar spectacolele cu Vera au ajuns să treneze. Aşa că i-a luat locul altă cântăreaţă. Vera s-a simţit profund jignită, însă impresarii au declarat că simţul show-ului la Gheorghe este atât de puternic, încât ar fi nebun cine s-ar îndoi şi doar o clipă de alegerile sale.
După Vera, au urmat alţi cântăreţi „deschizători de concerte” şi mai ales alte cântăreţe. Unele au avut onoarea de a împărţi şi patul cu marea vedetă. Când erau înlocuite (indiferent de cât de reuşite erau zilele şi nopţile petrecute împreună), declarau că au trăit alături de Al O Sutălea „stări irepetabile”. Nu pentru Gheorghe, care reuşea să repete şi „stările irepetabile”.
„Stările irepetabile” erau cu atât mai „irepetabile” cu cât se desfăşurau cu o mare risipă de bani. După ce a văzut reportajul de la pagina douăzeci şi şaptea despre decăderea marelui fost baschetbalist, Gheorghe a cerut contabilului său să-i deschidă un cont separat „pentru mai târziu”. Asta însemna 15% din orice încasare. În felul acesta, a rămas suficient şi pentru regia „stărilor irepetabile”. Mai mult decât destul. Şi, cu cât treceau anii, mai destul decât mai destul. Aşa că domnul contabil i-a deschis şi alte numeroase conturi, cele mai multe în paradisurile financiare ale lumii. Iar, cum marea vedetă se legitima, şi în continuare, cu carnetul de refugiat primit când n-a avut decât doisprezece ani, iar fotografia era, bineînţeles, total depăşită, Al O Sutălea a cerut (şi imediat primit) cetăţenia unei ţări unde impozitele nu există. Da, astea-s lucruri plictisitoare, noroc doar că staff-ul se ocupă de ele.
Aşadar, existau impresarul, mai nou chiar firma de impresariat, contabilul, asistentul, fizioterapeutul, nutriţionistul, cele două secretare, fata de la machiaj, John (omul bun la toate) şi ceilalţi numeroşi membrii ai staff-ului. Şi mai existau „solistul de deschidere” sau „solista de deschidere”. În afară de ei, mai existau, bineînţeles, şi marele animal, publicul gata să-l devoreze oriunde-l descoperea. Iar, între concerte, alte nenumărate personaje secundare, însă cu un rol bine stabilit: chelneri, liftieri, şoferi, jurnalişti, notari, pisălogi, precum şi mulţi oameni al căror rost pe lumea asta îl ştiau asistentele. Şi, în fine, mai existau şi trecătorii de pe stradă, locuitorii clădirilor pe lângă care se nimerea să-i fie drumul. Se spune că există miliarde de asemenea oameni ce mişună pe străzi şi locuiesc undeva, însă Al O Sutălea a ajuns să se întrebe dacă nu cumva ei nu fac parte decât din butaforia decorului ce-l însoţeşte oriunde se deplasează, dacă nu cumva sunt aceleaşi personaje mutate din loc în loc, pentru că prea nu pot fi deosebite între ele. „Îndepărtarea omului faţă de om este o caracteristică a secolului XX. Este laitmotivul din toată arta de atunci”, a spus Celălalt. „Laitmotivul din toată arta de atunci” – păi, Gheorghe nu făcea parte din „toată arta de atunci”? Ca interpret şi ca spectator. Eram abia intraţi în ultimul pătrar al secolului XX, iar prorocita „îndepărtare a omului faţă de obiecte” abia de prindea contur. Pentru marea majoritate a oamenilor, încă nici nu era percepută. Deci, încă nici nu era exista.
Nici la treizeci şi cinci ani, Al O Sutălea nu şi-a pierdut vocea – „vocea ce nu există” -, aşa cum s-a temut, comparându-se, speriat, cu un fost sportiv de mare performanţă. Nu şi-a pierdut vocea, însă viaţa dintr-un colţ al pământului într-altul, dintr-un hotel de lux în altul, toate astea au început să-l obosească. Ori, mai degrabă, să-l plictisească. Aşa că, încă înainte de a împlini cei treizeci şi cinci de ani, a declarat că reziliază toate contractele, unele parafate cu mult timp în urmă, şi se retrage să se odihnească. Dar a lăsat o portiţă deschisă: s-ar putea să revină într-un viitor, pe care deocamdată nu-l poate preciza. Firma de impresariat a încercat să facă presiuni asupra sa, însă fără succes. Gheorghe era într-adevăr epuizat de ritmul impus. Tot analizând situaţia creată, managerii au ajuns din nou la a-l declara genial: retragerea asta temporară nu va avea decât să-i crească şi mai mult cota, zvonurile din media îl vor ţine şi în continuare pe primele pagini, încă o mutare măiastră a acelei minţi extraordinare, a unui miliardar cu doar cinci clase primare1. Revistele de cancan au lansat cele mai diferite ipoteze asupra acelei retrageri pe cât de neaşteptate, pe atât de misterioase. Ba că Gheorghe a căzut, în sfârşit, în mrejele unei anumite stele de cinema, ba că era şantajat de o altă femeie, ba că trebuia să se ascundă de furia unui soţ din sferele cele mai înalte. Ba că era grav bolnav. Toate „ştirile” erau însoţite de fotografii abil trucate, de declaraţii ale unor actori ale acelor scenarii şi ale unor martori bine informaţi. Şi cum Al O Sutălea chiar nu mai putea fi văzut niciunde, cu toate strădaniile paparazzilor, nici o bârfă, chiar de nu putea fi dovedită, nici nu putea fi infirmată2.
