Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Şedeau sub un cort şi noaptea era răcoroasă. Hetairele cântau din harpe şi chitre şi Alcibiade trecea dintr-o stare în alta: ba simţea nerăbdarea de a pleca mai departe pentru a-şi urma treburile, ba îşi spunea că, în ceea ce-l priveşte, victoriile şi înfrângerile, onorurile şi dizgraţia n-au avut niciodată vreun efect — întotdeauna a găsit loc unde să-i fie puse în faţă mâncăruri şi băuturi, întotdeauna bărbaţi frumoşi şi femeile cele mai frumoase au fost gata să-i îndeplinească orice dorinţă, întotdeauna i s-a mai arătat în zare un nou munte de cucerit. Pentru el, clipa, clipa singură, clipa propriu-zisă, nu s-a deosebit niciodată, fie că reprezenta urmarea unor zile faste, fie că s-a succedat unor zile neprielnice. De parcă acelea toate n-ar fi constituit decât plăsmuiri ale povestitorilor: o secundă veşnică ar fi fost insuportabilă gândului, nălucile trecutului permit şi o speranţă în viitor. Pe lângă spaime. De multei ori, Alcibiade îşi spunea că alt rost aşa-numitul trecut nici nu are. Sortit a dărui plăceri şi de a fi răsfăţat de moment, Alcibiade i-a oferit în felul acesta şi sufletului o explicaţie pentru scurgerea iluzorie a timpului. El asculta de sentimente acolo unde eleaţii nu au dat credit decât raţiunii.
Oricum, Alcibiade nu era mai încrezător în soartă în acele ultime zile pe care le mai avea de trăit şi nu era nici mai trist ca altădată. Tot ceea ce povestesc scribii în această privinţă nu este decât pentru a condimenta istorisirea lor.
Persanul, la rândul lui, se amăgea şi el într-un fel: adânc îngropatele momente de deznădejde îi spuneau cât se poate de limpede că importanţa ce i se dădea în sfârşit acum de către semeni nu avea şanse să dureze; ceea ce e clădit pe nimic, ceea ce nu se exprimă în nici un fel decât în părelnice zămisliri ale chipului, ceea ce n-a lăsat şi nu va lăsa urme n-are cum supravieţui; speranţa intrării sale în legendă i se părea mai însemnată decât era ea în realitate; trăindu-şi aşadar înfrângerea, Al Cincilea căuta dezastre şi în jur — Atena fusese învinsă, zidurile lungi distruse —, din falnica metropolă mai mult ca sigur că se va alege praful şi uitarea; comandanţii Ligii maritime, fie victorioşi, fie biruiţi au fost repudiaţi în cea mai mare parte tocmai de către cei pe care i-au slujit; Alcibiade însuşi nu-şi va supravieţui. Nu degeaba a exclamat Pindar, cântăreţul: „Fiinţă de o zi! Cine poate fi considerat a fi cineva? Şi cine nu? Umbra unui vis e omul!“ Acelaşi Pindar, care a cântat gloria învingătorilor atâtor mari competiţii, a rămas tot timpul cu capul pe umeri şi cu picioarele pe pământ, îşi repeta Persanul. Înseamnă, deci, că nici cele mai strălucite fapte nu oferă cheia porţii nemuririi. Concluzia aceasta îl făcu să devină mai rezervat faţă de oameni, mai ciudat în ochii acestora, mai disperat în abisurile proprii. Din clipa când speranţa a dispărut cu totul, Persanul nu mai găsea mulţumirea. Doar nenorocirile din jur îi mai ofereau jalnice satisfacţii: ele nu reprezentau decât confirmări ale deşertăciunii generale. Deşertăciune, a cărei taină se considera el unic proprietar.
Al Cincilea se aflase în preajmă, atunci când Alcibiade a fost omorât într-un cort, undeva departe, într-un sat din Frigia. Legendele sunt multe: ba că ucigaşii s-au temut să-l vadă pe „cel mai frumos dintre eleni“ în viaţă şi au săvârşit fapta fără a-l zări la faţă, incendiind cortul; ba că l-au omorât de departe cu săgeţi; ba că Alcibiade ar fi scăpat, că, de fapt, nici n-ar fi vrut nimeni să-l omoare şi că doar el, obosit de glorie şi de nerecunoştinţa cetăţilor, a hotărât să dispară străbătând cu o femeie întreaga Persie şi pierzându-se în întinderile nesfârşite ale Indiei, căutând acolo ceea ce oamenii i-au refuzat la el acasă. Că Alcibiade n-a murit aveau nevoie atenienii să mai creadă multă vreme: ce alt vis le-ar mai fi putut oferi măcar nădejdea de a mai ieşi vreodată din nemernicia situaţiei în care se găseau?
Persanul se aflase în preajmă, dar n-a intervenit. Să-şi ofere viaţa pe altarul prieteniei, nici măcar nu s-a gândit vreo clipă. El era cu totul absorbit de satisfacţia proorocului, văzând întâmplându-se nenorocirile prevăzute. E adevărat, n-a intervenit nici pentru a-şi sprijini realizarea anticipaţiilor, dar desfăşurarea acestora de la sine i se părea cel mai dulce nectar.
