CEI O SUTĂ – AGNUS DEI Mielul Domnului (De la mit la amintire) (2)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – AGNUS DEI (Mielul Domnului) apărută la Editura Curtea Veche în 2013

Max Panzaritti a murit în 1857 pe stradă, în drum spre tribunal, în ziua în care a fost convins că a găsit metoda de a învinge definitiv într-unul dintre cele mai importante procese ale succesiunii averii lui Ambrogio I. (Avere de mult evaporată misterios…)

Ţipor, Jammes şi van Walder¹ erau în vârstă, când au fost concediaţi. Primii doi nu s-au mai bucurat decât câteva luni de generoasa rentă viageră asigurată din voinţa lui Pip, murind unul la Viena, celălalt în condiţii neelucidate la Berna. Van Walder a plecat peste ocean. Doar Brun, care la venirea la Castel a pretins că profită de mărinimia Tânărului Conte pentru a-şi petrece în pace ultimii ani (<Sau doar luni? Asta numai Dumnezeu poate să ştie…>), a mai rămas în vechiul său apartament. Până ce a murit la vârsta de aproape o sută de ani, fără a resimţi nimic din tulburările vremurilor. Toată lumea l-a socotit o personalitate de anvergură mondială şi l-a respectat ca atare. Totuşi, scribul nu i-a descoperit opera.

Casa de la Segrate a continuat să fie subiectul mai multor procese pentru succesiune chiar şi atunci când Casa de la Segrate practic n-a mai existat de mult.”

Rândurile din Post Scriptum ar putea fi puse drept epitaf pe lespedea de mormânt a unuia dintre cele mai mari imperii financiare din trecerea anilor. Imperiu financiar misterios, despre care mai mult s-a bănuit decât s-a ştiut. Şi cu atât mai firesc intrat în mit.

Da, obositoare pentru bunul cititor asemenea amănunte, însă scribul recapitulează toate aceste date din cauză că niciodată, în decursul biografiilor descrise, nu a găsit atâtea moşteniri psihice şi fizice de netăgăduit, atâtea filiaţii şi atâtea coincidenţe în spiritul unor eredităţi evidente. Poate că exagerează scribul, însă fiecare gest al Celui de Al Nouăzeci şi patrulea i se pare că vine direct din istoria antecesorilor săi. Iar porecla „Simon” îi apare şi mai tulburătoare.

Revenind la regretul că scribul nu mai are spaţiu şi pentru al doilea fiu al lui Pip, trebuie mereu repetat că atât Al Nouăzeci şi patrulea, cât şi fratele său ilustrau perfect continuitatea celor doi bunici: Simon cea a lui Ambrogio II, Bruno cea a profesorilor Gaviani şi Carmelli.

