Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
ANEXĂ
„CHIRCIT PE BUCATA LUI DE PĂMÂNT…“
„Vine întotdeauna o clipă în care
principiile, dacă sunt adevărate, cer
să fie trăite.“
(Adevăr atribuit lui Socrate)
Chircit pe bucata lui de pământ, un om îşi dezmorţea degetele de la picioarele-i amorţite, în dimineaţa acea frumoasă de martie. Umbla desculţ de când se ţinea minte şi îi plăcea agilitatea şi independenţa fiecărui os. Îşi pipăia degetele cu mâinile şi le îndoia rând pe rând — învăţase să le mişte cum dorea, fără a-l apuca vreodată vreun zgârci.
Era bătrân şi urât. Însă urâţenia lui nu se datora degradării pricinuite de timp; era urât de când devenise om şi se obişnuise de mult cu asta. Câteodată demonstra cui dorea să-l asculte că este de multe ori mai preferabil să ai un nas lipsit de eleganţă, cârn şi răsfrânt, negrecesc, cu nările mari, dilatate în toate vânturile, capabile să recepţioneze oriunde şi orice, decât un splendid nas elen ce nu e în stare să miroasă decât boarea nu întotdeauna curată a pământului. Altădată, îşi bătea şi el joc de urâţenia sa, pe care nu o dată o compara cu înfăţişarea acelor animale urechiate, obişnuite să fie ponegrite. Avea păr acolo unde nu era şic să fie şi îi lipsea acolo unde se cuvenea; sprâncenele erau necuviincios de stufoase, în timp ce barba crescuse rară în atât amar de vreme, cât nu fusese niciodată deranjată în alungirea ei firească. Cu toată vârsta, corpul îi rămăsese vânjos, însă picioarele scurte se grăbeau să restabilească dezordinea acestei figuri de satir.
Era singur încă, dar ştia că în curând va fi deranjat. Acest lucru nu-i displăcea: iubea prezenţa oamenilor, ca şi singurătatea, de altfel. În legătură cu singurătatea, avea el ideile lui.
Şi despre ce nu avea unchiaşul ideile lui? Îl deranja doar că îi veneau în cap prea de dimineaţă; lui îi plăcea să doarmă până ce somnul se satură de la sine. Nu cădea niciodată în lene, mai ales că nici vârsta nu i-ar fi permis o trândăvie lungă în pat. Dar măcar atât cât îi era îngăduit îi plăcea să doarmă, să vorbească niţel cu visele şi cu „zeul lui“, pentru că el, nici în timp ce dormea, nu era singur: gândurile, care mişunau seara în juru-i ca un stol de fluturi, i se cuibăreau şi noaptea într-un ungher al capului şi nu stăteau nici acolo întotdeauna liniştite. De multe ori se certau şi luau diferite înfăţişări, iar el le asculta chiar şi atunci cu plăcere, până ce venea zeul lui şi făcea cu autoritate ordine.
Acum, în alte împrejurări, ar fi ieşit şi s-ar fi amestecat cu lumea, ar fi căutat o figură prea sigură pe ea, un individ cât mai salutat, l-ar fi oprit şi ar fi însăilat împreună o convorbire. În jurul lor s-ar fi strâns un cerc de curioşi, el şi-ar fi întărâtat interlocutorul, i-ar fi pus tot felul de întrebări şi ar fi extras din corpul acela prea sigur ghemotocul mototolit şi rău mirositor al ignoranţei. Aşa, în situaţia în care se află, nu poate ieşi să scormonească în sufletele oamenilor, însă asta nu schimbă prea mult problema deoarece acei cărora le lipseşte s-au obişnuit de câteva zile să-l viziteze ei pe el. Nu vin toţi, dar vin destui. Îi pare rău doar că nu poate să vadă meşteşugarii lucrând în atelierele lor: pantofarii făcând aceleaşi mişcări sigure pe care le repetă cu fiecare sandală, fierarii lovind fără a greşi vreodată cuiul din potcoava calului strunit doar cu câteva degete. Și i-ar plăcea să-i vadă chiar şi pe sculptori lucrând, cu toate că aceştia mai greşesc din când în când. Din când în când…
Până vor veni să-l vadă, va şlefui încă niţel imnul dedicat lui Apollo. „Dedicat“, vorba vine…, zâmbeşte strâmb bătrânul.
Iată, sunt introduşi primii vizitatori: nişte figuri cu care s-a obişnuit de mult, însă oamenii stau stânjeniţi pe lângă pereţi. Aşa se întâmplă în fiecare dimineaţă. Bătrânul îi lasă în voia lor şi-şi continuă gimnastica falangelor.
