Ciclul romanesc CEI O SUTĂ de Gheorghe SCHWARTZ, răsplătit cu numeroase premii, reprezintă cea mai mare construcție epică din literatura română și una dintre cele mai mari construcții narative din bibliografia generală. În cele peste 4500 de pagini, sunt urmărite destinele a o sută de generații din tată în fiu de la căderea Babilonului și până în perioada postmodernă. „Suntem adesea tentaţi să considerăm faptele din istoria omenirii drept întâmplări petrecute în vremuri mitice, mai ales evenimentele ce au avut loc cu sute şi mii de ani în urmă. Citim despre protagonişti şi acţiunile lor şi totul ni se pare la fel de străin, ca şi ficţiunea cărţilor de aventuri. Şi chiar dacă sentimentele noastre sunt cât se poate de curate faţă de înaintaşi, aceştia cu greu reuşesc să iasă din cadrul pietăţii legendelor şi al paginilor în care s-a scris despre ei. Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei, în ultimă instanţă, nu este, de milenii, altul decât aceeaşi speranţă în nemurire. Nu numai Antichitatea ni se pare un basm, dar şi vremuri mult mai apropiate. În conştiinţa noastră, trăsăturile umane ale personajelor le asociem de autorii care le-au imortalizat (fie ei istorici, scriitori, artişti plastici etc.), datele le suprapunem cifrelor rigide din manuale. Numele oamenilor de excepţie se leagă în primul rând de eroul literar (mai nou de cel de film) şi abia apoi de cel ce a trăit în realitate, figuranţii se contopesc în masa mare a indivizilor fără nume.(…) Aidoma destinului, şi scribul şi-a acoperit ochii: el a încercat să uite viitorul şi tot ce a ştiut că va urma a păstrat pentru sine. Afundându-se în adâncuri, scribul a devenit asemenea acelor adâncuri, iar nesfârşitele întrebări şi le punea în şoaptă. Rostindu-le cu voce tare, risca să fie neînţeles de cei ce atât de greu s-au lăsat reîntruchipaţi şi atât de uşor se reîntorc în uitare. Doar Speranţa, ca dimensiune submersă, fundamentală a întregii istorii a omenirii, rămâne nealterată”.
Al Şaptelea continuă să colinde lumea, însă prezenţa nu-i mai era niciunde dorită. Muri la puţini ani după ce părăsise Ephesul, fără a fi reuşit să se mai stabilească undeva. Alături de celelalte idei propagate întotdeauna, în această ultimă perioadă, adăugase repertoriului său şi numeroase discursuri împotriva ambiţiei, pe care, substituind-o doar orgoliului, o vedea drept cea de a cincia duşmană a fericirii.
Nihilistul n-a scris nimic, din viaţa lui ne-au rămas doar anecdotele şi mărturiile altor filosofi. Şi, poate că blestemul promulgat de ephesieni împotriva lui Erostrat, acela de a nu i se mai pomeni niciodată numele, l-a lovit mult mai puternic pe Nihilist, deoarece încă multă vreme generaţii de greci îl considerau pe el incendiatorul moral al templului Artemisei din Ephes, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice şi nu şi personajul pitoresc ce a îmbogăţit cu viaţa sa o filozofie. Și cu amândouă portretul postum al lui Diogene din Sinope.
Însă nici blestemul cetăţenilor dezolaţi nu l-a atins decât pe jumătate. El, e adevărat, a dispărut din istorie, dar locul lui n-a putut fi luat de nimeni. Între Al Şaselea şi Al Optulea, „Nihilistul“ va dăinui, atâta timp cât va dăinui urmaşul ultimului său urmaş.
Iar norocul scribului de a-l fi descoperit în adâncurile timpului îi dau acestui loc strălucirea individuală, viaţa pe pământ.
AL OPTULEA
— Philantropul —
(384 î.e.n. – 341 î.e.n.)
