Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Îndelung premeditată, despărţirea de casă fusese uşoară şi Al Treilea plecă în lume cu inima plină de speranţă. Abia după săptămâni de drum, dorul începu să-l macine. Dorul şi privaţiunile. Nădejdea că, departe de casă, demonii nu-i vor mai tulbura somnul şi nu-i vor mai otrăvi zilele se risipi curând.
Bogatul negustor, tatăl celui de Al Treilea, trăise să-şi vadă cinci nepoţi, dintre care trei băieţi, copiii fiicelor sale. Pe fiul fiului său nu l-a mai apucat. Al Doilea trăise toată viaţa în cultul urmaşilor. Bogăţiile şi succesele îl copleşiseră întotdeauna, dar atât bogăţiile cât şi succesele oamenilor sunt trecătoare, asemenea oamenilor înşişi. Doar speranţa este veşnică şi speranţa trebuie să aibă un suport: acesta nu poate fi constituit din nimic altceva decât din descendenţii pe care am fost învredniciţi să-i avem şi pe care ne-am priceput să-i creştem, repeta mereu Al Doilea. Invidioşii spuneau cu ciudă că oamenii îşi doresc întotdeauna doar ceea ce nu au. Ce altceva decât nemurirea zeilor îi mai lipseşte cumplitului negustor? Pentru că, datorită averii şi datorită prestigiului de care se bucura în faţa Marelui Rege, Al Doilea era atât de puternic, încât se făcuse temut pretutindeni. Vai de omul ce greşea în faţa fiului sau a nepoţilor negustorului!
Deşi Al Doilea obişnuia să repete că prevederea este cheia înduplecării zeilor în privinţa oricărui succes, deşi, continuându-şi ideea, el susţinea că niciodată nu trebuie să te încrezi numai într-o singură şansă, deşi, având un fiu şi trei nepoţi, speranţa crescându-i în mod proporţional, negustorul tremura pentru fiecare dintre acei copii. Şi îi apăra despotic.
Marele damkar murise. Dar Al Treilea găsise intactă concepţia de viaţă a familiei. Când i se născuse fiul, acesta fusese investit din prima zi cu cele mai înalte potenţe. Şi chiar dacă, dintre toţi ai lui, Al Treilea era cel mai puţin interesat de toate astea, spaimele neîntrerupte, tinereţea-i invidiată şi visul gloriei militare făcându-l să-şi ordoneze altfel scara valorilor, restrângând-o la viaţa sa, pe care încă o mai vedea nesfârşită, prima împunsătură a dorului venise tot din partea copilului. Îşi amintea de fiul său şi-şi amintea în clipele acelea de el însuşi prunc şi, confundând mişcările încă neputincioase şi gânguritul copilului cu propria-i fiinţă, cu propria-i speranţă şi cu propriile-i temeri, dorul i se transforma în duioşie şi duioşia în tristeţe. Drept remediu nu-i mai rămânea decât să-şi caute vechiul entuziasm, strălucirea şi gloria ostăşească. Dar acestea se lăsau aşteptate. Marşurile lungi însemnau, în primul rând, transpiraţie multă şi oboseală; nici un duşman nu i se arăta încă în faţă, iar atunci când au ajuns la punctul de ţintă al călătoriei, n-au dat decât de o cetate deja devastată, unde răsculaţii fuseseră răpuşi de foame, sete şi boli şi unde asediatorii n-au găsit decât nişte jalnice epave umane. Împresurarea ţinuse şapte luni, iar Al Treilea sosise pentru a lua parte la asaltul final. Dar luptele glorioase visate drept preţ al mizeriilor drumului nu s-au constituit decât într-un măcel lipsit de îndurare. Însă şi de slavă.
— Răsculaţii aceştia nici măcar nu ştiu să lupte! se revoltă dezamăgitul. Ei nu fac decât să moară de foame şi mizerie, arătând învingătorilor cea mai dezgustătoare parte a vieţii, sperând ca aceştia, scârbiţi, să-şi întoarcă privirea de la ei, cruţându-le astfel mizerabilul trai! Dar se înşelă amarnic!
Şi tânărul, în fruntea oamenilor săi, trecu primul la pedepsirea fără milă a cetăţii, după principiul straniu că nu zeii adevăraţi ar fi cei care şi-au întors supăraţi faţa de la răsculaţi, în vreme ce zeii mincinoşi ai acestora au fost ei înşişi înfrânţi, ci conform credinţei personale că acela care ajunge într-o asemenea stare de decădere jigneşte nu numai frumosul şi armonia, dar chiar şi raţiunea luptei, a confruntării cinstite deci. Aşa că acela trebuie să moară. Şi, după moarte, să dispară! Nici un om din cetatea devenită incapabilă de luptă nu trebuie să supravieţuiască, nici un bărbat nu trebuie dus în sclavie, nici o femeie nu trebuie lăsată să mai zămislească alţi copii de aceeaşi calitate dezgustătoare! Asemenea inamici, se convinse Al Treilea, nu erau în stare să i se opună spaimelor. Dimpotrivă: asemenea duşmani nu făceau decât să-i îmbogăţească vedeniile. Aşa că Al Treilea a condus represaliile cu o cruzime nemaiîntâlnită de pe vremea groaznicilor regi legendari ai Asiei. Până şi soldaţii, cuprinşi de beţia prăpădului, dar nemulţumiţi că totul fusese distrus fără a mai avea ei ce a prăda, până şi oştenii aspri, participanţi la atâtea războaie de pedepsire, îşi amintiră mai apoi cu groază de ziua măcelului. Populaţia fusese omorâtă până la ultimul prunc, clădirile dărâmate, făcute una cu pământul, ceea ce s-a putut arde s-a ars, iar sclavii aduşi din alte locuri intrară cu plugurile în teritoriul destinat să dispară pentru vecie din istorie. O vreme s-a mai povestit despre soarta acelei cetăţi, apoi Al Treilea a poruncit ca nici numele să nu-i mai fie pomenit vreodată. N-a fost nevoie de o asemenea interdicţie. Timpul, ca de atâtea ori, a rezolvat totul. Vremurile erau ele însele cumplite; după groaznicele veacuri părând apuse, istoria intra într-un coşmar nou. Evenimentele se succedau cu repeziciune, amintirea cetăţii făcută una cu pământul, fiindcă n-a mai fost în stare să se apere, se şterse şi ea, numele acelui loc pierzându-se pentru totdeauna în uitare. Şi furia nimicitoare a dezamăgirii celui de Al Treilea, de asemenea.