Încetul cu încetul, se strânge o mulţime apreciabilă în lăcaşul unde-şi duce unchiaşul ultimele-i zile. Sunt oameni de toate vârstele, mulţi tineri, dar şi mulţi bătrâni. Sunt bărbaţi cu care a fost prieten şi alţii pe care a încercat să-i înveţe din neştiinţa lui. Însă pe mulţi nu-i cunoştea şi asta, oricât ar lupta să-şi învingă vanitatea, îl mulţumeşte. Acum se gândeşte totuşi la altceva: îi vede adunaţi aici, vorbind unii cu alţii, respirând toţi acelaşi aer, cu deși mulţi se urăsc între ei şi abia aşteaptă un prilej să se ia la harţă, să-şi plătească o poliţă mai veche.
Nu îndrăznesc să-l conturbe. Îşi fac curaj şi vorbesc între ei, plonjează în discuţii pentru a uita situaţia, încearcă să se înfierbânte în dispută, se străduiesc să ia poziţii cât mai degajate, însă nu ştiu unde să-şi ţină mâinile, unde să-şi arunce privirile. Gorgias, care e atât de bătrân încât a uitat să mai fie stânjenit, se aşează pe pământ şi nu spune nimic. E cel mai vârstnic dintre toţi cei de faţă. Antistene e mai tânăr, la fel şi Euclid, dar şi tinereţea lor a trecut de foarte multă vreme. Aristipp din Cirene şi Platon sunt oameni în floarea vieţii. Alţii sunt şi mai tineri, iar câtorva adolescenţi abia le-au mijit mustăţile.
Acum vorbeşte Antistene cinicul. Toată lumea îl ascultă, mulţumită că aude un orator inteligent şi uşurată că a scăpat de încă un moment penibil. Antistene, conştient de situaţie, încearcă să aţâţe spiritele. Se află pentru ultima oară în prezenţa celor doi maeştri ai săi şi nu vorbeşte pentru a străluci — de astă dată… —, ci pentru a-i face o plăcere unchiaşului, ce parcă nici nu-l vede, şi celuilalt moşneag, atât de bătrân, încât abia cu greu l-au putut aduce doi discipoli la această discuţie din urmă. Antistene vrea să le facă pe plac amândurora, dar e greu să-ţi dai seama când le faci unor asemenea oameni un hatâr. Aşa că măcar încercă să-şi atingă celălalt scop, să-l provoace pe Platon. Vorbeşte despre virtute şi, ca de obicei, începe s-o întoarcă pe toate feţele. Virtutea singură şi numai ea poate duce la fericire, restul nu este decât steril şi trebuie privit ca balast; virtutea este fericirea şi scopul vieţii, ea este zeul la care trebuie să te închini. Singurul zeu.
Socrate îşi vede de treabă, chircit mai departe pe bucăţica lui de pământ. Nimeni nu-l opreşte şi nu-l interpelează pe Antistene. Ceea ce vorbeşte acesta nu reprezintă încă nimic nou: sunt doar cuvinte rostite de atâtea ori. Se aşteaptă noua faţetă pe care desigur că o va dezvălui şi care va fi punctul atacului lui Platon. Nu, deocamdată nu-l întrerupe nimeni. Lucrurile acestea sunt prea cunoscute. Încă nu s-au scandalizat cei de față de ateismul lui Antistene şi asta nici măcar în celula condamnatului la moarte pentru — printre altele — aceeaşi culpă. Nici Melatos nu clipeşte, nici măcar Anytos.
Cu câteva săptămâni înainte, Meletos, acelaşi Meletos, se scandalizase profund şi afişase în porticul arhontelui rege un text acuzându-l pe Socrate de o triplă vină: nu crede în zeii recunoscuţi de stat, introduce alte zeităţi în cetate și, de asemenea, prin activitatea sa, corupe tineretul Atenei.
Anytos şi Lycon şi-au pus şi ei semnătura. Acum Meletos şi Anytos ascultă vorbele lui Antistene, uitând că Atena nu are nici un zeu numit Virtute, iar că, în schimb, respectă alte zeităţi, de care se pare că vorbitorul a uitat sau — mai rău — le neagă conştient. Antistene a spus: „Am văzut o nedreptate strigătoare la cer, dar nici un cer nu a văzut şi nu a auzit nimic. Zeii au rămas muţi şi nu numai că nu au încercat să împiedice nimic, însă nici măcar n-au vrut să răzbune nimic“. El, Antistene, i-a conjurat şi i-a implorat până ce a înţeles că acela ce nu există nu poate acţiona, sau că acela ce nu e bun nu e zeu, ceea ce în cazul de faţă e totuna. În schimb, zeul Virtute nu poate face niciodată o nedreptate.