DESPRE LIMITELE MORŢII
Vlăstar al Nihilistului şi nepot al Philadelphului (medicul din Atena), Al Optulea trebuia să fi avut în jur de douăzeci şi opt de ani când s-a nimerit să se afle şi el în cetatea Ephesului. Era pe vremea când tatăl său a fost atât de implicat, cel puţin moral, în incendierea de către afurisitul Erostrat a Artemisionului. Când Nihilistul a trebuit să părăsească în grabă cetatea, fiul s-a găsit în situaţia total neplăcută de a fi ajuns la o vârstă când alţii au făptuit deja numeroase isprăvi însemnate, în timp ce el continua să oscileze între dorinţa bunicului de a urma meseria de medic — în care Philadelphul sperase să întemeieze o dinastie — şi între viaţa greu acceptabilă a Nihilistului, pe care — cu toate strădaniile — n-a reuşit să o înţeleagă niciodată. Al Optulea avea pe vremea aceea o familie întemeiată la Atena şi rămasă în grija bunicului, o soţie de care era timpul să aibă grijă personal. Şi mai era timpul să se ocupe şi de asigurarea unui moştenitor. Vremea trecea. Era timpul… Dar Al Optulea, numit mai târziu Philantropul, nu avea un meşteşug propriu-zis, n-avea bani şi nici nu vădea vreun talent deosebit. După plecarea precipitată a tatălui din Ephes, fiul a înţeles că nici el nu va putea să rămână pe mai departe pe malurile Caistrului, dar că, de data aceasta, opţiunea va trebui să-i fie mai adâncă decât o simplă călătorie într-o altă cetate sau într-o altă zare: era necesar să-şi definească, în sfârşit, şi modul de viaţă. Şi, fiindcă tinereţea începea să-i apună, opţiunea aceasta se arăta tot mai îngrădită de raţiuni practice: nu se mai punea problema ce meserie, ce sursă de venituri să-şi aleagă, ci, mult mai degrabă, trebuia să stabilească posibilităţile concrete pe care le mai avea. Vârsta omului se măsoară în potenţele ce i-au mai rămas.
Când cineva trebuie să cumpănească atâta vreme în căutarea unei îndeletniciri, înseamnă că nu are nici o chemare specială pentru o anumită profesie, dar mai înseamnă şi că resursele materiale îi îngăduie să taie frunze la câini. Concluzia aceasta, spusă, pe un ton nu prea măgulitor, îi era dat să o audă de prea multe ori, fără a se putea obişnui cu ea şi fiind totuşi obligat s-o lase să i se scurgă pe lângă urechi, de parcă nici n-ar fi fost. Ce-ar fi putut să răspundă?
Îmbarcarea pe o corabie trebuind să-l ducă din Ionia peste podul de insule, acasă, în casa bunicului său din Atena, s-a produs datorită inerţiei împrejurărilor, cea care l-a condus întotdeauna şi până atunci. Dar de data aceasta, moralul nu-i era prea ridicat. Dorea să-şi revadă familia, soţia şi pe Philadeph, însă dependenţa materială faţă de bunic, un om atât de bătrân, precum şi privirile prost mascate ale celorlalte rude, îi dădeau impresia că drumul este prea scurt.
Călătoriile îşi au rostul lor, comentă el în prezenţa prietenilor, în timp ce îşi petreceau o noapte pe una dintre insule, bând vin şi discutând. De aceea a durat întoarcerea lui Odiseu atâţia ani şi de aceea durează drumul altora toată viaţa.
— Drumul cui, de pildă?
— Drumul tatălui meu.
Exemplul nu era bun. Prietenii celui de Al Optulea, nerăbdători ca toţi tinerii, puteau cu greu accepta ca drumul lor să-i pară cuiva prea scurt. Ei, dimpotrivă, ardeau de nerăbdare să ajungă cât mai repede. Pe de altă parte, pomenirea Nihilistului producea o stare de jenă — prea se spuneau multe despre influenţa maladivă a acelui om ciudat asupra incendiatorului templului. Despre asemenea indivizi mai bine să nu vorbeşti şi Al Optulea ar face mai bine să accepte convenţia tacită, conform căreia toată lumea a uitat al cui fiu este.
— O călătorie are menirea de a te duce dintr-un loc în alt loc, răspunse într-un târziu unul mai pragmatic.
— Da, acesta este drumul, dar nu şi călătoria, insistă cel care mai târziu va fi numit Philantropul. Omului i-a fost dăruit timpul pentru devenire şi spaţiul pentru iniţiere.