Amândoi băieţii aveau firi iscoditoare. Însă în vreme ce Bruno, al doilea fiu al Celui de Al Nouăzeci şi treilea, a moştenit pasiunea pentru întrebările minţii, a participat de mic la experienţele din laboratorul bunicii, a scotocit cu îndârjire prin atât de bogata bibliotecă ştiinţifică aflată în Castel încă de pe vremea ipoteticului Sir Dominick Roosh şi întregită mereu de urmaşii Contelui, visători pasionaţi asemenea Geamănului şi ai lui Puiu, Simon, fratele mai mare, avea cu totul alte ambiţii. Ambrogio II, bunicul, n-a fost niciodată încântat de înclinaţiile lui Bruno, însă Pip, tatăl, le-a sprijinit. Mai mult, Al Nouăzeci şi treilea a devenit tot mai încredinţat că pentru a putea dezvolta cu succes o preocupare intelectuală, este nevoie de studiu sistematic, aşa că băieţii săi au ajuns – primii în familia lor – să înveţe şi să se desăvârşească la şcolile cele mai selecte. Bruno, mai întâi la Viena, ştiinţele naturii, la sugestia tatălui său, apoi medicina la Londra, Salamanca şi Paris. (La Salamanca, băiatul a plecat din proprie iniţiativă şi fără să ceară consimţământul familiei. Cu un coleg de studii au ajuns la concluzia că locul unde a existat primul învăţământ superior, mai ales că acela s-a bazat pe medicină, nu putea să nu mai conţină în formidabila-i tradiţie şi învăţături ascunse în străfundurile vechilor manuscrise.) Mai târziu, căsătorit chiar cu sora acelui coleg, a revenit în Imperiu şi şi-a deschis un cabinet la Viena. A urmat o practică de doi ani la Paris, după care faima i-a devenit tot mai însemnată, stârnind senzaţie în capitala austriacă tratamentele pornind de la depistarea stărilor de rău provenite din scenariile imaginative de origine sexuală. La un moment-dat, a ţinut o rubrică în care a relatat diferite cazuri din practica sa şi asta nu într-o publicaţie de specialitate, ci într-un ziar de mare tiraj. Acele articole au devenit subiecte de cea mai mare atracţie şi n-au putut fi oprite nici în urma unui imens scandal: pacienţii lui Bruno proveneau aproape în exclusivitate din înalta societate şi, deşi cele relatate de medic respectau cel mai strict anonimat în privinţa subiecţilor, un caz a fost recunoscut de marele public, povestea ajungând la tribunal. Totuşi, ziarul a acceptat imediat să achite orice amendă dată doctorului, doar ca foiletoanele să poată să apară şi pe mai departe. Spre marea satisfacţie o opiniei generale. Alte scandaluri s-au iscat de pe urma faptului că mai mulţi autori, inspirându-se din protocoalele publicate de Bruno, ba, chiar plagiindu-le, au tipărit povestiri de un oarecare succes. Acum ziarul a fost cel care a deschis acţiuni în instanţă, iar scriitorii învinuiţi de preluarea subiectului fără acordul proprietarului său intelectual n-au mai scăpat atât de uşor, ci au trebuit să plătească despăgubiri uriaşe. Pentru ei lumea n-a intervenit, articolele medicului epuizând piaţa. Aşa că relatări despre tot felul de sadici, masochişti², exhibiţionişti, fetişişti, pedofili etc. au continuat să apară în rubrica săptămânală din ziar. (O crimă a unui bărbat care intra într-o excitaţie de nestăpânit atunci când vedea mătase de o anumită culoare a fost judecată ţinându-se cont de un caz asemănător relatat în atât de popularele foiletoane. Ba, mai mult, Bruno a emis convingerea sa că un delincvent care a săvârşit un delict oricât de abominabil nu este decât victima propriilor sale fantasme, pentru care ar fi necesar să fie internat şi supravegheat într-un sanatoriu şi nu sancţionat şi supus oprobriului public. Numai că această idee n-a fost deloc bine primită. (Fără a mai fi fost nevoie de a fi aspru combătută, ea a şi fost imediat abandonată. Cel puţin public.) O altă teorie de-a lui Bruno (prin care susţinea că persoanele care sunt preocupate mai puţin de 15% din timp de scenariile lor imaginative intime nu sunt în stare de o viaţă sexuală normală, iar cei ce sunt mai mult preocupaţi de acele fantasme devin posedaţi de ele, supunându-le o mare parte din acţiunile vieţii) a rămas indiferentă publicului, în ciuda numeroaselor statistici publicate de savant în publicaţii de specialitate. Iar autorul lor a fost citat copios atât în comunicări medicale, cât şi juridice. Bruno s-a bucurat de prestigiul unei mari personalităţi.

Dar să revenim la Simon, Al Nouăzeci şi patrulea, fratele mai mare şi subiectul interesului scribului. Primul născut purta la vedere moştenirea celeilalte ramuri a familiei, a ramurii pornind din tulpina bătrânului arbore, ramura lui Ambrogio II. Era de parcă Pip ar fi reuşit să împartă în două sămânţa sa, astfel încât primii săi copii să moştenească fiecare în mod pregnant zestrea câte unuia dintre bunici. Bruno era predispus de mic la discuţii teoretice, Simon era interesat mult mai mult de acţiunea pură. Bruno era foarte grijuliu cu lucrurile sale, Simon le trata cu indiferenţă şi le abandona atunci când nu mai avea nevoie de ele.