Atât Meletos cât şi Anytos au mai auzit de prea multe ori asemenea vorbe pentru a lua vreo atitudine împotriva lor sau pentru a fi cel puţin conştienţi că se poate lua o atitudine în contra unor asemenea cuvinte. Sunt propoziţii scandalizând doar în context la Atena, şi un asemenea context i s-a creat şi şi-a creat Socrate, atunci când a apărut posibilă incriminarea sa.
A fost un proces care n-a pornit din ură, ci din necesitate, aşa cum, de altfel, au loc toate procesele la Atena, încearcă să dovedească Anytos cu ocazia primei vizite făcute lui Socrate la închisoare. În clipa aceea Anytos era sincer în ceea ce gândea şi spunea. În clipa aceea, da. Văzând moşneagul urât, practic aproape mort, nu mai aveai pe cine fi gelos. Anytos arătă că, dacă ar mai fi existat o cale pentru un proces ostracizant, este sigur că aceasta ar fi fost procedura pe care ar fi urmat-o lucrurile. Chiar și numai părerea oracolului cum că Socrate ar fi fost cel mai înţelept om din lume ar fi fost suficientă cu puţini ani în urmă. Între timp, vremurile s-au schimbat, iar cererea pedepsei capitale de pe acuzarea afişată în porticul arhontelui rege nu reprezenta decât ceva pur formal. Câţiva ani de exil ar fi mulţumit pe toată lumea. Nimeni nu s-a îndoit nici o clipă de adevărul şi de buna credinţă a lui Anytos, atunci când se apucase acesta să-şi înşire părerile — ca un fel de scuză, totuşi. Prezenţa lui, totuşi, nu mai fu dorită şi Anytos nu mai veni la închisoare în vizită la bătrânul dascăl. În ziua aceea o făcuse pentru că ştia că nimeni n-o să i-o mai ia în nume de rău. Oricum, victoria câştigată împotriva lui Socrate după atâţia ani de planuri ce păreau fantastice, începea să semene tot mai mult cu o înfrângere. Cu un dezastru.
În schimb, Meletos venise la început deoarece toată lumea mergea la închisoare să-l vadă pe Socrate şi pentru că nu dorea să iasă în privinţa aceasta în evidenţă; se simţea tot timpul stânjenit, dar îi era şi mai penibil să nu revină în fiecare zi. Nimeni nu-l lua în seamă — nu ostentativ, ci fiindcă nu aveai ce să iei în seamă la el — iar Meletos însuși depunea cel mai mare zel pentru a rămâne în cel mai cenuşiu anonimat. În ceea ce priveşte ateismul lui Antistene, Melatos nu pricepea nimic, nu sesiza nici faptul şi nici crima.
Într-o zi, Socrate, bătrânul urât şi murdar, îl acostase pe stradă. Este adevărat că Meletos se rugase de multă vreme la zei ca Socrate să-l sesizeze odată şi odată în Agora, să-l interpeleze şi pe el şi bineînţeles să răspundă atât de bine afurisitului cârcotaş încât să-şi atragă cea mai mare stimă din partea cetăţenilor. Zeii i-au auzit ruga, dar i-au îndeplinit-o numai în parte. Socrate l-a oprit într-o dimineaţă, în timp ce Meletos ieşise într-o palestră împreună cu alţi câţiva tineri gata de a se întrece între ei. Meletos îl văzu de departe, însă se prefăcu absorbit în pregătirile pentru începerea exerciţiilor şi, privind la tovarăşii săi, se avântă într-o lungă tiradă. Ştia că bătrânul va muşca „nada“; nu se aştepta, totuşi, s-o facă atât de repede. Socrate fu foarte politicos. Declară, ca de obicei de faţă cu toată lumea, că nu cunoaşte şi nu înţelege frumoasele cuvinte ale tânărului poet. Rugă pentru câteva explicaţii şi, deşi toţi cei de faţă îi cunoşteau jocul, Meletos nu putea să nu se simtă măgulit de faptul că omul cel mai înţelept din lume vine să-şi arunce ignoranţa la picioarele lui, ale unui tânăr remarcabil ce era. Se lăsă linguşit de vanitate şi încercă să răspundă cât mai bine la toate întrebările, nelăsând să-i scape niciodată prilejul de a etala şi cunoştinţe suplimentare, spre admiraţia celor de faţă. Sau cel puţin aşa i se părea. Totuşi, fiecare răspuns era mai puţin sigur ca precedentul şi Meletos se pomeni la un moment dat în faţa unor oameni, tineri ca şi el, care şedeau pe jos în jurul lui şi râdeau pe înfundate. Moşneagul a rămas ăst timp afurisit de serios, doar în ochi îi sclipea, din când în când, o licărire şmecheră. Zeii au ascultat numai pe jumătate rugămintea lui Meletos, pentru că efectul a fost departe de cel scontat.