— Unii… unii filosofi tăgăduiesc timpul, spuse altul, ezitând să-i amintească că şi Nihilistul făcea parte dintre aceia.
— Da, fiindcă nu admit devenirea. În călătorie, însă, este vorba despre iniţiere. Dacă n-ar fi aşa, lumea ar avea o dimensiune mai puţin.
Iniţiere? Ei stăteau întinşi, ronţăiau fructe zaharisite şi urmăreau, în vreme ce vorbeau, drumul stelelor. Noaptea cerul este la fel pretutindeni. Despre ce iniţiere putea fi vorba în întoarcerea lor din Asia în Europa? Şi noaptea aceasta semăna izbitor cu atâtea alte nopţi din Atena, din Ephes, din Halicarnas.
— Satrapul Cariei, spuse unul, a strâns în jurul lui tot ce are lumea mai de preţ: sportivi, filosofi, artişti şi bogăţii. Dacă tatăl meu n-ar fi atât de bolnav, într-acolo m-aş îndrepta eu acum.
— Într-acolo, da, spuse şi altul, privind cu regret în direcţia de unde veneau.
Al Optulea dorise iniţial şi el să plece la Halicarnas, oraşul ce aduna mai nou toate privirile, însă teama de a nu auzi noi şi noi aluzii la tatăl său în legătură cu incendierea templului Artemisei din Ephes, l-a făcut să ia o corabie spre Atena.
Caria era totuşi prea aproape de Ionia, considerase. Dar poate că greşise. (Al Optulea încă nu se putea decide la nimic, iar atunci când evenimentele hotărau în locul lui, nu era în stare să se convingă dacă a procedat bine sau rău). O oboseală leneşă îl cuprindea ori de câte ori trebuia să-şi aprecieze acţiunile: rămânea atunci în contemplaţie până ce gândirea părăsea hăţişul în care se încurca. Nimeni n-ar fi putut ghici la ce meditează în asemenea momente Al Optulea, iar clipele respective nici nu erau puţine. Pe mulţi, însă, privirea visătoare a fiului Nihilistului îi cucerea.
— Nenorocirile vin pe neaşteptate, îl auzi ca prin vis Al Optulea vorbind pe tânărul întins alături de el. Uneori ai impresia, continuă acela, că e mai bine să te ascunzi de privirea pătrunzătoare a zeilor, numai ca aceştia să te uite. Fiindcă nu numai bucuriile, dar şi necazurile tot de la nemuritori vin.
— Da, şi moartea, completă altul. Numai că de privirea zeilor nu te poţi ascunde în nici un fel…
— Măcar să nu li te arăţi mereu şi cu obstinaţie. Incendiatorul de la Ephes a fost el însuşi un blestem trimis de nemuritori.
— Nenorocirile vin pe neaşteptate şi oamenii n-au cum le repara, fie că este vorba de un război, de tâlhari, de un incendiu sau de o boală.
Gândurile celui de Al Optulea hoinăreau printr-un deşert unde n-aveau de ce să se agaţe. Din când în când, ca o boare, ajungeau şi la el frânturi din propoziţiile din jur. însă era prea puţin, ca el să le poată urmări. Doar ultima spusă îl izbi fără de veste. „Oamenii primesc bucuriile şi necazurile de la zei, îşi rezumă el cele auzite, iar ei, oamenii, n-au nici o posibilitate de a compensa în vreun fel nenorocirile ce se abat pe neaşteptate asupra lor“.
— Nu putem să ne apărăm, întrucât prea vin pe neaşteptate acele lovituri, se întoarse şi el în discuţie.
— Nu numai de aceea, l-au contrazis, nu numai de aceea. Nici de o boală apărând încet şi măcinându-te ani mulţi, nu te poţi apăra.
— Bunicul meu, care este medic, mai vindecă totuşi numeroşi bolnavi. Dacă zeii o vor şi suferinzii vin la el la timp, pe mulţi îi însănătoşeşte. Poate că… „poate că şi eu voi vindeca oameni“ era să spună, dar n-avu curajul să se angajeze faţă de martori. Altminteri ar fi fost obligat să considere hotărârea definitivă. Iar el nu era decis defel.