Da, până şi numele „Simon” este uluitor cât de bine i-a venit. De la Simon Bolivar. Al Nouăzeci şi patrulea avea pielea mai închisă la culoare, de parcă n-ar fi fost fiul Cristinei Theodora, ci al amantei creole din Haiti a bunicului Ambrogio II. Şi iată şi alte coincidenţe: în tinereţe, şi el şi Simon Bolivar au fost încântaţi de romanul lui Daniel Defoe despre Robinson Crusoe, cartea de care nu s-a despărţit niciodată nici Pip şi care a reprezentat pentru Al Nouăzeci şi patrulea prima lectură completă a unui volum. Simon Bolivar a fost băiatul cel mai mic al înstăritei sale familii, Al Nouăzeci şi patrulea a fost fiul mai mare, dar amândoi s-au dorit şefi de mici şi au reuşit în mod firesc să se impună asupra fraţilor lor. Şi tot amândoi au fost educaţi iniţial cu mentori aduşi în casă după metodele lui Jean Jacques Rousseau, fiind apoi trimişi de tineri spre instituţii de învăţământ riguroase. Cum Simon Bolivar a devenit foarte devreme „El Libertador” în conştiinţa nu numai a populaţiilor latinoamericane – renumele trecându-i şi oceanul -, şi tânărul fiu al lui Pip şi-a dorit de tânăr o asemenea faimă, iar pozele în care eroul venezuelian era înfăţişat în uniforma cu epoleţii cu ciucuri de aur au reprezentat modelul pe care l-a păstrat pentru totdeauna³. Mai mult: Al Nouăzeci şi patrulea s-a născut chiar în ziua când Simon Bolivar a acostat în Venezuela şi când, cu suport primit de la preşedintele haitian Alexandre Pétion, a cucerit Angostura, actualul Ciudad Bolivar. Cei doi Simon s-au născut sub aceeaşi stea.

Prima problemă a copiilor lui Pip a fost că aveau o constituţie firavă, îmbolnăvindu-se des. Când se îmbolnăvea Simon (ca şi Bolivar în tinereţe…), se îmbolnăvea şi Bruno. Şi se îmbolnăveau şi ceilalţi copii. Fratele mai mic şi două surori chiar au şi murit. Dar, ca şi Bolivar, schimbarea aerului i-a făcut bine lui Simon. Ca şi lui Bruno. Precum şi numeroasele cure la Karlsbad şi la Terme Montecatini, unde – şi acolo – Cei O Sută aveau câte o vilă. Toată familia lui Pip petrecea în fiecare an mai multe săptămâni la băi şi efectele au fost pozitive. Şi poate că şi voinţa nestrămutată i-a ajutat pe cei doi fraţi. Ajunşi adolescenţi, bolile nu i-au mai sâcâit multă vreme.

Cei doi băieţi au plecat împreună la Viena şi, datorită felului de a fi al lui Simon, fel de a fi ce nu implica nici o replică, Bruno a rămas aproape toată viaţa subordonat fratelui său ceva mai mare. Chiar şi atunci când Bruno şi-a câştigat propria notorietate.

Aşa că, în vreme ce al doilea fiu al lui Pip a început studiul ştiinţelor naturii şi apoi medicina la Alma Mater Rudolphina Vindobonensis, Al Nouăzeci şi patrulea, perfect sănătos, a fost admis la Academia Militară Tereziană. Şi, în ceea ce-l privea, parcă şi acest lucru pare a fi fost predestinat pentru apropierea de modelul Bolivar: la cea mai veche academie militară din lume erau admişi în fiecare an câte o sută tineri cu origine nobiliară şi alţi o sută din familii fără blazon. Spiritul democratic va rămâne o constantă şi pentru fiul lui Pip. Chiar şi atunci când a făcut bani prin mijloace mai puţin ortodoxe. Banii n-au miros. Un democrat îndrăgostit de eleganţa hainei militare… Şi, la fel ca şi Ambrogio II, „un exemplu desăvârşit al contradicţiei perfecte aristocrat pur sânge – pragmatic extrem”…

Pe urmă, fraţii s-au despărţit: Simon a rămas în capitala imperiului austriac, Bruno a plecat în Anglia. Mai înainte la Oxford, curând la Londra, la proaspăt înfiinţata universitate de acolo. (Era mai comod, reşedinţa sucursalei de pe Warning Street nr. 2, unde a locuit atâta vreme în tinereţea sa bunicul Ambrogio II, s-a dovedit o reşedinţă ideală şi pentru nepot.) Apoi, Paris şi Salamanca. Şi iar Paris. Dar despre peregrinările academice ale lui Bruno, scribul a pomenit de acum. Ceilalţi copiii ai Celui de Al Nouăzeci şi treilea erau încă prea mici. Iar băieţii Tânărului Conte din cea de a doua căsnicie erau chiar mici de tot, unul abia a împlinit patru ani, al doilea trei…