Însă, până atunci, în 1975, la împlinirea vârstei de treizeci de ani, Al O Sutălea a fost sărbătorit cu un fast ce a sfidat toate graniţele. Până şi în Ungaria a fost invitat să dea un concert cu acel prilej, dar impresarii „n-au vrut să rişte nimic”!3 Păcat, din sondaje, a reieşit că 43% din populaţia totală a Ungariei era dispusă să cumpere bilet la acel megaspectacol, desigur cifră fără precedent şi care nici nu s-a fi putut materializa vreodată, neexistând nici o locaţie pregătită sau amenajabilă pentru a primi vreo patru milioane (!) de oameni.
În 1975 s-au întâmplat extrem de multe lucruri foarte importante. (Dar fiecare an, s-a convins scribul, oricare an chiar şi din „evul mediu întunecat” s-a remarcat cu „extrem de multe lucruri foarte importante”) În anul 1975 media au anunţat despre primul zbor în cosmos al unui echipaj format din ruşi şi din americani, un eveniment ce n-ar fi putut fi imaginat cu puţini ani în urmă; în 1975, Vietnamul a fost complet eliberat, iar Pol Pot a proclamat Cambodgia „Republica Democratică Kampuchea”, deschizând o nouă pagină neagră în istorie; în peninsula iberică, Portugalia îşi pierdea coloniile, iar, în Spania, după moartea lui Franco, principele Juan Carlos devenea rege; dar lumea era cel puţin atât de entuziastă în privinţa înnobilării lui Charlie Chaplin, în legătură cu albumul Blood on the Tracks a lui Bob Dylan ori cu nou înfiinţata trupă Iron Maiden; şi, nu în ultimul rând, cu fetiţa de nici paisprezece ani Nadia Comăneci, campioana absolută la gimnastică ori despre japoneza Junko Tabei, prima femeie care a atins vârful Everest. În anul 1975 s-au întâmplat multe lucruri senzaţionale, dar anul 1975 rămâne drept „Anul Gheorghe”. Fotografiile sale apăreau zi de zi în toate colţurile lumii, iar turneul aniversar a cuprins nu mai puţin de patruzeci şi şapte ţări de pe cele cinci continente. (Chiar şi în ţări ale blocului sovietic. Programul era aproape identic peste tot, în statele aşa-zis comuniste, punându-se accentul pe mesajul pentru pace – mesaj formal drag mesajelor tuturor conducătorilor, chiar şi a celor mai belicoşi -, iar în alte locuri pe libertăţile cetăţeneşti.)
1 Nu numai că nu a fost ascunsă lipsa de studii a megastarului, ci a fost chiar scoasă în evidenţă, spre a se arăta că „un geniu iese oricând şi oriunde la suprafaţă” etc. Efectul a fost bun pentru Gheorghe, proporţia oamenilor simplii şi a disperaţilor din publicul său devenind şi mai reprezentativă. „Iată, îşi spuneau aceştia, nu-i mare păcat că n-am fost prin şcoli, iată până unde se poate ajunge!”
2 S-a mers până acolo că un mare tabloid a instituit un premiu apreciabil pentru cel ce ar fi putut oferi o informaţie indubitabilă în legătură cu dispariţia lui Gheorghe şi un altul pentru cel ce ar putea să ofere o informaţie de asemenea indubitabilă unde se ascundea megastarul. Mai mult: o casă de pariuri a lansat un concurs în care trebuia să ghiceşti tot felul de amănunte în privinţa Celui de Al O Sutălea: dacă următorul său concert va avea loc peste o lună, peste două luni, peste un an ori niciodată sau dacă Gheorghe va reapare tot celibatar sau alături de o soţie şi a unui copil. Cotele pariurilor se modificau continuu funcţie de ştirile ce nu conteneau să apară.
3 În 1975,Ungaria se afla de partea cealaltă a Cortinei de Fier, cum era numită în mod curent demarcaţia dintre ţările din blocul sovietic şi cele din aşa-zisa „lume liberă”, ţări încă aflate în plin război rece. Cum Gheorghe (ungur, român, evreu?) a emigrat ilegal din statul maghiar, cine ştie dacă nu exista o condamnare în contumacie, chiar dacă fugarul n-a avut la data comiterii faptei decât doisprezece ani? Sigur, un megastar era îndeobşte altfel tratat decât oamenii de rând, însă ce rost avea să fie expus? (Ar fi existat şi varianta ca Al O Sutălea să fie împins intenţionat într-o închisoare comunistă. Asta ar fi creat un scandal mondial, care, ajutat, ar fi putut deveni cel mai mare eveniment al globului, iar cota lui Gheorghe să întreacă… superlativul. Aproape că biroul de impresariat a luat în considerare această variantă, însă s-a renunţat la ea întrucât ea conţinea şi riscul ca itinerarul constant al vedetei să fie întrerupt definitiv. În spatele Cortinei de Fier, se ştia în Occident, totul era posibil. Chiar şi ceea ce nu era posibil se considera a fiposibil în Occident.)