Gândurile îi zăboveau iar prinse în propria lor capcană, fără a mai fi influenţate de vorbele ce cădeau din jur. Un medic poate ajuta mulţi bolnavi, dar cine e în stare să salveze un nenorocit care şi-a pierdut întreaga avere într-un incendiu, sau al cărui fiu a dispărut într-o călătorie pe mare, răpit de piraţi sau vândut — cine ştie unde? — într-un târg de sclavi? Se spune că zeii au puterea de a face un lucru de parcă nu s-ar fi întâmplat, de parcă nenorocirea s-ar fi desfăşurat doar într-un vis urât. Numeroase dintre catastrofele ce au avut loc aievea, sunt doar simple încercări la care îi supun nemuritorii pe oameni şi, ca atare, se întâmplă ca acele încercări, odată trecute, să dispară din amintirea generală. Câteodată, atunci când zeii sunt neatenţi, când şterg la repezeală cele ce au avut loc, se nimereşte să rămână câte un amănunt pe care au omis să-l facă uitat. Nimeni nu mai este apoi în stare să explice originea şi raţiunea acelui amănunt. Atunci acesta este considerat un lucru sau un fragment de întâmplare ce, pur şi simplu, n-ar trebui să existe. Şi iar ne întoarcem la voinţa zeilor…
Căci dacă ei n-o doresc, atunci orice strădanie de îndreptare a lucrurilor este inutilă. Cum altfel? Dacă zeii au voit ca incendierea templului Artemisei din Ephes să aibă loc, cine va putea vreodată să compenseze pierderea? Exemplul acesta este cel mai la îndemână, însă poate nu şi cel mai potrivit: Artemisionul se vorbeşte că va fi construit şi mai strălucitor de către ephesieni, dar şi de către suveranii şi cetăţenii din ţările prietene. Dacă, însă, ambiţia incendiatorului s-ar fi dovedit mai mică, dacă n-ar fi dat foc acelui edificiu sacru, ci s-ar fi ocupat doar de casa unui om, cine i-ar mai fi recuperat aceluia paguba? Cărui cetăţean, cărui rege, cărui satrap i-ar fi păsat de nenorocirea întâmplată? Poate că unii cunoscuţi l-ar fi căinat şi poate că făptaşul ar fi fost pedepsit, poate chiar pus să plătească o parte din pagube (în cazul că ar fi avut din ce), însă destinul celui lovit ar fi fost, cel puţin pentru o vreme, pecetluit.*
Dacă demonstraţia logică, adică potrivirea unui efect anumit la o cauză determinată, a fost întotdeauna arma temută a Nihilistului, tot o consecinţă logică este şi aceea că la Ephes ar fi vrut el să-şi încheie zilele. În Asia Mică, acesta era oraşul ce trebuia să-l atragă asemenea Atenei: metropolă a Răsăritului, cetatea era strălucitoare ca puţine altele, bogată, loc de întâlnire a nenumăraţi oameni. După ce s-a bucurat aproape o sută de ani de libertate, Ephesul a căzut de un sfert de veac din nou sub perşi. Dar oraşul a rămas la fel de prosper ca înainte, bancherii săi, în legătură cu cei lydieni, ţineau în mâna lor interesele şi echilibrul diferitelor state, iar bogăţiile strânse de Artemisa în templul ei, erau la fel de mari precum legendele străvechi. Însuşi Xerxes, cel ce n-a cruţat atâtea şi atâtea sanctuare, a venit la Ephes s-o cinstească pe zeiţă şi să-i facă daruri. Oraşul, care s-a numit Alopea pe vremea războiului troian, apoi Ortigia, Smirna, Tracheea, Samornion, Pteleea şi cine mai ştie cum încă, dar care a rămas pentru vecie Ephes, se bucura de o mulţime de mituri, ce nu puteau să nu-l atragă pe un om atât de curios ca Nihilistul. Legenda îngăduie minţii să hoinărească în voie. Ea fereşte omul de capcanele aparenţelor. Pe vremea aceea, mormintele amazoanelor şi monumentul lor le mai dovedea încă străinilor originea oraşului şi-i ofereau celui de Al Şaptelea nenumărate prilejuri de speculaţii. Dar Ephesul se bucura şi de cea mai binecuvântată climă şi de cerul cel mai frumos. Unde altundeva puteai fi atât de fericit, unde altundeva aveai şansa să te bucuri de o sănătate mai înfloritoare, unde altundeva ai fi dorit să trăieşti dacă nu pe malurile Caistrului, pe pantele muntelui Pion?