Viaţa lui Alcibiade s-a sfârşit. Al Cincilea a văzut cu ochii lui privirile temătoare ale ucigaşilor, legenda însă continua să plutească în jurul „celui mai frumos dintre eleni“. Poate o zeiţă să se fi îndrăgostit de el şi să fi intervenit acum pentru a-l duce să trăiască împreună într-o insulă îndepărtată — poate drumul întreprins de erou la răsărit de Gange n-ar fi fost decât reflectarea în oglindă a imaginaţiei muritorilor. Poate că nici n-au plecat spre răsărit, înamoraţii, ci spre apus şi doar aceea reflectare inexactă, ca orice reflectare a simţurilor noastre, i-a făcut pe oameni să creadă ceea ce o vreme au mai crezut.
Persanul suferea îngrozitor: Alcibiade a murit şi totuşi continua să trăiască în vorbele grecilor. Poate l-ar fi consolat amănuntul că autorii contemporani lui, precum şi autorii veacurilor următoare, au ascultat blestemele invidiei. „Cel mai frumos dintre eleni“, eroul ce oferea atâta substanţă narativă şi moralizatoare prin faptele sale, a fost ignorat pentru vecie de poeţii şi dramaturgii, care însă nu i-au uitat pe alţi greci mai mărunţi. Nici un mare tragedian al veacurilor următoare, nici un poet al Renaşterii, nici un compozitor nu va imortaliza numele lui Alcibiade. Iar viaţa şi lucrările lui au căzut sub acelaşi blestem: s-au pierdut, de parcă nici n-ar fi fost. Dar persanul n-avea de unde să ştie toate astea, iar puterea-i de a prooroci nu era alimentată decât de propriile-i umori răzvrătite. Ce s-a ales din urmaşii direcţi ai „celui mai frumos dintre eleni“? (De urmaşii celui de Al Cincilea vom mai auzi în mod concret, iar el va fi, prin ei, mereu de faţă).
Orice durere, oricât de sfâşietoare, încetează după ce forţa ce a declanşat-o oboseşte şi ea. Dacă se poate totuşi trăi vreme îndelungată cu orice suferinţă — chiar dacă suferinţa este o jignire pentru trup şi pentru suflet —, există o deznădejde ce omoară mult mai repede decât boala: lipsa speranţei. Sau scapi la timp de această nenorocire sau îţi doreşti moartea, chiar şi atunci când sfârşitul întârzie. În privinţa Persanului, zeii doriră astfel: deznădejdea îi fu atât de mare, încât se înecă în sine. Atât timp cât mai există cel mai mic grăunte de lumină, ochiul se obişnuieşte să vadă. După o vreme, Al Cincilea începu să caute iarăşi înfrigurat speranţa.
De la moartea lui Alcibiade şi amănuntele vieţii Persanului intrară direct în legendă, dovedindu-se şi el doar un mic nod în firul încâlcit al trecerii pe pământ a „celui mai frumos dintre greci“. Nimeni şi nimic nu ne îngăduie să afirmăm cu tărie una sau alta dintre acţiunilor de mai târziu ale celui de Al Cincilea. Un blestem al tăcerii s-a abătut asupra activităţii şi asupra fiinţei lui ulterioare. Dar pentru cel ce urmăreşte cu atenţie faptele, golul lăsat este evident şi orice încercare de a găsi o explicaţie adevărată a imixtiunii persane în următoarea decizie a conflictului dintre greci, fără a aşeza la locul ei figura dispărută a celui de Al Cincilea, duce la întrebări fără răspuns. Desigur, nu este adevărat că Persanul ar fi urmărit din umbră şi ar fi determinat toate întâmplările până la moartea lui Epaminonda la Mantineia, dată când ar fi împlinit aproape o sută de ani, dar există elemente ale destrămărilor şi ale reconstituirilor diferitelor alianţe ce s-au datorat unei singure influenţe. Cel puţin între capitularea Atenei şi desfiinţarea Primei ligi maritime şi până la constituirea celei de A doua ligi, itinerarul persanului poate fi într-o oarecare măsură dedus. Nimic nu ne-a rămas despre acest drum încâlcit şi totuşi fără el lucrurile nu se pot reaşeza în succesiunea lor firească. Trecerea prin lume a Persanului a rămas ca o dâră: „umbra unui vis“, dar o umbră care trebuie să fi aparţinut cândva cuiva.
Să fi ales Persanul intrigile efective şi atât de puţin cunoscute de cei mai mulţi ca pe o sursă încercată de familia sa întru dobândirea speranţei pierdute? Să fi uitat că în Atena îl aşteaptă un fiu, iar în Heracleea nepoţii? Să nu-şi mai fi adus aminte că înşişi urmaşii şi urmaşii urmaşilor constituie garanţa suficientă a perpetuării? Intrat pentru totdeauna în coada cometei lăsate de strălucirea lui Alcibiade, numele i-a dispărut din mulţimea celorlalte nume, cele ale oamenilor cu care te puteai întâlni. Şi chiar şi legenda i-a fost înghiţită de strălucirea legendei „celui mai frumos dintre eleni“. Până la sfârşitul lungii sale vieţi, Al Cincilea a continuat să rătăcească prin lume, asemenea acelor aştri de pe bolta care, neputând fi văzuţi cu ochiul liber, fac totuşi imposibile calculele fără ca ei să fie luaţi în seamă. Certitudinea existenţei sale stă tocmai în evidenţa acestei absenţe. Dispărut din conştiinţa oamenilor, raţiunea celor puţini ne spune şi astăzi că Al Cincilea, Persanul, trebuie să fi existat. Iar scribul, urmându-i obsesiile, crede că în ele l-a găsit şi pe el.