(Scribul se simte câteodată vinovat de faptele eroilor săi, de parcă acelea ar fi fost chiar greşelile sale. Atunci când i se născuse soţiei celui de Al Treilea un avorton, scribul a sperat ca fiul damkar-ului să se fi eliberat prin el de tot răul din tr-însul. Dar nu s-a întâmplat aşa şi, scoţându-l din uitare pe ucigaş, se simte şi scribul părtaş la crimă. Şi doar Speranţa îl linişteşte şi-i îndepărtează scrupulele, dându-i forţa să continue.)
Al Treilea uitase până şi năzuinţele ce l-au făcut oştean. Visele, zămislite în cortul generalului lui Dareios şi alimentate de elanul rapsozilor, i-au devenit mereu mai străine. Acum totul nu era decât o luptă cruntă cu spaima. Iar dezamăgirea îi creştea pe zi ce trecea şi legendele grecilor, unde eroii se înfruntă în bătălii exemplare între ei, dar şi cu zeii, i se păreau de fiecare dată doar provocări la adresa speranţelor rănite. Grecii, care nu mai încetau cu asemenea poveşti, deveniseră o obsesie. Zeii lor erau mincinoşi, aşa cum grecii înşişi erau mincinoşi. De aceea nici războaiele lor nu erau adevărate, atunci când erau purtate de acel popor. Înfrângerile suferite de Dareios, stăruind încă atât de vii, i se păreau celui de Al Treilea de neînţeles. Dezastrul lui Xerxes de la Salamina nu putea fi decât o născocire a duşmanilor ahemenizilor. Doar o răzbunare cumplită ar fi fost în stare să şteargă o amintire improbabilă, readucând lucrurile în matca lor firească. După ce vor fi nimiciţi lacedemonienii, tegeaţii, athenienii, corintienii, potideaţii, orchomonienii, sicyonienii, epidaurienii, troizenienii, lepreaţii, tirynthienii, mycenienii, phleiaşii, hermionienii, erethryenii, styrienii, calcidienii, ambrakioţii, anactorienii, leucadienii, paleenii, egineţii, plateenii şi megarienii, Al Treilea visă să se dezbare şi de aliaţii conjuncturali — beoţieni, locrieni, melieni, thesalieni, focidieni şi pe urmă, bineînţeles, şi de macedonieni, în care avea cea mai puţină încredere.
— Dacă nu-i vom nimici noi pe macedonieni, ne vor supune ei pe noi!, striga tânărul cuprins de delir. Şi nu-l ascultă nimeni, decât — mult mai târziu — istoria.
Deşi încă foarte tânăr şi cu puţine războaie în urmă, de fapt cu nici unul cu adevărat important, Al Treilea visa, şi o şi pretindea în gura mare, să ajungă conducătorul unei satrapii, care să se întindă de la Sestos şi până la Corcyra, cuprinzând întreaga Grecie continentală şi puzderia de cetăţi din Marea cea Plină de Insule. Răzbunând „accidentele istoriei” şi colonizând tot acel teritoriu cu oameni adevăraţi, Al Treilea pretindea că putea oferi Marelui Rege un punct sigur de plecare pentru expediţiile de peste Istru, înfrângându-i pe traci, răzbunând vechile eşecuri şi având apoi drumul deschis pentru a transforma marea acelora într-un lac al Imperiului Ahemenid. Grecia era punctul cheie, tot repeta Al Treilea şi nu precupeţi zeci de drumuri la Marele Rege, pentru a-l convinge de aceasta. Nu reuşi totuşi decât să-l încredinţeze pe Xerxes că fiul marelui negustor este cel mai fanatic vrăjmaş al elenilor, că furia acestuia devenise nebunie şi că un asemenea om nu era în stare să conducă o oaste cu luciditatea trebuitoare. Însă putea să insufle ura în oşteni. Pentru aceasta, da. Pentru aceasta putea fi folosit.
Al Treilea devenise general al Marelui Rege, deşi toate isprăvile sale, despre care au aflat oamenii, se limitau la pedepsirea unor cetăţi, iar cele neaflate de nimeni cuprindeau bătălii şi mai pustiitoare, în care înfrântul era mereu Al Treilea. Şi pentru că nici o campanie cu adevărat însemnată nu i s-a încredinţat, printre oşteni ajunse să fie considerat o hienă flămândă a deşertului, o fiară căreia i s-a dat drumul printre oameni. Numele îi era rostit cu groază, dar şi cu un uşor dispreţ: „comandantul care distruge cetăţile înfrânte“, „comandantul fără bătălii“.