Nihilistul — care binecuvânta mereu oraşul — fusese primit cu bunăvoinţă: omul era celebru şi original, iar Ephesul avea nevoie de filosofi. Nihilistul e dificil? Dacă ţi-e frică de ridicol, n-ai decât să eviţi o discuţie cu el. Antecedente erau destule, nimeni nu putea pretinde că nu fusese prevenit. Al Şaptelea hoinărea prin oraş, era mereu invitat ba în casa unuia, ba în casa altuia, astfel încât nu ducea lipsa mâncării şi a băuturii. De altfel, Nihilistul se obişnuise să şi postească la nevoie: „Mâncarea, susţinea el, nu trebuie să fie o plăcere decât atunci când o ai în faţă. Atunci ea poate să se constituie într-un deliciu. În rest, ea nu va fi decât o necesitate. Încă hedonicii din Kyrene susţineau că necesitatea rar dă plăcere. Aşa că, în lipsă, mâncarea nu trebuie să fie dorită de mintea omului, ci doar de simţurile sale“. Dar în legătură cu aceasta, Nihilistul repeta, de fiecare dată, că înţeleptul poate face în aşa fel, încât mintea să prevadă şi să dozeze plăcerile simţurilor, ca să le poată obţine şi să le poată preţui pe măsură, în timp ce prostul lasă simţurile să aleagă, mintea nemaifiind capabilă să ţină pasul cu ele. Discursul Nihilistului se dovedea greu de urmărit: în special pentru aceia care ştiau că Al Şaptelea refuza să facă orice nu-i producea plăcere. De aceea era greu de înţeles cum de un asemenea om se arăta dispus să se supună unei discipline atât de severe.
— Înseamnă că nici tu nu faci numai ceea ce-ţi place, îi spuneau cei care l-au urmărit până aici.
— Ba da, le răspundea, dar eu reuşesc să mă bucur tot timpul. Recunosc că acest lucru nu este simplu şi că a trebuit să învăţ îndelung pentru a-l putea realiza.
— Să înveţi? Ce-ai învăţat?
— Un singur lucru am învăţat: să nu ştiu nimic şi să nu am nimic care să-mi conturbe gândurile de la contemplarea acestui prezent atât de frumos.
— Şi dacă, să presupunem, acest prezent nu este tocmai atât de frumos?
— De ştii să-l priveşti, e frumos.
— Dacă de pildă, te-a înţepat o viespe şi urli de durere, nu mai poţi pretinde că trăieşti o clipă plăcută. Nihilistul tăcea la o asemenea remarcă. Vezi, continua atunci celălalt, fiind convins că a câştigat disputa, vezi că nu poţi fi întotdeauna fericit?
— Luaţi omul acesta de aici, se întorcea Al Şaptelea spre cei aflaţi de faţă, sau, dacă vreţi, n-aveţi decât să-l lăsaţi să vorbească oricât o vrea. Doar că nu face decât să pomenească alternative. Şi viespile lui, care nu ştiu de ce nu l-au înţepat până acum de o mie de ori, reprezintă tot o alternativă, dar una negativă. Acestea sunt la fel de periculoase ca şi ispitele celorlalte alternative, numai că, în loc să devii nefericit tânjind, devii nefericit prăpăstios. Dar spuneţi-i să fie liniştit, până la urmă tot o să-l muşte şi viespile.
— Şi de ce nu te-ar înţepa acelea şi pe tine?
— Fiindcă pentru mine viespile nu există, la fel cum nu există nici împunsătura unei broaşte cu coarne. Ceea ce nu există, nu se poate întâmpla.