Apoi se întâmplă ca, peste câteva zile, să audă în Agora o discuţie între un orator renumit pe nume Lycon şi un negustor de piei, Anytos. Meletos, care nu se dezobişnuise încă să se bage când trebuia şi când nu trebuia în vorbă — asemenea lucruri odată intrate în sânge mai dăinuie oricum destulă vreme — se pomeni ispitit cu o propunere ce-i oferea prilejul unei revanşe. O minte oarecum opacă, precum şi trecerea în faţa femeilor, aveau darul să-l scutească de o serie întreagă de complexe. Eşecul în faţa bătrânului cârcotaş a rămas în urmă, mai persista ca orice altă amintire neplăcută, în timp ce convoiul de succese mondene i-au ridicat suficient moralul tânărului bărbat convins că-şi poate plăti în mod avantajos o poliţă nefericită.
În schimb, Anytos era un politician abil. Averea şi patriotismul lui sincer îl făcură stimat în faţa cetăţenilor, în vreme ce mărginirea îl făcea util unei societăţi aflate după treizeci de ani de războaie şi nenorociri. Convingerile sale sincere şi probitatea l-au făcut să semneze denunţul. Şi poate că şi o veche rivalitate în legătură cu un Alcibiade demult dispărut. (Chiar dacă au trecut atâţia ani, imaginea „celui mai frumos dintre eleni“ nu se stingea atât de uşor. Şi nici rana de-acum cicatrizată… Dar ceea ce a uitat cetatea, a uitat şi cronicarul…)
Prin discursul la proces, Anytos avea să-şi arate public oprobriul faţă de Socrate. Totuşi, în porticul arhontelui rege a plecat Meletos, sau oricare altul pe care Anytos l-ar fi trimis acolo
Lycon s-a hotărât mai greu să semneze. El era orator şi trebuia să gândească bine înainte de a se arunca într-o luptă atât de dificilă. Trecuse bine de tinereţea lui Meletos şi nu era nici politician bogat ca Anytos. Lui i s-ar fi iertat mult mai greu o înfrângere. Şi chiar dacă ştia că adversarul porneşte la luptă cu multe răni vechi, chiar dacă acesta ar fi fost dinainte răpus, s-a mai văzut de destule ori ca fiara muribundă să moară luând cu ea şi viaţa unui luptător imprudent.
Lucrurile şi-au urmat apoi cursul. Meletos n-avea astâmpăr, se simţea ca o fecioară înaintea nunţii şi se ştia privit de toată lumea ca atare. Sâmburele de raţiune, care sălăşluieşte până şi în adâncurile celei mai umile minţi, îl preveni că poate este unica dată în mărunta-i viaţă când se poate bucura de asemenea uitături. Îşi pregăti cu sârguinţă discursul şi găsi neaşteptat de mulţi binevoitori să-l ajute: el stătea ore în şir cu ochii în gol şi savura cum va fi „după aceea“; îşi făcea planuri şi castele în nisip.
În timp ce Anytos şi Lycon se pregăteau mult mai serios pentru această încercare, de cealaltă parte prietenii şi discipolii lui Socrate, fără a fi prea uimiţi, dar şi fără a se fi aşteptat cu adevărat la acuzările afişate de Meletos, încercau să pună astfel la cale lucrurile, încât să-l scutească pe maestru de eventuale neplăceri. Desigur, nimeni nu citi prea atent pedeapsa propusă pe afişul delator, însă existau şi alte mizerii la care maestrul putea deveni vulnerabil. Îi pregătiră, aşadar, apărarea, angajară pe cel mai bun logograf şi vegheară asupra discursului lucrat de acesta. Sarcina lor era totuşi mai dificilă, deoarece procesul cel mai greu îl constituia acela de a-l câştiga pe bătrân la propria-i apărare, de a-l face să colaboreze sau cel puţin să nu încurce şi mai mult lucrurile.