Locul unde-l puteai întâlni oricând pe Nihilist era cel din faţa templului Artemisei. O vreme se stabilise în jurul fântânii Calipia, pentru a avea apă la îndemână, dar apoi îşi mutase sediul. Însă nu venise aici nici fiindcă în interiorul templului era răcoare, nici pentru că acesta era centrul serbărilor panionice, nici amăgit de mulţimea de picturi, sculpturi şi alte obiecte frumoase. Nu l-a atras nici perspectiva de a fi întreţinut de templu, asemenea atâtor pictori, poeţi, oracole, hierodule şi a diferiţilor urmăriţi de lege ce se bucurau în incinta sacră de drept de azil. Şi nu era atras nici de tezaurul bancar pe care-l adăpostea templul şi pe care-l administrau numeroşii preoţi şi funcţionari. (Fiul Nihilistului venise de două ori la Ephes pentru a-şi vizita tatăl, însă de fiecare dată a zăbovit mai mult în jurul marelui tezaur). Pe Al Şaptelea toate acestea nu-l interesau. Ceea ce îi plăcea lui aici era că întâlnea foarte multă lume sosită din cele mai diferite colţuri ale pământului şi că avea deci mai multe şanse ca, sub pretextul căutării celui mai prost om, să poarte dispute cu câţi mai mulţi indivizi. Şi mai era ceva: coloanele de la capetele templului şi cele patru din antis aveau partea inferioară sculptată. Plastica aceasta reprezenta, după model oriental, personaje postate în picioare, în mărime naturală şi dispuse la nivelul privirii vizitatorului. Atunci când voia să încheie o discuţie cu cineva, Nihilistul se întorcea spre soclul dublu al coloanelor sculptate şi-şi continua discuţia cu ele. Altă dată îşi atrăgea interlocutorii astfel: oamenii se adunau în jurul lui şi-l ascultau în timp ce el, întors spre una dintre sculpturi, îi demonstra acesteia tot felul de lucruri. (Scribul a găsit o referire la Nihilist, în care era numit „Cel ce vorbeşte cu coloanele“ — „Stylologul“? — dar nu s-a folosit de această poreclă, fiindcă Al Şaptelea fusese celebru încă înainte de a ajunge la Ephes).
Printre cei ce veneau tot mai des să-l asculte, se afla şi un localnic, pe numele său Erostrat. Acesta îi asculta cu multă bunăvoinţă vorbele, dar nu le putea pricepe. El avea alte convingeri: „Prezentul, spunea, dă nimicnicie, doar perspectiva viitorului dă speranţa“.
Partizanul viitorului şi Nihilistul au purtat nenumărate dispute în faţa unei mulţimi de gură-cască. Erostrat nu era un nătărău, deşi Nihilistul ameninţa încontinuu că-i va face cadou buruienele sale din Anticyra. Nu era un nătărău şi ştia să-şi pledeze punctul de vedere. Doar că se dovedea egocentric: lumea începea şi se termina odată cu el. Chiar dacă recunoştea că mai există şi alţii, aceia nu se bucurau de fiinţare decât pentru ca el să aibă un decor, în mijlocul căruia să se poată mişca. Solipsismul lui Erostrat — cunoscut celui de Al Şaptelea deja de la Kyrene — era bine pus la punct şi disputele cu Nihilistul ajunseseră în curând punctul de atracţie din faţa templului Artemisei. Dar gloria aceasta era prea puţină pentru tânărul ambiţios: Nihilistul avea totdeauna dreptate şi, când se plictisea de interlocutor, se întorcea spre tamburul unei coloane sculptate şi îşi continua dialogul cu figura de acolo. Era limpede că Erostrat nu reprezenta mai mult decât oricare dintre acele personaje neînsufleţite.
— Uite, îi spunea Nihilistul, aceste picturi şi aceste sculpturi nu se află în nici un moment al zilei; pentru ele nu este nici dimineaţa, nici seara, nici noaptea. Nici un zeu, nici un erou de pe frontonul vreunui templu nu are nici trecut şi nici viitor. Prezentul lor este veşnic şi de aceea şi sunt nemuritori.
Cu asta Erostrat nu putea fi de acord. Cum adică să concepi că prezentul te poate face nemuritor şi nu viitorul? Prezentul acesta care este atât de efemer, atât de vulnerabil!
— Prezentul acesta poate fi distrus de oricine! striga el.
— De oricine? De cine, de pildă?
— Chiar şi de mine! Doar viitorul nu poate fi distrus.
— Fără prezent nu există nici viitor, ar trebui să spună individul ăsta, se întorcea Nihilistul spre una din figurile sculptate. Dar noi, cei pe care nu ne interesează viitorul, n-o să distrugem în nici un caz prezentul pentru ceva ipotetic.
— Ascultă, îi spuse într-o zi Erostrat Nihilistului, aici, în Asia Mică s-au construit demult, încă înainte de prima venire a perşilor, trei temple care au făcut celebre aceste locuri: Heraionul din Samos, templul lui Apollo din Didyma şi Artemisionul nostru. Ele reprezintă gloria şi nemurirea Ioniei. Dacă aş distruge un asemenea templu, aş intra eu în istorie, în vreme ce el ar dispare pentru totdeauna. Sanctuarul acesta este acum aici, spuse Erostrat, lovindu-l cu mâna. El reprezintă prezentul. Dacă-l nimicesc, îi iau viitorul. Şi cu aceasta şi nemurirea fizică şi cea ideatică. Deoarece tot ceea ce nu mai există până la urmă se uită. Iar dacă supravieţuieşte, aceasta nu se mai petrece decât în mit. Lucrul propriu-zis dispare cu atât mai mult.
— Dacă-l distrugi azi, înseamnă că prezentul contează.
— Dar viitorul va consemna şi va pecetlui nemurirea! Sau o va anula…
— Distruge Artemisionul! îi propuse Nihilistul.
— Artemisionul? Asta niciodată! Artemisa ne-a salvat de două ori oraşul: o dată când au năvălit cimerienii, a doua oară pe vremea asediului lui Cressus. Dar pot incendia oricare dintre celelalte două mari temple.
— Şi care ar fi deosebirea?
— Ephesienii nu mi-ar ierta niciodată fapta!
— Cu atât mai mult ai avea şansa să intri într-un viitor ipotetic! Dar viitorul acesta nu ţi-ar sluji la nimic.
Se dovedi totuşi că speranţa lui Erostrat era foarte mare, că mintea îi era cu totul subordonată ambiţiei.
După ce i-a dat foc Artemisionului (totuşi!), Nihilistul — care iniţial fusese atât de bine primit la Ephes — trebui să fugă. Prea multă lume îl auzise îndemnându-l pe Erostrat să dea foc templului. Nimeni n-a crezut că disputa celor doi ar putea avea asemenea consecinţe dezastroase concrete, nimeni n-ar fi crezut că un edificiu construit într-o perioadă de aproape o sută douăzeci de ani va fi distrus într-o noapte de un nebun. Şi cum altfel l-ar mai fi putut numi oamenii pe cel ce a pus focul, cel osândit la moarte şi al cărui nume nu mai avea voie să-l pomenească nimeni!?
Nihilistul plecă din Ephes, dar înainte de aceasta reuşi să se strecoare în închisoare la Erostrat. Până a-şi primi osânda, condamnatul primi în dar de la Nihilist buruienile din Anticyra.
— Iată, i-ar fi spus Nihilistul, iată aceste buruieni. Le meriţi cu prisosinţă.
— Nu-i adevărat, s-ar fi apărat incendiatorul. Oricât mi-ar interzice ephesienii numele, el tot va intra în istorie şi va învinge veacurile.
— Păi, tocmai asta este, ar fi răspunsul Nihilistul. În afară de prostie, tu posezi şi o mare cantitate de ambiţie. Ambele la un loc dau combinaţia cea mai stupidă ce ne-a fost dăruită vreodată de zei. Nici tu şi nici altul nu poate schimba nimic: în noaptea când ai incendiat tu Artemisionul, desigur că undeva pe Terra s-a terminat un alt mare edificiu sau s-a născut un om care va schimba lumea. Doar viitorul ipotetic şi trecutul relativ se pot schimba. Prezentul rămâne întotdeauna egal cu sine însuşi. La el nimic nu se adaugă şi nimic nu se pierde.
(Şi, într-adevăr, exact în noaptea în care Erostrat a distrus una din minunile lumii, la Pela, în Macedonia, se năştea un copil. Acesta va deveni cel ce în istorie a fost cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare. De parcă dintr-o glorie a lumii se năştea nemijlocit o alta).
